Credința

Obiectul credinței, sau la ce privește ea. În Cuvântul lui Dumnezeu mi se spune să cred. Ce anume trebuie să cred? Sunt îndemnat să privesc. Dar la ce anume să privesc? Care trebuie să fie obiectul nădejdii mele, al credinței și încrederii mele? Răspunsul este simplu. Obiectul credinței unui păcătos este Isus Hristos. Și cât de mulți sunt cei care greșesc în această privință, crezând că ei sunt chemați să creadă în Dumnezeu Tatăl! Credința în Dumnezeu este un rezultat al credinței în Isus. Ea este un rezultat al încrederii în sângele prețios al Fiului. Mulți oameni spun: „Aș crede în Hristos dacă aș ști că sunt printre cei aleși”. Dar mântuirea înseamnă să vii la Tatăl, iar niciun om nu poate veni la Tatăl decât prin Hristos. Lucrarea de alegere este lucrarea Tatălui, însă nu poți veni direct la El. De aceea, nu poți să știi dacă ești ales dacă nu ai crezut mai întâi în Hristos, Răscumpărătorul, și apoi, prin răscumpărare, te poți apropia de Tatăl și poți să cunoști alegerea ta. De asemenea, unii fac greșeala de a privi la lucrarea lui Dumnezeu Duhul Sfânt. Ei caută să vadă dacă au anumite sentimente și, dacă le pot găsi în ei înșiși, atunci credința lor este puternică. Dar dacă sentimentele i-au părăsit, credința lor este slabă, așa că ei caută lucrarea Duhului, care nu este obiectul credinței păcătosului.

Atât Tatăl cât și Duhul trebuie să aibă încrederea noastră pentru ca răscumpărarea să fie completă, dar singura noastră temelie este îndurarea specifică manifestată în îndreptățire și iertare, prin sângele Mijlocitorului. Creștinii trebuie să-și pună încrederea în Duhul după convertire, dar datoria păcătosului, dacă vrea să fie mântuit, este să privească la Isus Hristos și doar la El, nu să-și pună încrederea în Duhul sau să caute Duhul. Știu că mântuirea ta depinde de întreaga Trinitate, și totuși obiectul primordial și imediat al credinței care îndreptățește unui păcătos nu este nici Dumnezeu Tatăl, nici Dumnezeu Duhul Sfânt, ci Dumnezeu Fiul, Dumnezeirea întrupată în om, și care le oferă păcătoșilor ispășirea. Ai ochiul credinței? Atunci, suflete, privește la Hristos ca Dumnezeu. Dacă vrei să fii mântuit, crede că El este Dumnezeu peste toți, binecuvântat în veci (Rom. 9:5). Pleacă-te înaintea Lui și acceptă-L ca fiind „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”,^[1] căci, dacă nu faci acest lucru, nu poți fi părtaș Lui.

Când crezi acest lucru, crede în El ca om. Crede narațiunea minunată a întrupării Lui. Bazează-te pe mărturia evangheliștilor, care declară că Cel infinit S-a îmbrăcat într-un prunc, că Cel veșnic S-a îmbrăcat în haine de muritor, că Cel ce era Regele Cerurilor S-a făcut slujitor al slujitorilor și Fiu al omului. Crede și admiră taina întrupării Lui, căci dacă nu crezi acest lucru, nu poți fi mântuit.

Apoi, în special, dacă vrei să fii mântuit, fă așa încât credința ta să privească la Hristos în neprihănirea Lui perfectă. Privește-L păzind Legea fără pată, ascultând de Tatăl Său fără greșeală, păstrându-Și integritatea fără eșec. Și trebuie să privești la toate acestea ca și cum au fost făcute în locul tău. Tu nu poți împlini Legea; El a împlinit-o pentru tine. Tu nu poți să-L asculți pe Dumnezeu într-un mod perfect. Iată! Ascultarea Lui este pusă în locul ascultării tale – prin ea ești mântuit.

Mai presus de orice, credința ta trebuie să se ațintească asupra lui Hristos în moartea Lui. Privește Mielul lui Dumnezeu cum este mut înaintea celor care Îl tund. Privește-L ca pe acel om al durerii și obișnuit cu suferința. Mergi alături de El în Grădina Ghetsimani, și iată cum Îi curg stropi de sânge de pe frunte. Ține minte, credința ta n-are nimic de-a face cu vreun lucru meritoriu în propria persoană. Obiectul credinței tale n-are nimic de-a face cu tine, ci cu ceva din afara ta. Atunci crede-L pe El, Acela care este așezat pe un lemn, cu mâinile și picioarele străpunse, vărsându-Și sângele și dându-Și viața pentru păcătoși. Aici este obiectul credinței tale spre îndreptățirea ta – nu în persoana ta sau în orice lucru pe care Duhul Sfânt l-ar fi făcut în tine sau pe care ți l-ar fi făgăduit, ci trebuie să privești la Hristos și doar la Hristos Isus.

Apoi îndreaptă-ți privirile credinței către Hristos atunci când Se ridică dintre cei morți. Privește-L – a purtat blestemul, iar acum primește îndreptățirea. El a murit pentru a plăti datoria, și înviază pentru a țintui acea datorie pe cruce. Privește-L înălțându-Se și vezi cum astăzi mijlocește înaintea tronului Tatălui. El este acolo mijlocind pentru poporul Său, aducând astăzi rugăciunea Lui plină de autoritate pentru toți cei ce vin la Dumnezeu prin El. El, ca Dumnezeu, ca om, în viața, moartea, învierea și domnia Lui cerească – El și doar El – trebuie să fie obiectul credinței tale spre iertarea păcatului.

Nu trebuie să îți pui credința în nimic altceva. El trebuie să fie singurul stâlp al încrederii tale, căci orice altceva ai adăuga ar fi un antihrist, o răzvrătire împotriva suveranității Domnului Isus. Ai grijă ca, dacă vrei ca să fii mântuit prin credință, în timp ce privești la Hristos în toate aceste aspecte, să Îl vezi constant ca Substitut.

Această doctrină a substituției este atât de esențială întregului plan al mântuirii, încât trebuie să o explic aici pentru a mia oară. Dumnezeu este drept. El trebuie să pedepsească păcatul. Dumnezeu este în același timp îndurător. El dorește să-i ierte pe cei care cred în Isus. Cum se poate rezolva această dilemă? Cum poate fi El drept și să aplice pedeapsa – dar în același timp îndurător și să-L primească pe păcătos? Iată cum se rezolvă: El ia păcatele poporului Său și le aruncă asupra lui Hristos, așa încât membrii poporului Său stau înaintea Lui și sunt văzuți inocenți de parcă nu ar fi păcătuit niciodată, iar El privește la Hristos ca și cum i-ar concentra în Sine pe toți păcătoșii din Univers. Păcatul poporului Său a fost luat de la persoanele acestea în mod real și adevărat, nu doar simbolic și metaforic, și a fost transferat real și adevărat asupra lui Hristos. Apoi Dumnezeu a venit cu sabia Lui învăpăiată pentru a-l întâlni și pedepsi pe păcătos. Dar, acolo, în locul întâlnirii, El L-a găsit pe Hristos. Nu Hristos a fost în Sine păcătos, ci păcatele poporului Său au fost toate puse în socoteala Lui. De aceea, dreptatea L-a întâlnit pe Hristos ca și cum El ar fi fost păcătosul, L-a pedepsit pe Hristos pentru păcatele poporului Său, L-a pedepsit atât cât cerea dreptatea, a aruncat asupra Lui până și cel mai mărunt și ultim atom al pedepsei, și nu a lăsat în urmă nici măcar o picătură din cupa mâniei.

Iar acum, acela care Îl vede pe Hristos drept Substitutul lui și își pune încrederea în El, este eliberat în felul acesta de blestemul Legii. Suflete, când Îl vezi pe Hristos ascultând de Lege, credința ta trebuie să spună: „El ascultă de acea Lege pentru poporul Său”. Când Îl vezi murind, trebuie să socotești picăturile sângerii și să spui: „Așa a îndepărtat El păcatele mele”. Când Îl vezi ridicându-Se din morți, trebuie să spui: „El Se ridică în calitate de Cap și Reprezentant al tuturor aleșilor Lui”, și când Îl vezi la dreapta Tatălui, trebuie să Îl vezi ca fiind pecetea tuturor celor pentru care El a murit, pentru care stă așezat în mod sigur la dreapta Tatălui. Învață să privești la Hristos ca fiind Substitutul păcătosului înaintea lui Dumnezeu. „În El nu este păcat” (1 Ioan 3:5). El a fost drept, dar a suferit pentru cei nedrepți (1 Petru 3:18). El a fost neprihănit, dar a stat în locul celor păcătoși. Tot ceea ce ar fi trebuit să îndure cei vinovați, Hristos a îndurat odată pentru totdeauna, și a îndepărtat pe veci păcatele lor prin jertfa de Sine.

Acesta este, așadar, obiectul măreț al credinței. Mă rog să nu faci nicio greșeală în această privință, căci o greșeală în acest aspect va fi periculoasă, dacă nu chiar fatală. Privește-L pe Hristos prin credință ca fiind, în viața, moartea, suferințele și învierea Lui, Substitutul tuturor celor pe care Tatăl I-a dat – jertfa substitutivă pentru păcatele tuturor acelora care își vor pune credința în El, din sufletele lor. Așadar, Hristos este obiectul credinței care îndreptățește, așa cum este zugrăvit aici.

Aș vrea să remarc mai departe că există unii care ar putea să citească aceste rânduri și, fără îndoială, să spună: „aș crede și aș fi mântuit dacă…” Dacă ce? Dacă Hristos ar fi murit? „O, nu, domnule, îndoielile mele nu țin de Hristos”. Mă gândeam eu, dar unde sunt îndoielile? „Ei bine, aș crede dacă aș simți ceva sau dacă aș fi făcut ceva”. Adevărat, dar îți spun că nu poți să crezi în Isus dacă simți ceva sau dacă ai fi făcut ceva, căci atunci ai crede în tine, nu în Hristos. Dacă ai fi făcut ceva sau ai fi fost ceva, atunci ai fi putut avea încredere. Încredere în ce? Încredere în sentimentele și siguranța ta cu privire la faptele tale, dar aceasta este contrară încrederii în Hristos.

Credința nu înseamnă să extrag ceva bun din mine ca să pot fi mântuit, ci înseamnă să spun cu toată convingerea că, în ciuda faptului că sunt vinovat înaintea lui Dumnezeu și că merit mânia Lui, totuși eu cred că sângele lui Isus Hristos, Fiul Său, mă curăță de orice păcat (1 Ioan 1:7); și, chiar dacă conștiința mă condamnă, credința izbândește în fața conștiinței, căci eu cred că El „poate să îi mântuiască în chip desăvârșit pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El” (Evrei 7:25). A veni la Hristos considerându-te un sfânt este un lucru foarte ușor. A-ți pune încrederea într-un doctor pentru a fi vindecat atunci când crezi că situația ta se îmbunătățește, este un lucru foarte ușor. Dar a avea încredere în medicul tău când te simți ca și cum sentința morții ar lucra deja în trupul tău, a avea încredere când boala îți invadează trupul și când ulcerul își adună veninul, a crede chiar și în astfel de circumstanțe în eficacitatea tratamentului medical – iată ce este credința. Astfel, când păcatul te-a luat în stăpânire, când simți că Legea te condamnă, atunci, ca păcătos, a-ți pune credința în Hristos este cel mai curajos lucru din lume. Credința care a zdrobit zidurile Ierihonului, credința care a înviat oamenii din morți, credința care a oprit gurile leilor, n-a fost în niciun fel mai mare decât aceea a unui sărman păcătos, când, în fața tuturor păcatelor sale, el îndrăznește să creadă în sângele și neprihănirea lui Isus Hristos. Fă asta, suflete, și ești mântuit, indiferent cine ai fi. Obiectul credinței, așadar, este Hristos ca Substitut al păcătoșilor. Dumnezeu în Hristos, nu Dumnezeu separat de Hristos, nici de vreo lucrare a Duhului, ci doar lucrarea lui Hristos trebuie privit ca temelie a nădejdii tale.

Motivul credinței, sau de ce trebuie să creadă omul, și de unde vine credința lui? „Credința vine în urma auzirii” (Romani 10:17). Este adevărat, dar nu aud toți oamenii, și totuși mulți rămân necredincioși? Atunci cum ajunge omul la credința lui? Experiența de viață a omului arată că el ajunge la credință ca rezultat al conștientizării unei nevoi. El realizează că are nevoie de un Mântuitor. Îl găsește pe Hristos un astfel de Mântuitor care îi lipsește. De aceea, el crede în Isus, pentru că nu poate să se ajute singur. Fiind deposedat de orice merit, el se agață de Hristos, altfel va pieri. El nu are alternative. El este ca unul împins într-un colț, unde nu există nicio altă cale de scăpare decât aceasta, anume neprihănirea Altuia, căci știe că nu poate scăpa prin vreo faptă bună sau prin vreo suferință personală. El vine astfel la Hristos și se smerește, pentru că nu poate rezolva problema păcatului lui fără Hristos, și pentru că va trebui să piară dacă nu se alipește de El.

Dar, pentru a duce întrebarea mai înapoi, de unde își capătă acest om conștientizarea nevoii? Cum se face că el, nu alții, își simte nevoia după Hristos? Evident, el nu are o nevoie mai mare de Hristos prin comparație cu alți oameni. Cum se face că el ajunge să cunoască că este pierdut și ruinat? Cum se face că el este condus de un simțământ al pierzării așa încât să se agațe de Hristos, Restauratorul? Răspunsul este acesta: este darul lui Dumnezeu, este lucrarea Duhului. Niciun om nu vine la Hristos dacă Duhul Sfânt nu îl atrage, iar Duhul îi atrage pe oameni la Hristos prin a-i reduce la tăcere sub condamnarea Legii, aducând convingerea că, dacă aceștia nu vin la Hristos, vor trebui să piară. Apoi, ca urmare a furtunii, ei vâslesc repede și aruncă ancora în acest port ceresc. Mântuirea prin Hristos este un lucru atât de dezgustător pentru mintea noastră carnală, atât de lipsit de consecvență față de iubirea noastră pentru meritele omenești, încât, dacă Duhul Sfânt nu ne-ar convinge că nu valorăm nimic și nu ne-ar determina să ne alipim de Hristos, niciodată nu L-am considera pe Hristos ca fiind totul în tot.

Dar întrebarea merge mai departe: Cum se face că Duhul lui Dumnezeu îi învață pe unii oameni de nevoia lor, și nu pe alții? Cum se face că unii dintre voi ați fost făcuți să conștientizați că aveți nevoie de Hristos, în timp ce alții continuă în auto-neprihănirea lor și pier? Nu există niciun alt răspuns pe care îl putem da decât acesta: „Da, Tată, fiindcă așa ai găsit cu cale Tu” (Luca 10:21). În esență, totul ține de suveranitatea divină. Domnul a „ascuns aceste lucruri de cei înțelepți și pricepuți, și le-ai descoperit pruncilor” (Luca 10:21). Cum spunea Hristos, „Oile Mele ascultă glasul Meu… Dar voi nu credeți, pentru că, după cum v-am spus, nu sunteți dintre oile Mele” (Ioan 10:27, 26). Unii teologi obișnuiau să citească acest pasaj ca și cum s-ar traduce astfel: „tu nu ești oaia Mea, pentru că nu crezi”, ca și cum credința ne-ar face să devenim oile lui Hristos. Dar textul spune: „voi nu credeți, pentru că, după cum v-am spus, nu sunteți dintre oile Mele”.

„Tot ce-Mi dă Tatăl, va ajunge la Mine” (Ioan 6:37). Dacă unii nu vin, aceasta este o dovadă clară că nu I-au fost dați Fiului niciodată. Cei care I-au fost dați din veșnicie lui Hristos, aleși de Dumnezeu Tatăl, sunt aduși de Duhul Sfânt să se alipească de Hristos, printr-o conștientizare a nevoii.

Niciun om n-a crezut și nu va crede vreodată în Hristos dacă nu simte că are nevoie de El. Niciun om n-a conștientizat și nu va conștientiza această nevoie după Hristos, dacă Duhul Sfânt nu-l va face să-și cunoască această nevoie. Iar Duhul nu-l va face pe vreun un om să-și conștientizeze nevoia de Hristos într-un fel mântuitor dacă acel om n-a fost scris în cartea veșnică în care Dumnezeu a gravat numele aleșilor Lui. Așadar, sper să nu fiu înțeles greșit în acest aspect, dar motivul credinței, sau cauza care-i face pe oameni să creadă, stă în dragostea alegerii lui Dumnezeu, care lucrează prin Duhul Sfânt conștientizarea nevoii, așa încât să-i aducă pe aleși la Hristos Isus.

Temelia credinței păcătosului, sau pe ce bază îndrăznește el să creadă în Domnul Isus Hristos. Dragi prieteni, am spus deja că niciunul nu va crede în Isus dacă nu conștientizează nevoia după El. Am spus adesea, și o repet, că eu nu vin la Hristos pledând că simt că am nevoie de El. Motivul pentru a crede în Hristos nu ține de conștientizarea nevoii, ci de faptul că am o nevoie reală de El. Temelia pe baza căreia un om vine la Isus nu ține de ideea că el ar fi un păcătos sensibil, ci de faptul că este un păcătos și nimic altceva. El nu va veni dacă nu va fi trezit, dar, atunci când vine, el nu spune: „Doamne, vin la Tine pentru că sunt un păcătos trezit. Mântuiește-mă”. Nu, ci el spune, „Doamne, sunt un păcătos, mântuiește-mă”. Metoda și planul pe baza căruia el îndrăznește să vină la Hristos nu este starea lui de om trezit, ci starea lui de om păcătos.

Sper că vei înțelege ce vreau să spun, căci nu pot explica cu precizie mai mare acum. Aș vrea să mă refer aici la predicarea unor teologi. Ei îi spun păcătosului, „Dacă simți că ai nevoie de Hristos, dacă te-ai pocăit, dacă ai fost zdrobit de Lege în felul acesta, poți veni la Hristos pentru că ești un păcătos scos la lumină”. Eu spun că asta este o idee falsă. Niciun om nu poate veni la Hristos pentru că ar fi un păcătos trezit, ci el trebuie să vină la Hristos ca păcătos. Când vin la Hristos, eu știu că nu pot veni dacă nu am fost trezit, și totuși nu vin ca un păcătos trezit. Eu nu stau la piciorul crucii lui Isus pentru a fi spălat pentru că m-am pocăit. Eu nu aduc nimic acolo decât păcatul meu. Conștientizarea nevoii este un lucru bun, dar atunci când mă așez la piciorul Crucii, eu nu cred în Hristos pentru că am căpătat niște sentimente bune, ci cred în El indiferent dacă am parte sau nu de astfel de sentimente. Poarta îndurării este deschisă, iar pe poartă stă scris: „adevărat și cu totul vrednic de primit este cuvântul, care zice: ‚Hristos Isus a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoși’” (1 Tim. 1:15).

Între cuvântul „mântuiască” și cuvântul „păcătoși” nu există niciun adjectiv. Versetul nu spune „păcătoșii pocăiți”, „păcătoșii treziți”, „păcătoșii sensibili”, „păcătoșii suspinând” sau „păcătoșii alarmați”. Nu, ci doar spune „păcătoși”, și știu că, atunci când eu vin la Hristos, căci cunosc că este o nevoie vitală a vieții mele să vin acum la Crucea lui Hristos, la fel cum am avut nevoie să vin în urmă cu 10 ani. Când vin la El, nu îndrăznesc să vin ca un păcătos conștient, ca un păcătos trezit, ci trebuie să vin ca un păcătos, cu mâinile goale. Am întâlnit cândva un bătrân în holul unei capele din Yorkshire. Bătrânul fusese creștin de mai mulți ani, și mi-a spus: „N-am auzit pe nimeni explicând credința în felul acesta, dar am știut dintotdeauna că aceasta este calea prin care omul vine la Hristos”.

Credința presupune să renunți la tot ceea ce este al tău și să te cufunzi în Hristos. Știu că multe sute de suflete sărmane au fost tulburate pentru că predicatorul a spus: „Dacă îți simți nevoia, poți veni la Hristos”. „Dar”, spun ei, „eu nu îmi conștientizez suficient nevoia, nu știu ce să fac”. Am primit multe zeci de scrisori de la oameni sărmani având cunoștințele tulburate, care au spus: „aș îndrăzni să cred în Hristos spre mântuirea mea dacă aș avea conștiință sensibilă, dacă aș avea o inimă moale, dar inima mea este ca o stâncă de gheață care nu poate fi topită. Nu pot să simt așa cum mi-aș dori, și de aceea nu pot să cred în Isus”. O, la gunoi cu asta, la gunoi! Este un antihrist rău, o învățătură papistașă! Nu inima ta moale ar fi ceea ce te-ar califica să crezi. Ești chemat să crezi în Hristos pentru ca astfel să ai inima ta de piatră înnoită; să vii la El doar cu ceea ce ai – păcatul.

Temelia pe baza căreia un păcătos vine la Hristos este că el este negru, că el este mort, nu că el știe că este mort; că este pierdut, nu că știe că este pierdut. Așa am fost și eu, an după an, temător să vin la Hristos, pentru că eu credeam că nu îmi simt suficient nevoia. Obișnuiam să cânt imnurile lui Cowper despre a fi insensibil ca piatra:

Dacă ar fi să simt doar această durere,
Dar tot ce descopăr este că nu pot simți.

Când am crezut în Hristos, credeam că n-am simțit nimic. Acum, când mă uit în urmă, constat că simțisem destul de mult în toată perioada aceea, pe cât de acut și intens este posibil, și tocmai pentru că eu îmi imaginam că nu simt.

În general, oamenii care se pocăiesc își imaginează că nu se pocăiesc suficient, și oamenii care au cele mai profunde sentimente cu privire la nevoia lor cred că ei nu simt nimic, căci noi nu suntem judecători buni ai simțămintelor noastre, motiv pentru care invitația Evangheliei nu este așezată pe temelia vreunui lucru față de care noi putem fi judecători. Ea este pusă pe temelia faptului că suntem păcătoși și doar păcătoși.

„Bine”, spune cineva, „dar nu scrie ‚Veniți la Mine, toți cei trudiți și împovărați, și Eu vă voi da odihnă’ (Matei 11:28)? Ar trebui să fim trudiți și împovărați”. Corect, așa spune pasajul acela, dar mai este un altul: „cine vrea, să ia…” (Apoc. 22:17) – iar acesta nu spune nimic despre a fi trudit și împovărat. În plus, în timp ce invitația le este dată celor trudiți și împovărați, tu vei percepe că făgăduința nu le este făcută acestora, ci celor care vin la Hristos. Ei nu știau că erau trudiți și împovărați înainte să vină. Ei credeau că nu au nicio povară. Parte din povara lor ținea de faptul că ei nu puteau să fie atât de împovărați pe cât și-ar fi dorit. Parte din truda lor era că ei nu-și simțeau povara suficient de apăsător. Ei au venit la Hristos așa cum erau, iar El i-a mântuit, nu pentru că exista vreun merit în truda lor sau vreo eficiență în faptul că erau împovărați. Nu, ci El i-a mântuit ca păcătoși și doar ca păcătoși, și astfel ei au fost spălați în sângele Lui și curățați. Vreau să înrădăcinezi bine acest adevăr în inima ta. Dacă vei veni la Hristos doar ca un păcătos, El nu te va alunga nicidecum. Tobias Crisp spune într-una dintre predicile lui: „Îndrăznesc să afirm că, dacă vii la Hristos, indiferent cine ai fi, dacă El nu te primește, nu este fidel cuvântului Său, căci El spune: ‚pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afară’ (Ioan 6:37). Dacă tu vrei, nu te gândi niciodată că n-ai putea să vii decât pregătit sau ca să te califici. N-ai nevoie nici de pregătire și nici de merite care să te califice. Trebuie să vii așa cum ești, și dacă ești cel mai mare păcătos, vrednic de Iadul Iadului, ești la fel de pregătit pe cât ai fi fost dacă ai fi avut cele mai alese merite morale pe acest Pământ. Iată baia – cine este mai potrivit să fie spălat? Murdăria omului nu este niciun motiv pentru ca el să nu fie spălat, ci mai degrabă un motiv mai clar pentru care el ar trebui să îndrăznească să vină. Când primăriile noastre dau ajutoarele pentru săraci, nimeni nu spune – „Sunt atât de sărac, de aceea nu merit să primesc ajutor”. Tocmai sărăcia ta este criteriul care te califică să primești ajutorul. Faptul că ești murdar te califică să fii spălat. Ciudată contradicție, nu? Singurul lucru pe care îl poți aduce la Hristos este păcatul tău, răutatea ta. Tot ceea ce El îți cere este să vii golit de tine însuți. Dacă crezi că ai ceva merite, trebuie le abandonezi cu totul înainte de a veni la Hristos. Dacă crezi că există ceva bun în tine, nu poți să îți pui încrederea în Hristos. Trebuie să vii cu mâinile goale. Trebuie să-L ai pe Hristos ca totul în tot, și aceasta este singura temelie pe care poate fi mântuit un suflet păcătos – el trebuie să vină la Hristos ca păcătos și doar păcătos.

Fragment dintr-o predică.

[1] Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat – fragment din Crezul de la Niceea, mărturisirea teologică adoptată de conciliul din Niceea în 325. Această mărturisire reflectă învățătura care spune că Fiul este de aceeași substanță sau esență cu Tatăl.