Gânduri de încheiere despre credință

Aș vrea să aduc înaintea cititorilor câteva gânduri de încheiere pe tema credinței. Acestea sunt preluate dintr-o broșură scrisă anterior.

1. Fără credință nu există mântuire în Hristos, și nu există alte mijloace spre mântuire precum credința, după cum ne arată clar versetele următoare: „Căci prin har ați fost mântuiți, prin credință” (Efes. 2:8); „Cel neprihănit va trăi prin credință” (Rom. 1:17); și „fără credință este cu neputință să fim plăcuți Lui” (Evrei 11:6).

2. Credința mântuitoare trebuie să fie un dar din partea lui Dumnezeu, pentru că ea ne este dată prin har, prin lucrarea eficace a Duhului Sfânt în inimile noastre, prin lucrarea Cuvântului lui Dumnezeu. „Căci prin har ați fost mântuiți, prin credință. Și aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni” (Efes. 2:8-9). Când Apollo a venit la Ahaia, „i-a ajutat mult, prin harul lui Dumnezeu, pe cei ce crezuseră” (F.A. 18:27). „Atunci când ați primit Cuvântul lui Dumnezeu, auzit de la noi, l-ați primit nu ca pe cuvântul oamenilor, ci, așa cum și este în adevăr, ca pe Cuvântul lui Dumnezeu, care lucrează și în voi care credeți” (1 Tes. 2:13). „De aceea ne rugăm necurmat pentru voi, ca Dumnezeul nostru să vă găsească vrednici de chemarea Lui, și să împlinească în voi, cu putere, orice dorință de bunătate, și orice lucrare izvorâtă din credință” (2 Tes. 1:11). „Și învățătura și propovăduirea mea nu stăteau în vorbirile înduplecătoare ale înțelepciunii, ci într-o dovadă dată de Duhul și de putere, pentru ca credința voastră să fie întemeiată nu pe înțelepciunea oamenilor, ci pe puterea lui Dumnezeu” (1 Cor. 2:4-5).

3. Chiar dacă Scriptura ne arată clar că adevărata credință mântuitoare este un dar al lui Dumnezeu, lucrat în noi prin Duhul Sfânt, fiindu-ne dată prin har, totuși nu există niciun pasaj al Scripturii care să ne spună că Duhul Sfânt crede în locul nostru. Duhul Sfânt ne eliberează și ne face capabili să credem. Astfel, actul credinței, venirea la Hristos ca obiect al credinței noastre, este prezentat în Scriptură prin faptul că păcătosul abandonează orice nădejde în meritele proprii spre mântuire, mergând la un Altul după ajutor, și privind doar la Isus, la Hristosul Bibliei, în care își pune încrederea personal, și pe care Îl ascultă. Acest lucru ne este arătat clar în 2 Timotei 1:12: „știu în cine am crezut. Și sunt încredințat că El are putere să păzească ce I-am încredințat până în ziua aceea”.

4. Credința mântuitoare nu este un act izolat, ci ea continuă toate zilele vieții noastre. Una dintre traducerile Bibliei prezintă acest lucru într-un mod atât de convingător și binecuvântat în Romani 1:17: „Deoarece în ea [Evanghelie] este descoperită o neprihănire, pe care o dă Dumnezeu, prin credință și care duce la [mai multă] credință, după cum este scris: ‚Cel neprihănit va trăi prin credință’”. Al 11-lea capitol al Epistolei către Evrei ne spune că sfinții Vechiului Testament au fost mântuiți prin credință, au trăit, au slujit și au murit în credință, așa cum este cu orice suflet pe care Dumnezeu îl mântuiește.

Așa cum s-au petrecut lucrurile la momentul convertirii, așa continuă în fiecare zi din viețile noastre. Impulsul credinței este o nevoie pe care o simțim în fiecare zi. Mișcarea credinței ne îndreaptă întotdeauna de la noi înșine către un Altul, iar obiectul credinței este întotdeauna Hristos Isus. Așa cum am venit atunci, cu mâinile goale, pentru a-L primi (Ioan 1:11-12; Col. 2:6), așa mergem și astăzi la El. Așa cum am venit atunci, înfometați și însetați după Hristos, care este Apa vie și Pâinea vieții (Isaia 55:1; Matei 5:6; Ioan 6:35, 50-56; 7:37), așa venim și acum. Așa cum am venit atunci, aruncând asupra Lui povara grea a păcatului, toate căile noastre și toate faptele noastre rele (Matei 11:28-30; 1 Petru 5:7), așa facem și acum. Așa cum am venit atunci, îndreptându-ne privirile împovărate către Acela care ne putea mântui, ne putea ierta și ne putea curăța (Isaia 45:22; Ioan 1:29; 3:14-15; Num. 21:8; Zah. 12:10; Evrei 12:2), așa facem și acum. Așa cum am venit atunci, alergând la Acela care a fost Refugiul și Stânca noastră de adăpost (Evrei 6:18), așa facem și acum. Așa cum am venit atunci, pentru ca marea noastră nevoie să fie acoperită de El (Ioan 6:35, 37; Fil. 4:19), așa facem și acum. Cu siguranță copilul lui Dumnezeu merge după „Miel oriunde merge El” (Apoc. 14:4) în toate zilele vieții sale.

5. De aceea, întrucât „credința vine în urma auzirii; iar auzirea vine prin Cuvântul lui Hristos” (Rom. 10:17), este foarte important să luăm aminte la îndemnul binecuvântatului nostru Domn: „Cercetați Scripturile… pentru că… ele… mărturisesc despre Mine” (Ioan 5:39). „Și a început de la Moise, și de la toți prorocii, și le-a tâlcuit, în toate Scripturile, ce era cu privire la El” (Luca 24:27). Să cercetăm Scripturile, căci în ele găsim fundamentul nădejdii noastre. Cuvântul este acela care mărturisește despre Hristos și despre puterea Lui de a mântui.

Apoi, după ce le-am cercetat, este important să credem ceea ce citim și mărturia pe care Dumnezeu o aduce despre Fiul Său. Așa cum ne spune 1 Ioan 5:9-12: „Dacă primim mărturisirea oamenilor, mărturisirea lui Dumnezeu este mai mare; și mărturisirea lui Dumnezeu este mărturisirea, pe care a făcut-o El despre Fiul Său. Cine crede în Fiul lui Dumnezeu, are mărturisirea aceasta în el; cine nu crede pe Dumnezeu, Îl face mincinos, fiindcă nu crede mărturisirea, pe care a făcut-o Dumnezeu despre Fiul Său. Și mărturisirea este aceasta: Dumnezeu ne-a dat viața veșnică, și această viață este în Fiul Său. Cine are pe Fiul, are viața; cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu, n-are viața”.

Întrebarea se pune: „Care este relatarea pe care Dumnezeu ne-a dat-o, care mărturisește despre puterea și dorința Fiului Său de a mântui?” Ceea ce noi trebuie să credem este că Domnul Isus Hristos a venit voluntar din înaltul Cerurilor, coborându-Se în întunericul Pământului pentru a Se naște dintr-o fecioară, pentru a lua asupra Sa natura omului, „pentru ca, prin moarte, să nimicească pe cel ce are puterea morții, adică pe diavolul, și să izbăvească pe toți aceia, care prin frica morții erau supuși robiei toată viața lor” (Evrei 2:14-15). Ceea ce noi trebuie să credem este că Domnul Isus Hristos S-a golit de Sine pentru a putea să ne arate gloria Tatălui aici, pe Pământ (Fil. 2:8), împlinind voia Tatălui așa încât a plătit datoria păcatului nostru pe deplin prin a Se da pe Sine ca jertfă de răscumpărare pe cruce, ca Substitut al păcătoșilor înaintea lui Dumnezeu. El a murit, Cel drept pentru cei nedrepți, Cel sfânt pentru cei păcătoși, Cel neprihănit pentru cei vinovați, așa încât să îi ducă pe mulți fii la slavă, și prin vărsarea sângelui Lui să împlinească dreptatea și Legea sfântă a lui Dumnezeu (1 Petru 3:18; Evrei 2:10).

Ceea ce trebuie să credem este că, prin moartea, îngroparea și învierea Lui, Domnul nostru binecuvântat a deschis calea pentru ca bieții păcătoși să se întoarcă la Dumnezeu cu pocăință și credință, așa încât Dumnezeu să poată fi drept în îndreptățirea fiecărui păcătos sărman care vine la El prin Hristos (Rom. 3:26). Dragul meu prieten, rugăciunea mea este ca, atunci când citești Scriptura, să meditezi asupra ei și să strigi către Dumnezeul cel viu al Bibliei pentru ca, prin Duhul Lui, El să facă așa încât făgăduințele Lui, care sunt razele care te conduc la Hristos, să se îndrepte în mod real asupra inimii tale. Astfel, credința ta se va odihni în Hristos însuși, căci El este viața făgăduințelor, miezul și dulceața acestora, singurul nostru loc de odihnă, singurul Refugiu, singurul Mijlocitor, mântuirea și șederea noastră în picioare înaintea lui Dumnezeu, aici și în veșnicie.