Sfințiți în Hristos

Creștinii sunt uniți supranatural și vital cu Hristos. „Căci noi suntem lucrarea Lui, și am fost zidiți în Hristos” (Efes. 2:10), astfel că noua creație este înfăptuită în unirea noastră cu Persoana Lui. Iată care este starea noastră spirituală: un „om nou” a fost creat după „o neprihănire și sfințenie adevărată” (Efes. 4:24, lit. KJV), și suntem îndemnați să ne „îmbrăcăm” cu el sau să îl dovedim. Aceasta nu este în niciun caz o chestiune de progres sau reușită personală, ci este un adevăr valabil fiecărui creștin, începând din clipa când el este născut din nou. Expresia „după o neprihănire (îndreptățirea noastră) și sfințenie adevărată” (sfințirea noastră) descrie ceea ce este „omul cel nou” în Hristos. Nu înseamnă că noi suntem chemați să căutăm acest lucru, chiar dacă este adevărat și un lucru sugerat prin expresia „să vă îmbrăcați”, ci aceasta este ceea ce sunt toți creștinii în fapt: sfințirea lor în Hristos este un lucru împlinit. Tocmai deoarece creștinii sunt „sfinți”, ei sunt chemați să trăiască vieți sfinte.

Credinciosul își începe viața creștină prin a fi sfințit perfect în Hristos. La fel cum identitatea și starea noastră au fost afectate radical în virtutea unirii noastre cu primul Adam, tot așa identitatea și starea noastră sunt complet schimbate în virtutea unirii noastre cu ultimul Adam. La fel cum credinciosul are o statură perfectă în sfințenie înaintea lui Dumnezeu ca urmare a unirii lui federale cu Hristos, tot așa starea lui este desăvârșită înaintea lui Dumnezeu, pentru că el este acum unit într-un fel vital cu Hristos: el este în Hristos, iar Hristos este în el. Prin lucrarea regeneratoare a Duhului, noi suntem „alipiți de Domnul” (1 Cor. 6:17). În momentul în care sunt născuți din nou, toți creștinii sunt sfințiți în Hristos cu o sfințire la care nu poate fi adăugată nici măcar o iotă, nici prin creșterea în har, nici prin realizările care vin ca urmare a trăirii sfinte. Sfințirea lor, asemenea îndreptățirii lor, este „completă în El” (Col. 2:10, lit. KJV). Hristos însuși este viața lor, iar El devine astfel printr-o unire personală cu ei, unire pe care nimic nu o poate distruge. Din momentul nașterii lui din nou, fiecare copil al lui Dumnezeu este un „sfânt în Hristos Isus” (Rom. 1:7), unul dintre „frații sfinți” (Evrei 3:1), și acest lucru se datorează faptului că el este făcut astfel și este chemat să trăiască o viață sfântă. Ce motiv avem să adorăm harul, înțelepciunea și puterea lui Dumnezeu!…

Când cineva este înviat în Hristos prin Duhul Sfânt, acea persoană este separată instantaneu de cei morți în greșelile și păcatele lor, motiv pentru care acesta este un alt aspect al „sfințirii Duhului”… Prezența interioară a Duhului Sfânt este ceea ce face dintr-un credincios o persoană sfântă… Este un lucru uimitor, binecuvântat și glorios că Duhul Sfânt locuiește în cel regenerat, așa încât trupul lui devine templu al Dumnezeului celui viu… Această locuire interioară de către Duhul este, prin rânduiala lui Dumnezeu, un lucru subsecvent și o consecință a faptului că suntem sfințiți prin sângele lui Hristos, căci este evident că Dumnezeu nu poate „locui” în cei care s-ar afla în situația în care să li se impute vinovăția pentru păcatele lor. De aceea, prin chiar actul de a face din trupurile noastre templele Lui, Duhul Sfânt atestă și dă dovada caracterului complet și perpetuu al sfințirii care este a noastră prin jertfa lui Hristos…

„Sfințirea Duhului” (2 Tes. 2:13) este o expresie cuprinzătoare care comportă cel puțin patru aspecte. În primul rând, ea ne îndreaptă atenția către acea acțiune supranaturală a Duhului, prin care un păcătos este „zidit în Hristos Isus” (Efes. 2:10), făcut una cu El în viața sa, și astfel făcut părtaș sfințeniei Lui. În al doilea rând, ea ne vorbește despre schimbarea vitală pe care această acțiune o produce în relația lui cu cei necredincioși. Fiind înviat la o viață nouă, creștinul este dintr-o dată separat de cei morți în păcate, așa încât identitatea și starea lui față de Satana, păcat și lume nu îl mai pun în același grup cu aceștia. În al treilea rând, ea ne vorbește despre Duhul însuși care Își face locuință în sufletul înviat, făcându-l astfel sfânt în mod personal. În al patrulea rând, ea se referă la aducerea de către Duhul a inimii în ascultare de Legea divină, cu tot ceea ce denotă aceasta…

Duhul vine în noi pe baza lucrării lui Hristos… Totuși, trebuie subliniat că Duhul binecuvântat nu le permite inimilor noastre să rămână în starea îngrozitoare în care El le-a găsit inițial… În Tit 3:5, citim că „El ne-a mântuit, nu pentru faptele, făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui, prin spălarea nașterii din nou și prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt”. Am putea să nu fim în măsură să arătăm tot ceea ce este cuprins în această „spălare”, dar cu siguranță că aici este inclusă lepădarea tuturor idolilor din inimă, într-o așa măsură încât Dumnezeu ocupă acum tronul ei. Prin această „spălare a nașterii din nou”, sufletul este curățat de contaminarea lui nativă, așa încât păcatul nu mai este iubit, ci credinciosul este dezgustat de păcat. Legea divină nu mai este disprețuită, ci creștinul își găsește plăcerea în ea. Tot astfel, dorințele sunt îndepărtate de la lucrurile josnice ale acestei lumi și îndreptate către cele înalte, ale cerului… Deși această „înnoire” este destul de departe de ceea ce se va petrece cu cel sfânt la glorificarea lui, totuși ea constituie o experiență foarte reală și radicală. În suflet are loc o schimbare și înnoire deosebită, care are un efect benefic asupra tuturor facultăților lui. Această „înnoire a Duhului Sfânt” are în ea o putere transformatoare, astfel că inima și mintea sunt aduse într-o atitudine de ascultare față de Dumnezeu. Sufletul este făcut acum capabil să deosebească voia lui Dumnezeu, care este cea mai „bună, plăcută și desăvârșită” (Rom. 12:2) dintre toate, și în el există o dorință profundă și un efort sincer făcut pentru a deveni conformat acesteia. Totuși, trebuie să observăm cu atenție că în pasajul din Tit 3:5 se folosește timpul prezent, nu cel trecut, prin aceasta înțelegându-se că suntem spălați și înnoiți printr-o lucrare continuă a Duhului, nu printr-una săvârșită la timpul trecut…

Credinciosul a fost deja sfințit perfect în hotărârea și planul Tatălui. Hristos a produs pentru el ceea ce, atunci când îi este pus în cont, îl face perfect potrivit pentru a sta în curțile templului ceresc al lui Dumnezeu. În momentul când el este înviat prin Duhul, cel credincios este creat în Hristos și, de aceea, este și sfințit în Hristos. Astfel, deopotrivă identitatea și starea lui sunt sfinte înaintea lui Dumnezeu. Mai mult, faptul că Duhul locuiește în el, făcând din trupul său templul Lui, îl sfințește personal… Este de maximă importanță ca acela care este creștin să gândească foarte clar în acest aspect. Noi nu devenim sfinți prin acțiuni sfinte – aceasta este eroarea fundamentală a tuturor religiilor false. Nu, ci trebuie să fim mai întâi sfinți înainte de a putea face orice acțiune sfântă, la fel cum izvorul trebuie să fie curat pentru ca pârâul care iese din el să poată fi curat, și la fel cum pomul trebuie să fie bun pentru ca roadele lui să fie bune… Dumnezeu curăță mai întâi inimile noastre înainte ca să îndemne mâinile noastre să se implice în slujirea Lui. El ne dă viață ca astfel să putem avea abilitatea de a manifesta dragoste. El creează în noi o natură sfințită, așa încât să putem avea un comportament sfânt. Dumnezeu ne înfățișează fără pată în locul Său preasfânt, potrivit sângelui stropirii care, venind dintr-o conștiință spălată de faptele moarte, ne face capabili să putem căuta să Îi fim plăcuți și să Îl proslăvim.

Vom analiza acum creația acestei naturi sfinte în noi… Ea este un lucru cu totul nou: o creație nouă, o inimă nouă, un duh nou, un om nou, conformarea noastră cu un alt chip, anume cu cel al ultimului Adam, Fiul lui Dumnezeu. Ea este infuzarea unui principiu de viață sfânt, care este implantat în mijlocul a ceea ce era corupt, la fel cum un trandafir plăcut ar crește pe un morman de gunoi. Această lucrare constituie ducerea înainte a acelei „bune lucrări” care a început în noi la regenerare (Filip. 1:6). Ea este denumită în multe feluri, cum ar fi „omul dinlăuntru” (2 Cor. 4:16) sau „omul ascuns al inimii” (1 Petru 3:4), nu doar pentru că are loc în suflet, ci și pentru că semenii noștri nu o pot vedea. Ea este denumită „sămânță” (1 Ioan 3:9) și „duh” (Ioan 3:6), pentru că este produsă în noi de Duhul lui Dumnezeu.

Prin primirea acestui principiu sfânt de viață sau a acestei naturi noi, credinciosul este eliberat de sub stăpânirea păcatului și adus în libertatea neprihănirii, chiar dacă el nu este eliberat de sub plaga și prezența păcatului decât la moartea lui. La îndreptățirea lor, credincioșii obțin o sfințire judiciară care le oferă o statură perfectă înaintea lui Dumnezeu, prin care ei primesc dovada relației legământului lor cu El, întrucât sunt copiii Lui speciali… Dar mai mult, ei sunt de asemenea sfințiți inerent în persoanele lor printr-o lucrare binevoitoare a Duhului în sufletele lor. Ei sunt „înnoiți” în întreaga lor ființă, căci așa cum otrava păcatului s-a răspândit în întregul om, așa este și harul răspândit acum… Totuși, trebuie subliniat că, deși totalitatea persoanei creștine este înnoită prin Duhul și toate facultățile sufletului lui sunt împrospătate, totuși, nu există nicio acțiune a harului asupra naturii sale vechi, așa încât răutatea acesteia să fie complet alungată. „Firea pământească” sau principiul păcatului interior nu este nici eradicat, nici curățat și nici transformat ca și cum ar fi făcut bun…

Dar trebuie să ne îndreptăm acum către cel mai important aspect al naturii acestui principiu de sfințenie prin care Duhul ne sfințește inerent. Sfințirea noastră experimentală se produce când inimile noastre sunt conformate Legii divine. Acest lucru ar trebui să fie atât de evident, încât să nu avem nevoie de argumente elaborate în sprijinul lui. Așa cum orice păcat este o încălcare a Legii (1 Ioan 3:4), orice act al sfințeniei trebuie să fie o împlinire a Legii. Omul firesc nu se supune Legii, căci el nici nu poate să i se supună (Rom. 8:7). De ce? Pentru că îi lipsește acel principiu din care poate decurge ascultarea acceptabilă față de Lege. Cerința deosebită a Legii este dragostea: dragostea față de Dumnezeu și față de aproapele. În ceea ce îi privește pe cei neregenerați, Scriptura afirmă: „știu că n-aveți în voi dragoste de Dumnezeu” (Ioan 5:42). De aceea, făgăduința lui Dumnezeu față de aleșii Lui este că „Domnul, Dumnezeul tău, îți va tăia împrejur inima ta și inima seminței tale, și-L vei iubi pe Domnul Dumnezeul tău, din toată inima ta și din tot sufletul tău” (Deut. 30:6), deoarece „dragostea este împlinirea Legii” (Rom. 13:10).

Aceasta este promisiunea grandioasă a legământului: „voi pune legile Mele în mintea lor și le voi scrie în inimile lor” (Evrei 8:10); și iar, „voi pune Duhul Meu în voi și vă voi face să urmați poruncile Mele și să păziți și să împliniți legile Mele” (Ezec. 36:27)… Când Hristos vine la poporul Său, El îi găsește complet lipsiți de sfințenie și de orice dorință după ea, dar nu îi lasă în acea stare îngrozitoare. Nu, ci El Îl trimite pe Duhul Sfânt, le dă o dragoste sinceră față de Dumnezeu, și le infuzează un principiu de viață sau o „natură” care își găsește plăcerea în căile Lui, pe când „cei ce sunt pământești, nu pot să Îi placă lui Dumnezeu” (Rom. 8:8).

De ce? Pentru ca orice lucrare să fie plăcută lui Dumnezeu, ea trebuie să survină dintr-un principiu drept (dragostea pentru El), trebuie să fie împlinită respectând o regulă dreaptă (Legea Lui sau voia Sa revelată), și trebuie să aibă un obiectiv drept (gloria Lui), iar aceste lucruri sunt posibile numai prin sfințirea Duhului.

Sfințenia practică, experimentală, înseamnă conformarea inimii și a vieții față de Legea divină. Legea lui Dumnezeu este „sfântă, dreaptă și bună” (Rom. 7:12), astfel că ea cere o neprihănire interioară sau o conformare interioară, deopotrivă cu sfințenia exterioară. Această cerință este împlinită pe deplin prin lucrarea minunată și binevoitoare pe care Dumnezeu a făcut-o pentru poporul Său. Putem vedea din nou cooperarea uimitoare și binecuvântată dintre cele trei Persoane veșnice ale Dumnezeirii. Tatăl, ca Împărat și Judecător al tuturor, a dat Legea. Fiul, ca Garant al nostru, a împlinit Legea. Duhul este dat pentru a lucra în noi conformarea cu Legea: mai întâi, prin a ne da o natură care o iubește; în al doilea rând, prin a ne învăța și a ne da o cunoaștere a cerințelor ei extinse; și în al treilea rând, prin a produce în noi dorințele și străduințele după ascultarea de poruncile ei. Nu doar că ascultarea perfectă a lui Hristos este pusă în contul copiilor Lui, ci lor le este dată și o natură care își găsește desfătarea în Legea Lui. Dar ca urmare a împotrivirii ce survine din legea păcatului interior, ascultarea perfectă de Lege nu este posibilă în această viață, și totuși, de dragul lui Hristos, Dumnezeu acceptă ascultarea lor sinceră, dar imperfectă.

Trebuie să facem deosebirea între Duhul Sfânt și principiul de sfințenie pe care El îl infuzează la regenerare: Creatorul și natura pe care El o creează nu trebuie confundați. Prin locuirea creștinului de către Duhul, Dumnezeu susține, dezvoltă, continuă și perfecționează această lucrare bună pe care El a început-o în noi. El ia sufletul în stăpânire pentru a-i întări și călăuzi facultățile. Ca urmare a principiului sfințeniei pe care El ni l-a dat, de aici izvorăsc roadele sfințeniei – dorințe, acțiuni și fapte sfinte. Totuși, acel principiu sau acea natură nouă nu are nicio putere în sine, ci noi acționăm potrivit sfințeniei numai în măsura în care acest principiu sau natură nouă este înnoită, împuternicită, controlată și călăuzită zilnic de Dătătorul ei. Lucrarea Lui continuă de sfințire în noi survine din procesul dual de omorâre (sau supunere) a omului vechi și de înviere (revigorare) a omului nou.

Rodul sfințirii noastre de către Duhul în sens practic, experimental, se dovedește prin separarea noastră de rău și de lume. Dar umblarea noastră nu este perfectă, din cauza firii pământești din interiorul nostru. Adeseori, ochiul simțurilor noastre nu face deosebire prea mare între cei în care Duhul locuiește și oamenii lumești care se comportă respectabil din punct de vedere moral. Acest lucru ne face adeseori de rușine… Dar inima este spălată de dragostea prevalentă față de păcat prin lacrimile pocăinței pe care creștinul ajunge să le verse frecvent. Orice nou act al credinței în sângele curățitor al lui Hristos duce un pas înainte lucrarea sfințirii practice… Mulțumită Lui Dumnezeu, va veni o când Hristos va „înfățișa înaintea Lui această Biserică, slăvită, fără pată fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă și fără prihană” (Efes. 5:27).

Fragment din Studies in the Scriptures, retipărită și disponibilă în limba engleză la CHAPEL LIBRARY.