O unire minunată

Nu am nici cea mai mică îndoială că subiectul unirii spirituale este cel mai important, cel mai profund și… cel mai binecuvântat dintre toate care ne sunt prezentate în Sfintele Scripturi. Totuși, este trist că trebuie să spun că nu există alt subiect mai neglijat ca acesta în zilele noastre. Însăși expresia „unire spirituală” este necunoscută în majoritatea cercurilor care se pretind creștine și, chiar și acolo unde este folosită, îi este dat un înțeles atât de îngust, încât ea surprinde doar un fragment al acestui adevăr prețios. Probabil că tocmai profunzimea temei este motivul pentru care a ajuns atât de ignorată în această vreme a superficialității. Totuși, au mai rămas câțiva care sunt nerăbdători să pătrundă în cele mai bune lucruri ale lui Dumnezeu și care tânjesc după o înțelegere mai completă a lucrurilor adânci ale Duhului. De aceea, mă îndrept asupra acestui subiect avându-i în vedere în principal pe aceștia.

Există trei uniri esențiale revelate în Scriptură, care sunt tainele cele mai importante și care formează fundamentul credinței noastre sfinte. Prima este unirea dintre cele trei Persoane divine într-o singură Dumnezeire, cu personalități distincte, dar fiind co-eterne și co-glorioase, un singur Iehova. În al doilea rând, există unirea dintre naturile divină și umană într-o singură Persoană, Isus Hristos, Emanuel, care este deopotrivă Dumnezeu și Om. În al treilea rând, avem de-a face cu unirea Bisericii cu Hristos, El fiind Capul, iar credincioșii fiind membrele, alcătuind în felul acesta un singur trup tainic. Chiar dacă nu ne putem forma o idee exactă asupra oricăreia dintre aceste uniri, ca urmare a profunzimii acestor taine și a faptului că ele trec dincolo de abilitatea noastră de a înțelege, totuși este datoria noastră să le credem pe toate cele trei pentru că sunt revelate clar în Scriptură și știind că ele constituie fundamentul necesar pentru alte elemente ale doctrinei creștine. De aceea, este privilegiul nostru sfânt să studiem cu rugăciune aceste lucruri, cerându-I Duhului Sfânt să ne ilumineze prin harul Lui.

Cel mai uimitor lucru dintre toate cele existente în lume, și totuși cea mai mare taină din natură, este unirea pe care Dumnezeu a făcut-o între minte și materie – între suflet și trup. Ce inteligență finită ar fi putut să conceapă o alăturare a unui duh, adică ceva imaterial, și a unei mâini de țărână? Ce puțină asemănare este între un suflet și o bucată organizată de pământ! Cine și-ar fi imaginat vreodată că țărâna ar putea fi vie și că ar putea să gândească? Sau că un suflet ar putea fi legat atât de strâns de un trup de carne încât, câtă vreme este ocrotit și are sănătate, nu se pot despărți unul de celălalt! Totuși, există o unire reală, o unire personală, între suflet și trup. Dar acesta este doar un mister al naturii, și este unul cu totul inferior tainei sacre a unirii dintre ființele omenești și Domnul slavei.

Scriptura are multe lucruri de spus despre unirea dintre Hristos și poporul Său. „În ziua aceea, veți cunoaște că Eu sunt în Tatăl Meu, că voi sunteți în Mine, și că Eu sunt în voi” (Ioan 14:20). „Dar cine se alipește de Domnul, este un singur duh cu El” (1 Cor. 6:17). „Pentru că noi suntem mădulare ale trupului Lui, carne din carnea Lui și os din oasele Lui… Taina aceasta este mare (vorbesc despre Hristos și despre Biserică)” (Efes. 5:30, 32). Ce lucru uimitor că există o unire între Fiul lui Dumnezeu și viermii pământului! – un lucru infinit mai măreț decât dacă regele Marii Britanii s-ar fi căsătorit cu cea mai săracă și mai urâtă femeie din regatul lui. Cât de uriașă este distanța dintre Creator și ființele create, dintre Dumnezeu și omul muritor! Cât de indescriptibil este faptul că niște ticăloși păcătoși sunt făcuți una cu Acela înaintea căruia serafimii își acoperă fețele și strigă: „Sfânt, sfânt, sfânt!”

„Unirea dintre Hristos și poporul Său este un lucru uimitor. Este o unire veșnică. Este o unire descoperită și de care ne bucurăm în prezent. Este o unire care va fi declarată clar și deschis în toată strălucirea și perfecțiunea ei în ziua de apoi. Este o unire a harului. Ea este de asemenea o unire a slavei. Așa cum ea constituie fundamentul tuturor acțiunilor harului lui Hristos față de Biserica Lui de-a lungul istoriei, tot așa ea este temelia întregii glorii pe care Hristos o va revărsa asupra Bisericii și o va da poporului Său în ziua de apoi. Nu pot decât să deplâng faptul că majoritatea dintre noi suntem atât de străini de aceste adevăruri importante și cerești. Fiți siguri că pierdem foarte mult prin această ignoranță. Poporul lui Dumnezeu pierde mult pentru că neglijează adevărurile de cea mai mare importanță. În zilele noastre, creștinii sunt mult prea neglijenți în raport cu adevărurile importante. Ei sunt chiar ignoranți cu încăpățânare în aceste lucruri.

Noi tratăm Scriptura în zilele noastre ca și cum, cu cât am cunoaște mai puțin din lucrurile adânci ale lui Dumnezeu, cu atât ne-ar fi mai bine. Vai! Vai! Aceasta este o batjocură la adresa lui Dumnezeu. Nu ne va servi la nimic să pretindem că, ,Nu vrem să spunem asta și nu intenționăm asta!’ Este o realitate că neglijăm prea mult acele adevăruri și doctrine divine care au în vedere gloria lui Hristos. Acțiunile vechi și glorioase ale harului sunt mult prea neînsemnate în gândurile noastre. Unii știu și chiar recunosc expres realitatea că influențele Duhului Sfânt sunt înfrânate foarte mult din acest motiv. Totuși, cauza este trecută adesea cu vederea. Putem fi siguri că unul dintre motivele importante pentru care avem parte atât de puțin de prezența Sa sacră printre noi și de faptul că puterea și influența Lui se manifestă atât de puțin printre noi este că noi neglijăm să predicăm adevărurile supranaturale și spirituale, și tainele Evangheliei veșnice”.¹

Importanța vitală a acestui subiect al unirii dintre Biserică și Hristos poate fi văzută clar din locul pe care îl ocupă în rugăciunea de Mare Preot a lui Hristos. „Și mă rog nu numai pentru ei, ci și pentru cei ce vor crede în Mine prin cuvântul lor. Mă rog ca toți să fie una, cum Tu, Tată, ești în Mine, și Eu în Tine; ca și ei să fie una în noi, pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis” (Ioan 17:20-21). Domnul nostru Și-a început aici rugăciunea pentru întreg trupul poporului Său prin a vorbi despre unirea pe care copiii Lui o au cu El și cu Tatăl, în El, și alocă următoarele versete vorbind despre binecuvântările care decurg ca roade din această unire. Noi nu suntem chemați să credem că Hristos s-ar fi rugat aici pentru o unire ce urmează să fie produsă sau obținută – nu, căci ea a fost întemeiată din veșnicie. Mai degrabă El se roagă ca preaiubiții Lui să poată fi binecuvântați cu acea cunoaștere clară a unirii despre care vorbim, așa încât să se poată bucura de toate beneficiile acesteia în sufletele lor.

„Eu le-am dat slava, pe care Mi-ai dat-o Tu, pentru ca ei să fie una, cum și noi suntem una” (Ioan 17:22). Acest subiect al unirii dintre El și aleșii Lui a fost unul cu adevărat dulce și binecuvântat pentru inima lui Hristos. El a știut că această cunoaștere și folosire a acestui subiect este de o mare valoare pentru poporul Său și îi slujește acestuia. De aceea, El a vorbit despre această temă în mod repetat, pentru ca sfinții Lui din toate veacurile se o poată cunoaște în mințile lor și să se bucure în inimile lor de binecuvântările aduse de ea. Cititorul meu, dacă Hristos însuși a prețuit acest adevăr al unirii cu Sine ca fiind un adevăr fundamental, așa ar trebui să îl considerăm și noi. Ar trebui să ne aducem pe noi înșine în situația în care să studiem acest subiect cu multă rugăciune și apropiere căci, prin el, credința și nădejdea noastră sunt susținute și păstrate îndreptate către Dumnezeu, Mântuitorul nostru.

„Eu le-am dat slava, pe care Mi-ai dat-o Tu, pentru ca ei să fie una, cum și noi suntem una”. Această cerere constituie miezul rugăciunilor lui Hristos, exprimând dorința supremă a minții Mântuitorului față de răscumpărații Lui: ea a însumat dorința profundă a inimii Sale față de ei. Unirea pentru care El s-a rugat este de așa natură încât, prin ea, Tatăl și Fiul locuiesc în noi și noi în Ei. Ea arată că aleșii sunt atât de uniți cu Dumnezeu și cu Hristosul Lui, încât aceasta este cea mai înaltă formă de unire de care aleșii sunt capabili. Ea este cea mai aleasă și mai mare dintre toate binecuvântările, constituind fundamentul tuturor celorlalte lucruri.

„Eu în ei și Tu în Mine; pentru ca ei să fie în chip desăvârșit una” (Ioan 17:23). În Evanghelie ni se prezintă o varietate mare de binecuvântări. Mântuirea este una indescriptibilă, și totuși nu este la fel de mare cum este unirea noastră cu Persoana lui Hristos. Dacă nu am fi fost uniți cu Hristos, El nu ar fi fost Mântuitorul nostru. Tocmai ca urmare a faptului că am fost uniți din veșnicie cu El, Hristos a găsit plăcere ca, în harul Lui, să facă lucrarea mântuirii pentru noi. Harul îndreptățirii² este o binecuvântare extraordinară, și totuși nu este atât de mare pe cât cel al unirii, pentru că efectul nu poate fi niciodată egal cauzei care îl produce. A fi în Hristos trebuie să depășească toate celelalte binecuvântări care decurg din El și pe care le avem sau le vom primi vreodată, fie pe pământ, fie în ceruri. Părtășia cu Hristos este nespus de binecuvântată, și totuși nu este la fel de mare ca unirea, căci unirea noastră cu El este temelia oricărei părtășii. Ea este cea mai mare dintre toate acele „binecuvântări duhovnicești” decretate dinaintea creației (Efes. 1:3) și pe care Tatăl le-a dat Bisericii înainte ca păcatul să fi intrat în univers. Ea este rodul dragostei veșnice a lui Dumnezeu față de poporul Său.

Unirea cu Hristos este temelia tuturor binecuvântărilor spirituale, astfel că, dacă n-ar fi existat nicio legătură cu El, nu ar fi putut exista nicio regenerare,³ îndreptățire, sfințire⁴ sau glorificare⁵… La fel cum, de dragul lui Hristos, Dumnezeu revarsă asupra copiilor Lui toate binecuvântările mântuirii, tot așa, potrivit hotărârii Sale eterne, toate binecuvântările Lui se manifestă iar noi ne putem bucura de ele doar într-o stare de comuniune cu El… Dar temelia acestei uniri spirituale, vitale și practice pe care sfinții o au cu Preaiubitul lor pe pământ și de care se vor bucura veșnic în Rai a fost pusă de Dumnezeu în acea unire tainică pe care El a realizat-o înainte de întemeierea lumii între Mijlocitorul și aleșii Lui, când El L-a rânduit să fie Cap iar pe ei să fie membrele trupului Său – când Dumnezeu I-a dat pe aceștia lui Hristos într-o căsnicie veșnică.

Drept consecință a faptului că Dumnezeu I-a dat lui Hristos Biserica într-o relație de căsnicie înainte de întemeierea lumii, El vorbește astfel față de poporul Său: „Te voi logodi cu Mine pentru totdeauna; te voi logodi cu Mine prin neprihănire, judecată, mare bunătate și îndurare” (Osea 2:19)… „Gândiți-vă la apropierea și caracterul intim al unirii dintre Hristos și copiii Lui, și lăsați ca acest lucru să vă încurajeze să vă sprijiniți și să trăiți din El prin credință. Ea este cu mult mai intimă și mai plină de dragoste decât este unirea dintre soț și soție aici, printre oameni, căci într-adevăr ei sunt ‚un singur trup’, dar El este ‚un trup’ și ‚un duh’ cu Mireasa Lui (1 Cor. 6:19). El este în ei, iar ei sunt în El. În virtutea acestei uniri, fiecare dintre ei are dreptul accesului la El și moștenește tot ceea ce El a obținut pentru ei”⁶…

Unirea dintre Hristos și Biserica Lui este atât de reală, atât de vitală, atât de intimă, încât Dumnezeu nu i-a privit niciodată ca despărțiți. Există o unitate atât de indisolubilă între Răscumpărător și cei răscumpărați, o identificare atât de absolută a părtășiei dintre ei, încât Tatăl îndurărilor nu i-a văzut niciodată separați. El nu L-a văzut niciodată pe Hristos lipsit de trupul Său tainic. El nu a văzut niciodată Biserica separată de Capul ei. De aceea, Duhul Sfânt a găsit de cuviință să accentueze această realitate uimitoare și glorioasă în multe pasaje ale Scripturii. Astfel, în legătură cu nașterea lui Hristos, citim următoarele: „Astfel dar, deoarece copiii sunt părtași sângelui și cărnii, tot așa și El însuși a fost deopotrivă părtași la ele” (Evrei 2:14)… Ni se spune că, atunci când Mântuitorul a fost țintuit pe cruce, „omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El” (Rom. 6:6).

De asemenea, atunci când El Și-a dat viața pe Calvar, citim că „dacă Unul singur a murit pentru toți, toți deci au murit” (2 Cor. 5:14). În același fel, atunci când a înviat, și noi am fost „aduși la viață împreună cu Hristos” (Efes. 2:5). El nu a înviat doar pentru Sine, ca o persoană concentrată pe propriul interes, ci a înviat în calitate de Cap al Bisericii Sale: „Dacă deci ați înviat împreună cu Hristos…” (Col. 3:1). Dar asta nu este totul. În Efeseni 2:6 ni se spune: „El ne-a înviat împreună, și ne-a pus să ședem împreună în locurile cerești, în Hristos Isus”. O cât de minunată este unirea dintre creștin și Hristos.

Fragment din Spiritual Union and Communion, retiparită și disponibilă în limba engleză la CHAPEL LIBRARY.

Note bibliografice și explicative

(1) Samuel Eyles Pierce(1746-1829) – teolog și predicator la Honiton in Devon, Anglia. Pierce a fost un slujitor evanghelic aliniat teologiei calviniste baptiste.

(2) îndreptățirea– îndreptățirea este un act al harului fără plată al lui Dumnezeu, prin care El iartă toate păcatele noastre și ne acceptă ca neprihăniți înaintea Lui doar pe baza neprihănirii lui Hristos care ne este atribuită și care este primită numai prin credință. (Spurgeon’s Catechism, Q. 32).

(3) regenerarea – lucrarea lui Dumnezeu de creare a vieții spirituale într-un păcătos prin puterea Duhului Sfânt; nașterea din nou.

(4) sfințirea – sfințirea este lucrarea harului necondiționat al lui Dumnezeu, prin care cei care cred sunt înnoiți în întreg omul după chipul lui Dumnezeu și sunt făcuți să moară tot mai mult față de păcat și să trăiască tot mai mult în neprihănire. (Spurgeon’s Catechism, Q. 34).

(5) glorificarea – aspectul final al mântuirii, care include învierea trupurilor credincioșilor la a doua venire a lui Hristos, asemănarea perfectă cu chipul lui Hristos, eliberarea de orice defect fizic și spiritual, și intrarea în Împărăția veșnică a lui Dumnezeu.

(6) Ebenezer Erskine (1680-1754) – teolog scoțian, fondatorul Secession Church.