Temelia oricărei fericiri

Voi trece acum la aplicațiile acestui subiect. Voi stoarce sucul din această rodie în aplicații cu rol de învățătură, de cercetare și de îndemn.

În ce privește aplicațiile cu rol de învățătură, această doctrină ne învață următoarele:

1. În ceea ce îi privește pe sfinți în general, ei sunt cu mult mai privilegiați decât tot restul lumii. Ei sunt toți mădulare ale lui Hristos, având sânge regal din cer, chiar și aceia dintre ei pe care unii i-ar disprețui și socoti ca neînsemnați (Efes. 5:30). Astfel, putem extrage următoarele lecții:

(1) Va fi vai de cei care îi maltratează, îi asupresc și îi persecută pe oricare dintre sfinți. Ceea ce este săvârșit împotriva lor, este săvârșit împotriva lui Hristos, căci ei se ating de mădularele trupului Lui (F.A. 9:4). El își va arăta dezacordul față de aceste gesturi și va pleda cauza lor ca pe cauza proprie, cu acuratețe și exactitate, așa încât îi face pe oameni responsabili pentru omiterea împlinirii datoriei față de ei, și cu atât mai mult pentru comiterea răului împotriva lor (Matei 25:42-45). De aceea, sfinții au un motiv bun să lase deoparte orice gând de răzbunare, căci Răscumpărătorul lor este puternic.

(2) Cele mai bune lucruri făcute pe pământ sunt cele făcute celor sfinți de dragul lui Hristos. Tot ceea ce oamenii fac spre binele sfinților, fac pentru Hristos, deoarece sfinții sunt una cu El. Domnul nostru va primi aceste lucruri și le va răsplăti în bunătatea Lui (Matei 25:35-40). De aceea, apostolul face următorul îndemn: „Așadar, cât avem prilej, să le facem bine tuturor, mai ales fraților în credință” (Gal. 6:10). Ai dragoste pentru Hristos? Dragostea are înclinația de a dărui: nu poți ajunge la Cap, dar membrele sunt mereu cu tine. Să nu spui că îți lipsesc ocazii de a-ți dovedi dragostea față de El. Ea este cea mai bună sămânță pe care o putem semăna, și va aduce cea mai bogată recoltă.

(3) Credincioșii sunt mădulare unii altora (Efes. 4:25). Există o relație autentică și reală între toți cei credincioși, așa cum există între brațele și picioarele unui trup. Deoarece ei sunt toți uniți cu Hristos, rezultă că ei sunt uniți și unii cu alții (1 Cor. 12:12). De aceea, ei sunt chemați „o pâine”, având o unire și părtășie reciprocă pecetluită [prin rânduiala Cinei Domnului]. O, dacă ar fi crezut acest adevăr măreț, ce dragoste, ce simpatie, ce grijă pentru binele trecător și pentru binele spiritual al celorlalți s-ar manifesta printre credincioși! N-ar mai exista o înstrăinare și lipsă de afecțiune reciprocă, sau o indiferență între ei asemenea indiferenței lui Cain față de fratele lui.

(4) Este o lucrare lipsită de recunoștință să încerce cineva să dezbine Biserica lui Hristos, să rupă haina fără cusătură a lui Hristos. Multora nu li se pare nimic grav să renunțe la părtășia cu cei care, așa cum pot recunoaște în conștiințele lor, sunt uniți cu Hristos. Ei spun că nu pot avea părtășie cu aceștia câtă vreme există păcat la mijloc. Da, dacă un picior alunecă în noroi și este pângărit, celălalt nu ar trebui să îl urmeze; tot astfel, niciun sfânt nu ar trebui să aibă părtășie cu un altul în păcat. Și totuși, niciun om cu minte sănătoasă nu și-ar amputa piciorul într-o astfel de situație. Trupul lui Hristos nu este, însă, atât de atent îngrijit pe câtă atenție le acordăm trupurilor noastre. Oamenii pot fi cât vor de dezgustați de părtășia cu alți sfinți, dar ei au de ales între a avea cea mai apropiată și mai intimă părtășie cu ei, sau nu pot avea nicio părtășie cu Hristos, pentru că nu există doi Hristoși care să conducă două trupuri diferite! Dacă ambii sunt uniți cu un singur Hristos, ei sunt chemați la cea mai intimă unire și părtășie reciprocă.

2. Această doctrină ne informează cu privire la anumite principii deosebite și importante ale religiei noastre sfinte, lucruri care rezultă clar din acest aspect.

(1) Sfinții vor persevera în har și nu vor putea cădea niciodată total și final din el. Între Hristos și ei există o unire indisolubilă. Ea îi asigură viața credinciosului: el nu poate să piară niciodată (Col. 3:3). Duhul, legătura acestei uniri, nu Își părăsește niciodată locuința (Ioan 14:16; 4:14). Acest lucru păstrează mereu o „sămânță” în el pentru Dumnezeu (1 Ioan 3:9). Hristos nu va pierde niciunul dintre mădularele Lui (Ioan 17:12). Este adevărat că, dacă fermitatea acestei uniri ar fi fost dependentă de abilitatea păcătosului de a rămâne alipit de Hristos prin credință, ea ar putea fi frântă; dar ea depinde de susținerea pe care Hristos o manifestă față de păcătos prin Duhul Lui, așa cum o moașă ține un prunc în brațele ei.

(2) Credința în Hristos este măreața și cuprinzătoarea responsabilitate evanghelică. Mulți au o concepție superficială despre credință prin comparație cu alte îndatoriri, dar Scriptura ne-o prezintă ca prioritară (Ioan 6:29; 1 Ioan 3:23). Când ești îndemnat să crezi, ești îndemnat să primești toate privilegiile și toate responsabilitățile creștinului, căci credința este calea către ambele, pentru că ea unește sufletul cu Hristos, care este privilegiul fundamental al sfinților. Dacă crezi, faci totul, ca acela care prinde tot lanțul atunci când prinde prima lui za. Dacă nu crezi, nu faci nimic, căci fără credință ești fără Hristos, și fără Hristos, nu poți face nimic (Ioan 15:5; cf. Evrei 11:6).

(3) Există un temei solid și rațional în favoarea doctrinei îndreptățirii noastre prin neprihănirea lui Hristos ce ne-a fost pusă în cont. Păgânii pot să râdă de acest lucru considerându-l o neprihănire și o îndreptățire imaginară,¹ ca să-și poată deschide astfel un drum către faptele lor. Corupătorii doctrinei protestante pot să creadă ce vor despre credință, pocăință și noua ascultare, considerându-le neprihănirea noastră, pe baza căreia am fi îndreptățiți ca și cum am împlini legea Evangheliei prin puterile noastre. Noi nu avem nevoie de nicio altă neprihănire spre îndreptățirea noastră decât neprihănirea lui Hristos. Credinciosul este unit cu Hristos prin credință. Fiind în această unire cu El, suntem părtași neprihănirii Lui, care este a noastră pentru că suntem una cu El. Fiind a noastră, trebuie să ne fie imputată, sau pusă în cont, pe baza celui mai solid temei. Hristos este Garantul credinciosului prin actul Lui voluntar și prin consimțământul datornicului, prin credință… Atunci ce este mai rațional decât că această neprihănire îi este atribuită credinciosului, astfel că, pe baza ei, el este îndreptățit?

(4) Calea de a obține pocăința și sfințirea adevărată este prin a crede. Acestea sunt beneficiile răscumpărării făcute de Hristos (F.A. 5:31; Matei 1:21) și sunt aplicate prin Duhul, care lucrează credința în noi și, astfel, ne unește cu Hristos prin chemarea noastră eficace. Cum poate să își închipuie cineva că se poate pocăi sau poate fi sfânt dacă nu este unit cu Hristos (Ioan 15:5)? Sau cum își poate imagina cineva că poate fi unit cu El fără credință? Mai degrabă am putea stoarce rouă din piatră seacă decât să putem face oricare dintre aceste lucruri fără Hristos, pe care Tatăl L-a rânduit să fie Capul influențelor Lui și de care depinde orice fel de rodnicie a noastră.

(5) În ultimul rând, trupurile celor credincioși vor avea parte de o înviere glorioasă (Rom. 8:11). Există o unire între Hristos și trupurile credincioșilor, pe care nici măcar moartea nu o poate zdrobi (1 Tes. 4:14). De aceea, ei nu vor sta pe veci în țărână, căci Hristos nu va pierde niciunul dintre mădularele Lui…

3. Această doctrină ne informează despre fericirea sfinților: a fi unit cu Hristos este temelia oricărei fericiri și cel mai bogat privilegiu.

(1) Hristos este al lor. „Preaiubitul meu este al meu”, spune mireasa (Cânt. 2:16). Ei sunt părtași Persoanei Lui. El este Domnul lor, Fratele lor mai mare, Soțul lor, Capul lor. Orice este El… ei pot considera că este al lor făcându-i fericiți. Plinătatea Dumnezeirii locuiește în El și, astfel, Dumnezeu este Dumnezeul și Tatăl lor (Ioan 20:17). Îndurarea Lui este a lor spre a Se milostivi de ei; puterea Lui este a lor pentru a-i ocroti; ochiul Lui atoatevăzător este al lor ca să-i călăuzească etc. Astfel, ei au un izvor la care să meargă, izvor care nu seacă niciodată, o comoară care nu este epuizată nicicând, o masă a ospățului care nu va fi strânsă în veac etc.

(2) Ceea ce Hristos are, este al lor, iar El este moștenitorul tuturor lucrurilor (1 Cor. 3:22-23). Cei care Îl au pe El au toate lucrurile care Îi aparțin. Unirea produce o comuniune între Hristos și credincioși. Ascultarea Lui activă și pasivă este a lor spre îndreptățirea lor, ca și cum ei ar fi înfăptuit-o. Duhul Lui, Cuvântul Lui și acțiunile providenței Lui sunt ale lor spre sfințirea lor. Puterea Lui în cer este a lor spre glorificarea lor. Cu alte cuvinte, legământul Lui, cu toate făgăduințele lui prețioase, este al lor ca să-i facă fericiți aici și în veșnicie (2 Petru 1:4).

(3) Ei sunt protejați perfect de mânia lui Dumnezeu. „Acum dar nu este nicio osândire pentru cei ce sunt în Hristos Isus” (Rom. 8:1). Păcatele lor sunt încă dezgustătoare înaintea lui Dumnezeu și merită condamnarea ca în cazul păcatelor altora. Dar, fiind în Hristos, ei nu pot fi atinși de blestemul Legii… Ei sunt sub guvernarea blândă a Legământului Harului, care îi avertizează de mânia părintească și de disciplinările trecătoare în cazul în care păcătuiesc, dar nu mai mult (Ps. 89:30-33).

(4) Domnul găsește plăcere în și acceptă persoanele lor, harurile și acțiunile lor sfinte, chiar dacă sunt însoțite de multe imperfecțiuni. Ființele lor sunt acceptate chiar dacă există încă într-un trup muritor (Efes. 1:6). Chiar dacă au multă zgură în ele, harurile lor sunt acceptate pentru că chipul lui Hristos se vede pe ele (Cânt. 5:1). Deși sunt departe de perfecțiunea cerută de Lege, acțiunile lor în împlinirea îndatoririlor creștine sunt primite (Cânt. 2:14)…

(5) Toate nevoile lor sunt asigurare în Hristos (Col. 2:10). Întrucât unirea le dă o părtășie cu El în ceea ce este al Lui, El este părtaș cu ei în ceea ce este al lor. Hristos răspunde la toate datoriile lor, acoperă sărăcia lor și este cu ei în lipsurile lor, la fel cum este acela care se căsătorește cu o văduvă îndatorată. De aceea, orice nevoie ar avea, ei își ridică privirile către El – căci El este înțelepciune, neprihănire, sfințire și răscumpărare (1 Cor. 1:30).

În ce privește cercetarea noastră, putem să ne examinăm prin aceste învățături pentru a vedea dacă Duhul a aplicat în noi răscumpărarea procurată de Hristos. Dacă așa stau lucrurile, atunci ești unit cu Hristos. Dacă oamenii sunt cei care aplică acea răscumpărare ființelor lor, se va descoperi că mântuirea lor este doar o pretenție, pentru că în ea nu există nici credință, nici vreo unire cu Hristos… Prin aceste semne poți cerceta să vezi dacă ești unit sau nu cu Hristos. Semnul general al unirii cu El este acesta: dacă ai fost și ești despărțit de lucrurile de care erai anterior legat, și dacă ai mers la Hristos pentru a primi totul… Poți detalia acest semn prin următoarele trei aspecte:

1. Ai lepădat Legea ca legământ al faptelor și te-ai făcut dependent total de harul lui Hristos în [Noul] Legământ. Asta înseamnă să fii mort față de Lege și unit cu Hristos (Rom. 7:4). Ești dezlegat de toate lucrurile în care îți puneai încrederea în firea ta pământească, încrederea ta nemaifiind întemeiată pe nimic altceva care nu este Hristos sau în Hristos, și ți-ai pus toată credința în El înaintea Domnului, astfel că El este totul în tot pentru tine, în ce privește încrederea spre mântuire înaintea tronului lui Dumnezeu (Filip. 3:8). Aceasta este o dovadă sigură (Filip. 3:3; Matei 5:3)…

2. Inima ta este despărțită de păcat și se străduiește să își însușească odihna veșnică în Hristos, considerându-L centrul dorințelor tale (Ps. 119:128; 73:25). Dorințele oamenilor sunt îndreptate în mod natural către lume și poftele ei; dacă ei au vreo dorință după Hristos, ea nu este decât o dorință amestecată cu poftele lor. Dar harul transformă inima și o întoarce împotriva acestor pofte, aprinzând dorințele după Hristos, și nu către pofte (Matei 13:45-46). Aceasta este o dovadă sigură (Matei 5:6). Este adevărat că, atâta vreme cât trăiesc pe pământ, sfinții nu sunt complet separați de păcat în acțiune (Ps. 65:3), dar ei sunt despărțiți astfel în dorință (Rom. 7:24). În această privință, Hristos primește cununa, iar poftele crucea (Gal. 5:24)…

3. Îți întorci atenția de la tine la Isus Hristos (Matei 16:24). Pentru un om firesc, eul său dulce este tot ce are. Dar harul detronează eul și Îl așază pe Hristos în locul lui. Câtă vreme omul este despărțit de Hristos, el are interese divergente de ale Lui, dar când este unit cu Hristos, toate interesele personale sunt incorporate în interesele lui Hristos, așa cum vedem că râurile își varsă apele în mare, astfel că nu mai au propriile albii pe care să curgă… Iată cât de mare este diferența dintre omul separat de Hristos și cel unit cu Hristos.

Fragment din “Of Union with Christ” din The Complete Works of Thomas Boston, Vol. 1, retipărită de Tentmaker Publications, tentmaker.org.uk.

Note bibliografice și explicative

(1) În perioada lui Boston și în vremurile noastre, unii teologi și predicatori au respins și resping doctrina imputării neprihănirii lui Hristos considerând-o „ficțiune legală”.