De ce atâta deranj să facem apologetică?

Sarcina apologetului: dovezi și convingere

Apologetica nu implică doar apărarea, ci și ofensiva, adică sarcina pozitivă de a construi o dovezile în favoarea creștinismului, lucru care se arată a fi aplicabil fiecărei culturi și singura (și, prin urmare, cea mai bună) alternativă la sistemele de gândire filozofice și teologice ale lumii. Cu alte cuvinte, apologetica poate fi folosită pentru a demonstra veridicitatea creștinismului și că toate perspectivele necreștine asupra lumii sunt false. Preocuparea parțială în cartea de față vizează cel mai bun mod de a construi dovezile în favoarea credinței creștine. Nu toți creștinii sunt de acord cu privire la locul de unde ar trebui să înceapă această sarcină, dar cu toții suntem de acord că gândirea necreștină, conform Scripturii, este o „nebunie” (Ps. 14:1; 1 Cor. 1:18-2:16; 3:18-23).

Scepticul ar putea răspunde în acest moment: „Dovedește asta”, ceea ce este un lucru bun, pentru că dovada este de fapt o altă fațetă a sarcinii apologetice. Din păcate, mulți creștini susțin în zilele noastre că nu ar trebui să ne implicăm în încercarea de a „dovedi” afirmațiile cu rol de adevăr ale creștinismului, pe ideea că dovada și credința ar fi incompatibile. Deși este adevărat că teologii reformați cred în general că natura omului este radical de coruptă (ceea ce este un punct de vedere biblic, v. 1 Împ. 8:46; Rom. 3:9-23; 7:18; 1 Ioan 1:8-10; cf. Ioan 6:44; Rom. 8:7-8), ei presupun greșit că, devreme ce, în natura noastră coruptă, noi suntem incapabili să răspundem pozitiv la Evanghelie, această incapacitate spirituală face ca sarcina apologetică să fie inutilă. Dacă dovezile obiective nu pot convinge pe cineva să răspundă față de Hristos fără intervenția Duhului Sfânt, atunci de ce să încercăm să aducem argumente solide în favoarea creștinismului?

Înainte de a răspunde la această obiecție, ar trebui să ne aducem aminte de cuvintele lui Petru: „Fiți totdeauna gata să îi răspundeți oricui vă cere socoteală de nădejdea care este în voi; dar cu blândețe și teamă, având un cuget curat; pentru ca cei ce bârfesc purtarea voastră bună în Hristos, să rămână de rușine tocmai în lucrurile în care vă vorbesc de rău” (1 Petru 3:16). Apostolul se așteaptă clar ca un rezultat al apologeticii să fie facerea de rușine a dușmanilor lui Hristos. Acest lucru ne amintește de marele reformator din Geneva, Jean Calvin (1509-1564), care a scris următoarele în lucrarea sa, Institutes, cu privire la dovada autenticității profețiilor biblice: „Dacă oamenii evlavioși pun la inimă aceste lucruri, ei vor fi echipați din belșug pentru a opri lătratul celor neevlavioși, căci aceasta este o dovadă prea clară pentru a fi expusă vreunor obiecții subtile”.[1] Dacă cineva credea că incapacitatea totală a omului impunea intervenția Duhului Sfânt pentru a converti un suflet, acela trebuie să fi fost Calvin. De asemenea, dacă cineva credea în incapacitatea totală a apologeticii de a converti un suflet, acela a fost Calvin. Desigur, el nu a abandonat sarcina apologetică, ci a folosit dovezi și argumente pentru a dovedi chestiuni de credință – nu pentru a converti inimile celor nelegiuiți, ci pentru a „opri gurile lor încăpățânate”.[2] Aceasta este o mare parte a sarcinii apologetului creștin: să dovedească perspectiva creștină asupra lumii și să se bazeze pe Dumnezeu pentru a produce consimțământul inimii celui necredincios față de soliditatea doctrine biblice. Biserica nu se confruntă doar cu simpla ignoranță, ci și cu dușmănia părtinitoare a oamenilor (Rom. 8:7). Doar Duhul poate învinge această dușmănie, dar Duhul nu le cere niciodată oamenilor să creadă ceva absurd sau irațional. Calvin a remarcat în acest sens deosebirea dintre dovadă și persuasiune. Dovada este obiectivă, pe când persuasiunea este subiectivă. Oamenii care sunt ostili față de anumite idei pot primi dovezi în sprijinul lor, dar să refuze să se lase convinși, în prejudecățile lor, chiar și de cele mai solide argumente.

Apologetica… nu are de-a face doar cu câștigarea unei discuții prin argumente. Ea are de-a face cu câștigarea sufletelor.

Din acest motiv, apologetica nu are de-a face doar cu câștigarea unei discuții prin argumente. Ea are de-a face cu câștigarea sufletelor. Vechiul aforism sună adevărat: „Oamenii convinși împotriva voinței lor rămân la aceleași opinii”.

De aceea, dacă un creștin ar „câștiga” o dezbatere intelectuală cu un necreștin, sărbătorirea victoriei ar putea să nu aibă loc niciodată. Necreștinul ar putea recunoaște înfrângerea, deși de obicei doar în final, după ce se lovește cu capul de pragul ușii, ca să zic așa. Acest lucru s-ar putea să nu se traducă niciodată în convertirea cuiva, dar există o anumită valoare în acest aspect al „câștigării” unei dispute.

Pe de o parte, așa cum a spus Calvin, lătratul nestăpânit al celor nelegiuiți poate fi înfrânat, iar pe de altă parte, victoria intelectuală îi oferă siguranță și ocrotire tânărului creștin care este încă incapabil să respingă bombardamentul criticilor din partea savanților și a scepticilor. Aceasta îi slujește ca o confirmare a credinței creștine.

Creștinul se deranjează să se implice în apologetică, deoarece nu există altă cale prin care cel necredincios să audă adevărul lui Hristos Isus „fără propovăduitor” (Rom. 10:14c). Nu toți creștinii ar putea face ceea ce au făcut Iustin Martirul sau Athenagoras, dar ei i-au dat credibilitate și încredere întregii comunități creștine din secolul al II-lea și, prin extensie, biserica creștină a beneficiat de-a lungul istoriei de roadele trudei lor.

Acest articol este adaptat după cartea Apărarea credinței. O introducere în apologetică de R. C. Sproul.

This article was translated by permission from the original English article published by Crossway.

[1] John Calvin, Institutes of the Christian Religion, ed. John T. McNeill, trad. Ford Lewis Battles, vol. 20 din The Library of Christian Classics (Philadelphia: Westminster, 1960), I.8.8 (88).

[2] John Calvin, Institutes of the Christian Religion, ed. Henry Beveridge, vol. 1 (Grand Rapids, Mich.: Eerdmans, 1962), I.7.4 (71).