Demnitatea mamei

Mama! În orice minte virtuoasă, cuvântul acesta este asociat cu tot ce este plăcut și încântător. Mama! Cel mai tandru, mai drag și mai expresiv cuvânt! Un titlu folosit atât de fețele princiare, de gânditorii profunzi, cât și de țăranii fără educație – de sălbaticii și de oamenii civilizați din toate popoarele și din toate generațiile. Un nume care se găsește în însăși constituția naturii noastre, a cărui căldură o simțim și o recunoaștem cu toții. Cine este acela dintre fiii oamenilor, cu excepția celor lipsiți din fragedă pruncie de părinții lui, care să nu fi experimentat influența indescriptibil de fericită a puterii încântătoare a mamei? Cine dintre cei mari și puternici de pe acest pământ nu recunoaște binecuvântările nenumărate de care s-a bucurat din mâna mamei?

În înțelepciunea și bunătatea Lui nelimitată, Creatorul cel atotputernic a găsit de cuviință să rânduiască existența acestei rude binefăcătoare, a calității de mamă, cu toate atracțiile ei suave și cu toate drăgălășeniile ei fericite. De aceea, nu credeți că El a făcut această calitate onorabilă, nobilă și demnă? Am putea, oare, să neglijăm și să uităm de importanța și demnitatea acestui rol? Cu siguranță că acest subiect solicită cea mai profundă considerație din partea noastră și cea mai devotată recunoaștere. Dar ce minte a putut să aibă vreodată o abilitate lărgită și matură pentru a înțelege pe deplin demnitatea autentică a unei mame?

Femeia a fost modelată de Creatorul glorios pentru a fi un „ajutor potrivit” pentru bărbat (Gen 2:18; cf. 1 Tim. 2:12-14; 1 Cor. 11:8-10). De aceea, oricare ar fi demnitatea pe care i-o atașează lui Adam ca ființă rațională și reprezentant al Creatorului lui pe pământ, aceasta este împărtășită de partenera lui de viață, de perechea lui. Femeia este participant egal în toate onorurile care sunt date ființei și naturii omenești. Totuși, cea mai mare demnitate a femeii și cele mai mari onoruri ale ei se regăsesc în faptul că ea contribuie la împlinirea planului Creatorului ei, în rolul ei special de mamă.

Totuși, demnitatea unei mame va părea imperfectă dacă nu este analizată în relație cu aducerea pe lume a ființelor raționale, a căror existență o va afecta pe a altora și a căror influență va merge până în veacurile veșnice. Prin înțelepciunea intuitivă care i-a fost dată de Dumnezeu, Adam a observat această calitate deosebită atunci când „i-a pus nevestei sale numele Eva” pentru că ea era „mama tuturor celor vii” (Gen. 3:20).

Când ne gândim la rolul de mamă al femeii, ne gândim la faptul că ea dă naștere acelora ale căror principii, caractere și fapte îi vor influența profund și permanent pe ceilalți oameni din cercul familiei, din comunitățile mai largi și, cel puțin în anumite cazuri, din întreaga populație a lumii. Domnul nostru binecuvântat recunoaște acest lucru atunci când acesta este exprimat de o femeie care, după ce a văzut lucrările Sale minunate și după ce a auzit cuvintele Sale înțelepte, a exclamat: „Ferice de pântecele care Te-a purtat, și de țâțele pe care le-ai supt!” (Luca 11:27). Dacă ne gândim la acest principiu rațional și logic, vedem că nu putem separa caracterul deosebit al oamenilor speciali din vechime și din vremurile moderne de caracterul mamelor lor. Isaac Watts, Philip Doddridge… și mulți alții și-au imortalizat numele prin virtuțile personale și prin faptele nepieritoare spre beneficiul țărilor lor. Dar, când ne gândim și ne bucurăm de roadele străduințelor lor extraordinare, nu putem să nu reflectăm la influența pe care mamele lor deosebite au avut-o asupra lor. Nu putem să nu le aducem cinstea care li se datorează ca urmare a străduințelor lor nobile de a se achita de obligațiile maternale, conducând astfel la binecuvântări publice.

Inspirația divină a încurajat acest principiu în mod direct în cazul fecioarei Maria. Lăudată fiind de ruda sa venerabilă Elisabeta, mama prin minune a profetului înaintemergător al lui Mesia, și fiind umplută de Duhul Sfânt, care a călăuzit-o să privească înainte către măreția viitoare a Fiului ei tainic, mintea iluminată și evlavioasă a Mariei avea să izbucnească într-o admirație devotată la constatarea cinstei care avea să îi fie atribuită ca urmare a binecuvântărilor nespuse ale Domnului îndreptate către întreaga omenire. Ea a dat expresie gândurilor sale înălțătoare și a spus: „Sufletul meu mărește pe Domnul, și mi se bucură duhul în Dumnezeu, Mântuitorul meu, pentru că a privit spre starea smerită a roabei Sale. Căci iată că de acum încolo, toate neamurile îmi vor zice fericită” (Luca 1:46-48).

Deși nu sunt ridicate în același fel la demnitatea binecuvântatei fecioare și nu li se garantează o cinste asemănătoare aceleia atașată numelui ei, mamele din vremea noastră pot să se gândească la influența pe care copiii lor o vor avea asupra societății și la onoarea care le va fi asigurată și crescută prin străduința lor de a modela mințile pruncilor lor îndreptându-le către religie, către virtuți și către dragostea de țară.

Nemurirea le conferă subiecților ei o demnitate specială; de aici reiese și cinstea deosebită a mamei, și aceasta într-o măsură foarte mare. Prin hotărârea suverană a Celui Preaînalt, ea nu dă naștere unor ființe cu existență momentană și a căror viață va pieri asemenea fiarelor de pe câmp, ci unor ființe nemuritoare! Oricât de neajutorat și de firav ar părea, bebelușul ei are în pieptul lui un suflet rațional, o putere intelectuală, un duh pe care timpul nu îl poate distruge, cu toată puterea lui care devorează toate celelalte lucruri – o ființă care nu poate muri niciodată, ci va dăinui mai mult decât splendorile soarelui glorios și decât strălucirea orbitoare a tot ceea ce este material sub acest cer! De-a lungul veacurilor infinite ale eternității, când toate acestea vor fi împlinit rolul lor binefăcător în cadrul creației și când vor fi alungate din poziția lor în spațiul imens al universului, sufletul celui mai neînsemnat copil va străluci și va crește înaintea scaunului veșnic de domnie, fiind umplut de fericire sfântă și de dragoste divină, și rămânând activ pe veci în laude la adresa binecuvântatului lui Creator.

Asemănarea cu Dumnezeul creator infinit de glorios constituie cea dintâi demnitate a naturii noastre. Iar mama evlavioasă și atentă îngrijește de bebelușul ei cu recunoștință și adorare față de Dumnezeu, văzând în el acea asemănare. La început, „Domnul Dumnezeu l-a făcut pe om din țărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viață, și omul s-a făcut astfel un suflet viu” (Gen 2:7). Prin aceeași voie atotputernică și bună, Dumnezeu le-a dat ființă oamenilor de-a lungul tuturor generațiilor ca la început, dar mama este onorată să fie mijlocul acestei creații tainice în cazul fiecărui copil. Și deși asemănarea morală cu Făcătorul lui binecuvântat este afectată de căderea primilor noștri părinți, totuși, în mii de situații, prin intermediul educației timpurie și a rugăciunilor mamei credincioase, copilul este adus la Hristos Isus, unde crește în neprihănire și sfințenie adevărată (Efes. 2:10; 4:24).

Ce rol deosebit, ce demnitate și ce cinste trebuie să aibă aceea care este rânduită să fie mijlocul unor astfel de puteri și binecuvântări uimitoare! N-ar trebui atunci ca mamele să își conștientizeze rolul lor înalt? N-ar trebui ca ele să fie atrase să se gândească frecvent la aceste lucruri? De aceasta depinde siguranța, prosperitatea și fericirea țării noastre, și chiar binele spiritual și regenerarea lumii. De aceea, cei care reușesc cel mai bine să le îndrepte mințile mamelor către a căpăta o perspectivă adecvată, rațională și scripturală asupra acestui rol fără egal aici, pe pământ, se vor bucura cel mai mult de recunoștința și stima mamelor creștine demne și fericite.

Fragment din lucrarea Mothers of the Wise and Good, Solid Ground Christian Books, www.solid-ground-books.com.

Note bibliografice și explicative

(1) Isaac Watts (1674-1748) – autor de imnuri și teolog englez; cunoscut ca „părintele imnologiei engleze”.

(2) Philip Doddridge (1702–1751) – lider, autor și compozitor de imnuri din Anglia.

(3) venerabil – vrednic de a fi respectat ca urmare a caracterului personal deosebit.

(4) profet înaintemergător – mesager care proclamă venirea altuia, în acest caz Ioan Botezătorul.

(5) religie – aici face referire la creștinismul biblic.

Femeia este mama tuturor ființelor omenești. Ea le poartă în pântecele ei, le aduce pe această lume, le hrănește cu laptele ei și le îngrijește prin a le îmbăia și prin toate celelalte lucruri pe care le face. Ce s-ar fi ales de împărații, prinții, profeții și toți sfinții dacă n-ar fi existat nicio Eva? Dumnezeu nu creează oameni din pietre, ci El îi face dintr-un bărbat și o femeie. – Martin Luther

Gândiți-vă specific la acest lucru, voi, care sunteți mame, când descoperiți cum rodul pântecelor voastre prinde viață în voi: purtați în voi o ființă care prețuiește mai mult decât toată această lume vizibilă – o ființă căreia, din acea clipă, îi este atribuită o veșnicie de fericire sau de pierzare. De aceea, trebuie să vă trudiți cu durere pentru sufletul ei înainte de a simți durerile și chinurile travaliului pentru trupul ei… O, fie ca strigătele și rugăciunile voastre pentru ea să anticipeze săruturile și îmbrățișările cu care o veți mângâia. Dacă veți fi credincioase și veți avea succes în aceasta, atunci fericit este pântecele care poartă acea ființă. – John Flavel

Orice învățătură care îi face pe oameni să creadă că legământul căsniciei ar fi un semn al robiei și o pierdere a independenței, ilustrând rolul de soție și mamă ca și cum ar fi sclavie și trudă fără sens, un fel de amestec într-un destin mai înalt al femeii; orice tendință publică de a cultiva celibatul ca și cum ar fi mai de dorit și onorabil; orice lucru care tinde să înlocuiască familia și căsnicia cu orice altceva, nu doar că se amestecă peste rânduiala lui Dumnezeu, ci deschide larg o ușă unor crime fără număr și amenință înseși temelia societății. – A. W. Pink