Evanghelizarea lumii

1. SUFLETUL. 

Suntem noi cu adevărat dornici să împlinim trimiterea pe care Hristos ne-a pus-o înainte? Foarte mult din aceasta depinde de cât suflet punem noi în ea. Adică de a avea un simțământ nestăvilit privind obligația de a împlini trimiterea pe care ne-a dat-o Hristos, de a avea siguranța prezenței promise a Domnului alături de noi când facem aceasta, de a avea garanția invincibilă că predicarea crucii este singura modalitate în convertirea oamenilor, de a ne bizui pe providența Lui în a deschide ușile de acces către oameni, și, mai mult decât orice altceva, de a avea o dragoste arzătoare pentru Hristos Însuși, un entuziasm neșovăielnic pentru mântuirea oamenilor și o hotărâre inflexibilă pentru a persevera, pentru a cuceri, singura alternativă fiind moartea.

2. RUGĂCIUNEA. 

Cei mai mari, mai responsabili, mai ocupați și mai de succes slujitori pe care Hristos i-a avut vreodată și-au împărțit rolurile lor în două categorii. „Noi vom stărui necurmat în rugăciune și în propovăduirea Cuvântului” (F.A. 6:4). Cum ar fi ca să ne împărțim cele douăsprezece ore ale zilei în șase ore dedicate rugăciunii pentru Evanghelie, și celelalte șase ore pentru lucrarea de predicare a Cuvântului? Dacă ar fi acționat toți slujitorii lui Hristos în acest fel, ar putea oare cineva să estimeze cât de minunate ar fi fost rezultatele din lumea de azi? Către ce ar trebui să fie orientate rugăciunile noastre? Dacă promisiunile lui Dumnezeu pot fi privite ca niște matrițe, atunci rugăciunile noastre ar trebui să fie ca metalul lichid care este turnat în ele, în acea dimensiune care să corespundă capacității matrițelor, astfel încât ele să ia complet forma acestora. Dacă, apoi, găsim scrise promisiuni precum, „Căci pământul va fi plin de cunoștința slavei Domnului, ca fundul mării de apele care-l acopăr” (Hab. 2:14), o promisiune de două ori prezentată în Scriptură, și care implică multe lucruri, atunci rugăciunile noastre ar trebui să fie corespunzătoare acestor promisiuni. Noi nu suntem chemați să trecem pe lângă aceste matrițe, chiar dacă ceea ce putem face noi este extrem de limitat, ci să facem totul ca să potrivim promisiunile mărețe ale lui Dumnezeu cu niște rugăciuni mărețe. Fără îndoială că aceasta Îi place lui Dumnezeu. În ce modalitate am putea vedea pe Dumnezeu împlinindu-Și promisiunile, este o altă chestiune. Dar n-ar fi bine dacă ne-am antrena să cucerim în detaliu toate țările lumii, și pentru asta să le menționăm continuu înaintea lui Dumnezeu? Sunt unii care au încercat să facă acest lucru în fiecare zi din viețile lor, în timp ce alții împart lumea în regiuni, și le abordează în zile diferite, una după alta. Adică se folosesc de un atlas de buzunar, obiect care ar trebui să se răspândească printre noi precum scrisoarea lui Ezechia înaintea Domnului, și se roagă cu grijă zi de zi și an de an, astfel încât fiecare țară, capitală, insulă și ținut este adus înaintea Domnului în mod individual. Ce binecuvântări ar veni dacă acest obicei s-ar extinde la scară printre creștini!

Dacă vedem oameni care se străduie să schimbe fața continentelor prin efort personal sau explorări, de ce nu ar exista persoane care să facă același lucru prin rugăciune, apelând la mâna Celui Atotputernic? Răspunsul la rugăciunile noastre poate veni de la Dumnezeu care vă trimite pe voi ca evangheliști sau lucrători chiar în acele zone pentru care vă rugați; sau prin a vă face capabili să scrieți o carte care să stimuleze activitatea misionară a sute de alte persoane, sau să compuneți imnuri care să fie cântate apoi în orice țară și în orice limbă. Dumnezeu te poate face capabil ca, prin predicile tale ca pastor, profesor sau creștin de rând, să trezești congregații întregi sau lideri bisericești, făcându-i conștienți de datoria lor față de cei păgâni, și poate trezi entuziasmul creștin printre tinerii studenți la colegii sau universități; iar mame precum Ana, Lois și Eunice pot, prin rugăciune, să fie mijloacele prin care vor fi trimiși ca misionari persoane precum Carey, Henry Martyn, Duff sau William Burns. Cred că am văzut deja ziua când persoane solitare au ajuns, doar prin rugăciunile lor, să introducă Evanghelia în regiuni vaste și intens populate.

Biserica evreilor din vechime nu a fost direct evanghelistică; totuși, ca și David, care a pregătit materialele pentru templul pe care altul l-a construit, biserica evreilor a adus înaintea lui Dumnezeu o comoară de rugăciuni care au fost împlinite la o mie de ani după aceea. Dacă vei căuta în cartea Psalmilor, vei descoperi că aproape 40 dintre aceștia conțin rugăciuni pentru, sau referințe la răspândirea Evangheliei printre alte neamuri. Aceste rugăciuni și-au găsit răspunsul când momentul împăcării celor două lumi a sosit. Neamurile nu pot niciodată să se achite suficient față de sfinții evrei pentru rugăciunile acestora prezentate în psalmi.

3. ACȚIUNEA. 

Dar rugăciunea trebuie însoțită de ACȚIUNE. Când mă uit la această problemă care pare imposibil de rezolvat, când văd cât de numeroși sunt oamenii din această lume la care trebuie să ajungem cu Evanghelia, și când văd dispoziția noastră de a cădea în leșin la gândul imposibilității unui astfel de efort, îndrăznesc totuși să întreb – A fost situația omenirii, să zicem, la fel în trecut ca și acum, a fost la fel ca atunci când Hristos a dat această trimitere imperativă – „Mergeți și faceți ucenici din toate neamurile?” Sau, pe de altă parte, suntem noi chemați să presupunem că trimiterea aceasta a fost numai temporară și că acum, cu atâtea milioane de oameni care așteaptă să fie evanghelizați, El ne-ar putea spune nouă – “Treaba aceasta este prea grea, așa că anulez trimiterea, nu mai este valabilă”? În ce mă privește, eu nu pot fi făcut să cred că s-a petrecut vreo schimbare cu această trimitere sau cu obligația de a o împlini. De aceea, trebuie să mă pun în situația celor care au auzit la început trimiterea făcută de Domnul Isus, și să recunosc că porunca este obligatorie și pentru mine, alături de alții, de a mă lepăda de mine însumi pentru a o împlini. Acest mod de a vedea lucrurile trebuie să mă susțină în fața oricărei neîncrederi și în fața oricărei ridiculizări care poate să îmi fie adresată. Poate că nu este datoria noastră să convertim lumea, dar poruncile Stăpânului nostru sunt explicite, anume să ducem vestea bună oricărui suflet.

Și nu am putea ca, în loc ca să facem ca această trimitere să bată pasul pe loc, cum e situația acum, cu o lume gemând de miliarde de păcătoși, să facem ca cele patru destinații identificate de Hristos pentru evanghelizare în trimiterea Sa să înceapă să își regăsească semnificația și strălucirea, precum patru stele din constelația Crucii Sudului? „Toată puterea Mi-a fost dată. Mergeți la toate neamurile și faceți ucenici. Învățați-i să păzească ale Mele porunci, Iar Eu voi fi cu voi în fiecare zi până la sfârșitul veacului”.

4. SCOȚIA. 

Se poate ca, așa cum vălul destinat să cadă de pe ochii celor din Israel când se vor întoarce la Domnul, să existe un văl similar care ar putea să cadă de pe ochii scoțienilor noștri, astfel încât să ne arate care este starea nefericită a omenirii, să ne arate responsabilitatea noastră cu privire la ei, ca și privilegiul și oportunitatea care ni se oferă astăzi, și care, dacă este neglijată, nu se va mai întoarce la noi niciodată, niciodată, niciodată! Popoarele lumii par să stea cu mâinile deschise și cu privirile dornice chemându-ne, „Veniți si ajutați-ne”. Dacă am putea să îi vedem și să le auzim strigătele tânguitoare, inimile noastre ar fi profund mișcate. După mine, aceste voci palide ale popoarelor, deși într-un sens nespus de triste, au o intonație suavă și puternică precum un cor de îngeri, căci aud în spatele lor vocea lui Isus Însuși. Fie ca Scoția să își deschidă urechile să audă, să-și arate simpatia și să-și deschidă buzunarul, să fie gata să meargă pe teren, după cum a făcut-o în alte situații, în vechime.

5. BISERICILE BRITANICE. 

Vine cu siguranță vremea când tot creștinismul din insulele britanice ar trebui să se trezească să vadă nevoile care se tot acumulează ale unei lumi aflată pe moarte. Dincolo de materialismul frenetic și agnosticismul arogant care abundă în societate, există fără îndoială în biserici o indiferență totală, un scepticism ascuns, o nepăsare față de doctrinele mântuitoare ale Evangheliei, o înlocuire a nașterii din nou și a vieții spirituale cu umblarea după niște simple ritualuri. Evident, chiar și în mijlocul acestora, există o luminiță aparte, a celor cu adevărat credincioși. Dar există peste tot și o deplângere a unei absențe a puterii în lucrările bisericii, astfel că slujirile ei sunt neinteresante și chiar împovărătoare, în timp ce se vorbește de puține convertiri care au loc în acestea.

Am putea să concepem alte modalități mai bune de a conduce la o trezire a credinței vii în biserică în general decât ca ea să înceapă să treacă la acțiune – predicatori și credincioși simpli deopotrivă – la chemarea trâmbiței de a se trezi, a merge și a cuceri națiuni pentru Hristos!

Nu ar trebui ca bisericile să conștientizeze că însăși existența lor stă în răspândirea Numelui lui Hristos pe pământ, și că aceasta va aduce drept rezultat ceea ce a fost promis Neamurilor, anume învierea din moartea spirituală? Cum ne-am imagina că bisericile ar putea să se culce pe-o ureche și să lase această misiune altora…? Ce ar trebui să fie Armata Salvării pentru această lume dacă nu Biserica universală a lui Hristos!

6. PAROUSIA. 

Astăzi unii par să gândească faptul că, datorită situației atât de deplorabile a lumii după 19 secole de creștinism, singura speranță a omenirii stă în a doua venire a lui Hristos. Noi săltăm de bucurie numai la gândul revenirii Domnului. Și dacă El ar veni în timp ce noi am fi deplin implicați în împlinirea poruncilor Lui, „Ferice de robul acela, pe care stăpânul său, la venirea lui, îl va găsi făcând așa!” Dacă Hristos vine curând, atunci prezentul nostru este oportunitatea neprețuită pe care o avem de a lucra pentru lărgirea împărăției Lui înainte ca El să vină. Grija noastră să fie să nu lăsăm ca neînțelegerea de către noi a nădejdii binecuvântate a revenirii Sale să anuleze influența pe care ar trebui să o aibă în noi prima Sa venire.

7. NIMIC NU VA FI IMPOSIBIL. 

Haideți să ne ridicăm ca unul și fără să ne gândim măcar în ce modalitate trebuie să se împlinească scopurile lui Dumnezeu în această lume în ce privește momentul revenirii Domnului nostru, ci să așteptăm întotdeauna cu dragoste revenirea Lui. Haideți să nu ne rușinăm să spunem că îndatorirea imediată care ne-a fost pusă în mâini este să înfruntăm păgânismul milioanelor dintre semenii noștri care nu au auzit niciodată Evanghelia. Cum adică, să ne spună experții că sunt 160 milioane de persoane care poartă numele de „evanghelic”, și în același timp această trimitere să ni se pară extravagantă? Dimpotrivă, haideți să sunăm trâmbița printre creștini, și să silim aceste milioane să fie salvați. Nu ne-a iubit Isus, nu ne-a căutat El pe când eram ruinați, și nu a murit El pentru noi? A încetat cumva ochiul Său să vegheze asupra noastră măcar o zi după ce El S-a înălțat la Cer? Și cum ar putea ca ultima Sa poruncă să ajungă la urechi necredincioase și ezitante? Să ne ferească Domnul! Haideți să ne îndreptăm ochii cu compasiune asupra popoarelor pe care El ni le-a încredințat, și care trăiesc acum în ignoranță, se scaldă în păcat și sunt zdrobite sub robia vrăjmașului cel mai mare al omului; haideți să ne luăm locul printre cei despre care se spune, „Ce frumoase sunt pe munți, picioarele celui ce aduce vești bune, care vestește pacea, picioarele celui ce aduce vești bune, care vestește mântuirea! Picioarele celui ce zice Sionului: ,Dumnezeul tău împărățește!’” (Isaia 52:7). „… dacă ați avea credință cât un grăunte de muștar, ați zice muntelui acestuia: ,Mută-te de aici colo’, și s-ar muta; NIMIC NU V-AR FI CU NEPUTINȚĂ” (Matei 17:20).