Suferințele lui Hristos profețite

Prin profețiile din vechime, suferințele lui Mesia trebuiau să fie extrem de mari. „Căci zilele mele pier ca fumul, și oasele îmi ard ca un tăciune. Inima îmi este lovită, și mi se usucă întocmai ca iarba; până și pâinea uit să mi-o mănânc. Așa de mari îmi sunt gemetele, că mi se lipesc oasele de carne. Semăn cu pelicanul din pustie, sunt ca o cucuvea din dărâmături… Mănânc țărână în loc de pâine, și îmi amestec lacrimile cu băutura, din pricina mâniei și urgiei Tale; căci Tu m-ai ridicat, și m-ai aruncat departe” (Ps. 102:3-6, 9-10). „Am ajuns ca apa, care se scurge, și toate oasele mi se despart; mi s-a făcut inima ca ceara, și se topește înăuntrul meu. Mi se usucă puterea ca lutul, și mi se lipește limba de cerul gurii: m-ai adus în țărâna morții… toate oasele aș putea să mi le număr. Ei, însă, pândesc și mă privesc” (Ps. 22:14-15, 17). „Îmi amenință apele viața. Mă afund în noroi, și nu mă pot ține; am căzut în prăpastie, și dau apele peste mine. Nu mai pot strigând, mi se usucă gâtlejul, mi se topesc ochii, privind spre Dumnezeul meu… Ocara îmi rupe inima, și sunt bolnav; aștept să-i fie cuiva milă de mine, dar degeaba; aștept mângâietori, și nu găsesc niciunul” (Ps. 69:1-3, 20). „Totuși, El suferințele noastre le-a purtat, și durerile noastre le-a luat asupra Lui, și noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu, și smerit. Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa, care ne dă pacea, a căzut peste El, și prin rănile Lui suntem tămăduiți. Noi rătăceam cu toții ca niște oi, fiecare își vedea de drumul lui; dar Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor. Când a fost chinuit și asuprit, n-a deschis gura deloc, ca un miel pe care-l duci la măcelărie, și ca o oaie mută înaintea celor ce o tund: n-a deschis gura… Domnul a găsit cu cale să-L zdrobească prin suferință… Dar, după ce Își va da viața ca jertfă pentru păcat, va vedea o sămânță de urmași, va trăi multe zile, și lucrarea Domnului va propăși în mâinile Lui” (Isaia 53:4-7, 10).

Prin profețiile din vechime, răutatea exterioară, ocara și batjocura la care Mesia trebuia să fie supus erau foarte mari, chiar extreme, astfel că dușmanii Lui aveau să Îl batjocorească mult și să râdă de El. „Dar eu sunt vierme, nu om, am ajuns de ocara oamenilor și disprețuit de popor. Toți cei ce mă văd își bat joc de mine, își deschid gura, dau din cap” (Ps. 22:6-7). „Căci pentru Tine port eu ocara, și îmi acoperă fața rușinea… Mă îmbrac cu sac, și ei mă batjocoresc. Cei ce stau la poartă vorbesc de mine, și cei ce beau băuturi tari mă pun în cântece… Tu știi ce ocară, ce rușine și batjocură mi se face; toți potrivnicii mei sunt înaintea Ta. Ocara îmi rupe inima, și sunt bolnav; aștept să-i fie cuiva milă de mine, dar degeaba; aștept mângâietori, și nu găsesc niciunul” (Ps. 69:7, 11-12, 19-20). „Semăn cu pelicanul din pustie, sunt ca o cucuvea din dărâmături… În fiecare zi mă batjocoresc vrăjmașii mei, și potrivnicii mei jură pe mine în mânia lor” (Ps. 102:6, 8). „După cum pentru mulți a fost o pricină de groază – atât de schimonosită Îi era fața, și atât de mult se deosebea înfățișarea Lui de a fiilor oamenilor” (Isaia 52:14). „Mi-am dat spatele înaintea celor ce Mă loveau, și obrajii înaintea celor ce-Mi smulgeau barba; nu Mi-am ascuns fața de ocări și de scuipări” (Isaia 50:6). Acel Isus a fost vândut pentru treizeci de arginți, iar banii au fost dați olarului, lucru care este în remarcabil acord cu ce ni se vestește în Zaharia 11:12-13.

A fost prevestit că Mesia avea să sufere mult de cruzimea oamenilor. „O mulțime de tauri sunt împrejurul meu, niște tauri din Basan mă înconjoară. Își deschid gura împotriva mea, ca un leu, care sfâșie și răcnește… Căci niște câini mă înconjoară, o ceată de nelegiuiți dau târcoale împrejurul meu, mi-au străpuns mâinile și picioarele” (Ps. 22:12-13, 16). „Cei ce mă urăsc fără temei, sunt mai mulți decât perii capului meu; ce puternici sunt cei ce vor să mă piardă, cei ce pe nedrept îmi sunt vrăjmași; trebuie să dau înapoi ce n-am furat… Scoate-mă din noroi, ca să nu mă mai afund! Să fiu izbăvit de vrăjmașii mei și din prăpastie!… Tu știi ce ocară, ce rușine și batjocură mi se face; toți potrivnicii mei sunt înaintea Ta… Ei îmi pun fiere în mâncare, și, când mi-e sete, îmi dau să beau oțet. Să li se prefacă masa într-o cursă, și liniștea într-un laț!… Căci ei îl prigonesc pe cel lovit de Tine, povestesc suferințele celor răniți de Tine” (Ps. 69:4, 14, 19, 21-22, 26). „Disprețuit și părăsit de oameni, om al durerii și obișnuit cu suferința, era așa de disprețuit că îți întorceai fața de la El, și noi nu L-am băgat în seamă… Când a fost chinuit și asuprit, n-a deschis gura deloc, ca un miel pe care-l duci la măcelărie, și ca o oaie mută înaintea celor ce o tund: n-a deschis gura” (Isaia 53:3, 7). „Judecătorul lui Israel este lovit cu nuiaua pe obraz” (Mica 5:1).

Faptul că Isus a fost părăsit în suferința Lui, abandonat de toți ucenicii Lui și de aceia care Îl admiraseră cu puțin timp înainte, când au strigat „Osana”, este în acord cu ce a fost prevestit în Psalmul 22:11: „Nu Te depărta de mine, căci s-apropie necazul, și nimeni nu-mi vine în ajutor”. „Am ajuns un străin pentru frații mei, și un necunoscut pentru fiii mamei mele… Ocara îmi rupe inima, și sunt bolnav; aștept să-i fie cuiva milă de mine, dar degeaba; aștept mângâietori, și nu găsesc niciunul” (Ps. 69:8, 20). „Nu mai pot dormi, și sunt ca pasărea singuratică pe un acoperiș” (Ps. 102:7). Aceste două ultime pasaje s-au împlinit remarcabil în vremea agoniei Sale, când El a vegheat și a rămas treaz de unul singur, când ucenicii Lui n-au vegheat împreună cu El ca să Îl mângâie nici măcar un singur ceas, și când, în marea Lui întristare, El a venit la ei de două ori, căutând să fie mângâiat de compania lor. Dar când El S-a uitat la ucenicii Lui ca ei să își facă milă de El, când le-a spus că sufletul Lui era „cuprins de o întristare de moarte” (Matei 26:38), El n-a găsit pe nimeni care să își facă milă și a căutat mângâietori, dar n-a găsit niciunul.

Faptul că Isus a fost înconjurat de dușmanii Lui în ultimele Sale suferințe – care s-au preocupat să Îl batjocorească, să Îl lovească și să își arate disprețul față de El – este în acord cu ce se prevestise în Psalmul 22:12-13, 16: „O mulțime de tauri sunt împrejurul meu, niște tauri din Basan mă înconjoară. Își deschid gura împotriva mea, ca un leu, care sfâșie și răcnește… Căci niște câini mă înconjoară, o ceată de nelegiuiți dau târcoale împrejurul meu, mi-au străpuns mâinile și picioarele”. Iar faptul că El a fost înconjurat de persoane din diferite popoare – atât evrei cât și prozeliți din toate părțile lumii, din orice popor de sub Cer, de Irod și de acoliții lui, de păgâni, romani, soldați și robi, probabil din multe popoare păgâne – este în acord cu ce se prevestise în Psalmul 118:10-12: „Toate neamurile mă înconjurau… Mă înconjurau, m-au împresurat… M-au înconjurat ca niște albine”.

Faptul că suferințele lui Isus au fost atât de mari încât I-au desfigurat chipul și I-au deformat fața – că fața Lui a fost mai întâi acoperită de sudoare cu sânge, de scuipăturile vrăjmașilor Lui și de rănile cauzate de loviturile pe care I le-au dat, lovindu-L cu o nuia peste cap și vărsându-I sângele peste față prin cununa de spini – toate acestea sunt în perfect acord cu ce fusese prevestit în Isaia 52:14: „atât de schimonosită Îi era fața, și atât de mult se deosebea înfățișarea Lui de a fiilor oamenilor”. „Căci pentru Tine port eu ocara, și îmi acopere fața rușinea” (Ps. 69:7). Faptul că Isus a fost scuipat de dușmanii Lui este în acord cu prevestirea din Isaia 50:6: „nu Mi-am ascuns fața de ocări și de scuipări”. Bătăile și loviturile pe care Isus le-a primit peste cap, peste față și cu mâinile au fost prorocite în Isaia 50:6: „Mi-am dat… obrajii înaintea celor ce-Mi smulgeau barba”. „Judecătorul lui Israel este lovit cu nuiaua pe obraz” (Mica 5:1). Apoi faptul că Isus a fost lovit peste spate este în acord cu Isaia 50:6: „Mi-am dat spatele înaintea celor ce Mă loveau”.

A fost prevestit că Mesia trebuia să moară, că moartea Lui avea să fie una violentă, că avea să moară de mâinile vrăjmașilor Lui cruzi și să moară cu mult înainte de a putea îmbătrâni sau de a ajunge la mijlocul zilelor Sale. „Scoală-te, sabie, asupra păstorului Meu, și asupra omului care îmi este tovarăș… Lovește-l pe păstor” (Zah. 13:7). „După aceste șaizeci și două de săptămâni, unsul va fi stârpit” (Dan. 9:26). „M-ai adus în țărâna morții. Căci niște câini mă înconjoară” (Ps. 22:15-16). „Căci zilele mele pier ca fumul, și oasele îmi ard ca un tăciune… Zilele mele sunt ca o umbră gata să treacă, și mă usuc ca iarba… El mi-a frânt puterea în drum, și mi-a scurtat zilele, Eu zic: ‚Dumnezeule, nu mă lua la jumătatea zilelor mele, Tu, ai cărui ani țin veșnic!’” (Ps. 102:3, 11, 23-24). Aceste pasaje din Psalmul 102 arată că El avea să moară cu mult timp înainte de a înainta în vârstă ca Om, și că avea să moară de tânăr. Acest lucru s-a împlinit cu precizie în Isus. Iar versetul 8 demonstrează că moartea Lui avea să survină prin răutatea și cruzimea vrăjmașilor Lui: „În fiecare zi mă batjocoresc vrăjmașii mei, și protivnicii mei jură pe mine în mânia lor” (Ps. 102:8).

„Când a fost chinuit și asuprit, n-a deschis gura deloc, ca un miel pe care-l duci la măcelărie… El fusese șters de pe pământul celor vii și lovit de moarte… Groapa Lui a fost pusă între cei răi, și mormântul Lui la un loc cu cel bogat… Domnul a găsit cu cale să-L zdrobească prin suferință… Își va da viața ca jertfă pentru păcat… a fost pus în numărul celor fărădelege” (Isaia 53:7-10, 12). „Dumnezeule, niște îngâmfați s-au sculat împotriva mea, o ceată de oameni asupritori vor să-mi ia viața, și nu se gândesc la Tine” (Ps. 86:14). „Vrăjmășie voi pune între tine și femeie, între sămânța ta și sămânța ei. Aceasta îți va zdrobi capul, și tu îi vei zdrobi călcâiul” (Gen. 3:15). Profețiile despre învierea lui Hristos din morți, către care ne vom îndrepta privirile imediat, vorbesc implicit că El trebuia să moară…

Isus a murit prin cruzimea evreilor, frații Lui. Faptul că El a fost urât și persecutat până la moarte prin răutatea lor împotriva Lui, stârnită de zelul Lui pentru Dumnezeu – în special pentru că zelul Lui pentru cinstea Templului i-a deranjat – și de disprețul lor față de Dumnezeu, este în acord cu ce fusese prevestit prin Psalmul 69:7-9: „Căci pentru Tine port eu ocara, și îmi acoperă fața rușinea. Am ajuns un străin pentru frații mei și un necunoscut pentru fiii mamei mele. Căci râvna Casei Tale mă mănâncă și ocările celor ce Te ocărăsc pe Tine cad asupra mea”. Această profeție are o împlinire remarcabilă în Isus Hristos. Liderii și învățătorii casei lui Dumnezeu au fost stârniți mult de mustrările severe ale lui Isus la adresa felului lor rău în care gestionau casa lui Dumnezeu, care le fusese dată în grijă. Învățătura lor falsă, care anula porunca lui Dumnezeu prin tradiția lor și care corupea închinarea casei lui Dumnezeu; purtarea lor mândră în casa lui Dumnezeu, care afecta pozițiile cele mai înalte din sinagogi, liderii punându-se pe ei înșiși în locul lui Dumnezeu; dorința lor de a fi numiți, „Rabi, Rabi”, și de a aduce ocară la adresa lui Dumnezeu, singurul care putea fi Învățătorul și Stăpânul lor; închiderea casei lui Dumnezeu față de oameni, neintrând ei înșiși și împiedicându-i pe alții să intre; rugăciunile lor lungi din casa lui Dumnezeu, care erau însoțite de lăcomie și de asuprire, devorând casele văduvelor și învățându-i pe oameni că, dacă jură pe Templu sau pe altar, nu are nicio valoare (Matei 23); și intrarea lui Isus în Templu cu puțin timp înainte de răstignirea Lui și alungarea de către El a tuturor celor care făceau comerț în Templu, răsturnând mesele schimbătorilor de bani și ale celor ce vindeau turturele, acuzându-i că făceau din templu o peșteră de tâlhari – prin aceste lucruri, ei s-au aprins de mânie și nu s-au lăsat până nu și-au pătat mâinile de sângele Lui.

Moartea lui Hristos a fost una plină de ocară și violență. „Căci râvna Casei Tale mă mănâncă [sau mă mistuie, mi-a pus capăt] și ocările celor ce Te ocărăsc pe Tine cad asupra mea. Ocara îmi rupe inima” (Ps. 69:9, 20). Și acest lucru poate fi concluzionat din profețiile despre moartea lui Hristos care sunt legate de cele privind suferințele și ocara extreme pe care El le-a avut de suportat (Ps. 22, 102; Isaia 53).

Fusese prevestit că Mesia trebuia să fie condamnat la moarte ca urmare a unui proces de judecată. „El a fost luat prin apăsare și judecată… El fusese șters de pe pământul celor vii” (Isaia 53:8). „Cei ce stau la poartă vorbesc de mine” (Ps. 69:12). Fusese prevestit că Mesia avea să sufere ca un om rău, să fie dat la moarte ca un răufăcător ticălos și să sufere laolaltă cu astfel de oameni. „El a fost luat prin apăsare și judecată… El fusese șters de pe pământul celor vii… Groapa Lui a fost pusă între cei răi… a fost pus în numărul celor fărădelege” (Isaia 53:8-9, 12). Fusese prevestit că vrăjmașii Lui aveau să Îl dea la moarte străpungându-I mâinile și picioarele. „Mi se usucă puterea ca lutul, și mi se lipește limba de cerul gurii: m-ai adus în țărâna morții. Căci niște câini mă înconjoară, o ceată de nelegiuiți dau târcoale împrejurul meu, mi-au străpuns mâinile și picioarele” (Ps. 22:15-16).

Vrăjmașii lui Hristos și-au bătut joc de El în timp ce El trecea prin ultimele Sale suferințe, insultându-L pentru că pretinsese favoarea înaltă din partea lui Dumnezeu și au dat din cap, ceea ce constituie o împlinire precisă și uimitoare a ce fusese prevestit prin Psalmul 22:7-8: „Toți cei ce mă văd își bat joc de mine, își deschid gura, dau din cap și zic: ‚S-a încrezut în Domnul! Să-l mântuiască Domnul, să-l izbăvească, fiindcă-l iubește!’”. Faptul că I-au dat lui Isus oțet și fiere când I-a fost sete este în acord cu Psalmul 69:21: „Ei îmi pun fiere în mâncare și, când mi-e sete, îmi dau să beau oțet”. Împărțirea hainelor lui Isus între ei și aruncarea sorților pentru veșmintele Sale constituie o împlinire remarcabilă a prorociei din Psalmul 22:18: „își împart hainele mele între ei, și trag la sorți pentru cămașa mea”. Iar ceea ce face împlinirea acestei profeții și mai remarcabilă este că a trebuit să existe un aspect atât de special legat de veșmintele lui Isus, că ambele detalii au fost împlinite: haina, veșmântul principal, a fost țesută dintr-o singură bucată, astfel că cei ce L-au răstignit nu au putut să o împartă între ei în părți egale, ci au fost obligați să tragă la sorți pentru ea.

Putem concluziona apoi că în moartea lui Isus s-a produs o împlinire remarcabilă a profeției din Psalmul 22:14: „toate oasele mi se despart”. Întrucât era vlăguit peste măsură și tendoanele erau foarte întinse înainte de răstignirea Sa ca urmare a agoniei din noaptea anterioară; întrucât veghease și postise toată noaptea sub toate suferințele constante și crude de până în acel moment; întrucât a purtat crucea până ce aproape că S-a prăbușit sub greutatea ei; și apoi a stat atârnat de mâinile străpunse, ținând toată greutatea trupului Său de ele, vreme de trei ceasuri fără oprire, epuizând tot restul tăriei și al vieții Sale, și, gradual, întinzându-și tot mai mult ligamentele prin care oasele se țineau împreună – articulațiile trebuie să se fi separat și oasele să se fi despărțit. Fusese prevestit că Mesia trebuia să moară suferind sub o mare întristare și tulburare sufletească, ca și sub mari dureri trupești. „Am ajuns ca apa, care se scurge, și toate oasele mi se despart; mi s-a făcut inima ca ceara, și se topește înlăuntrul meu. Mi se usucă puterea ca lutul, și mi se lipește limba de cerul gurii: m-ai adus în țărâna morții” (Ps. 22:14-15). „Ocara îmi rupe inima, și sunt bolnav” (Ps. 69:20). „Inima îmi este lovită, și mi se usucă întocmai ca iarba; până și pâinea uit să mi-o mănânc” (Ps. 102:4). „S-a dat pe Sine însuși la moarte” (Isaia 53:12). Și cu adevărat, linia generală a afirmațiilor din Psalmii 22 și 69, și din Isaia 53 demonstrează aceasta.

Conform profețiilor, Dumnezeu trebuia să Îl părăsească pe Mesia într-un fel remarcabil și să Îl lase lipsit de mângâierile prezenței Sale în ultimele Lui suferințe: „Dumnezeule! Dumnezeule! Pentru ce m-ai părăsit, și pentru ce Te depărtezi fără să-mi ajuți și fără s-asculți plângerile mele? Strig ziua, Dumnezeule, și nu-mi răspunzi: strig și noaptea, și tot n-am odihnă” (Ps. 22:1-2).

Fusese prevestit că mâna lui Dumnezeu avea să fie implicată într-un fel special în suferințele și moartea lui Mesia, și că acele suferințe aveau să fie rodul indignării și al mâniei Lui: „Căci ei îl prigonesc pe cel lovit de Tine, povestesc suferințele celor răniți de Tine” (Ps. 69:26). „Domnul a găsit cu cale să-L zdrobească prin suferință… Își va da viața ca jertfă pentru păcat” (Isaia 53:10). „Scoală-te, sabie, asupra păstorului Meu, și asupra omului care îmi este tovarăș… Lovește-l pe păstor” (Zah. 13:7). „Voi rupe din vârful ramurilor lui o mlădiță fragedă” (Ezec. 17:22). „M-ai adus în țărâna morții” (Ps. 22:15). „Din pricina mâniei și urgiei Tale; căci Tu m-ai ridicat și m-ai aruncat departe. Zilele mele sunt ca o umbră gata să treacă, și mă usuc ca iarba” (Ps. 102:10-11).

Conform profețiilor, Hristos trebuia să Se arate a fi remarcabil de blând sub ultimele Sale suferințe și ca El să fie mut și să spună puține lucruri în mijlocul tuturor acuzațiilor, ocărilor și asupririlor crude din partea vrăjmașilor Lui. „Când a fost chinuit și asuprit, n-a deschis gura deloc, ca un miel pe care-l duci la măcelărie, și ca o oaie mută înaintea celor ce o tund: n-a deschis gura” (Isaia 53:7). „Mi se usucă puterea ca lutul, și mi se lipește limba de cerul gurii: m-ai adus în țărâna morții. Căci niște câini mă înconjoară, o ceată de nelegiuiți dau târcoale împrejurul meu, mi-au străpuns mâinile și picioarele” (Ps. 22:15-16). Atât de iraționali și cruzi au fost cei ce L-au împresurat, că era în zadar ca El să mai spună ceva.

Fusese prevestit că Mesia trebuia să fie activ implicat în suferințele și moartea Sa, și că El avea să le suporte de bunăvoie. „De aceea Îi voi da partea Lui la un loc cu cei mari, și va împărți prada cu cei puternici, pentru că S-a dat pe Sine însuși la moarte, și a fost pus în numărul celor fărădelege, pentru că a purtat păcatele multora și S-a rugat pentru cei vinovați” (Isaia 53:12). „Mi-am dat spatele înaintea celor ce Mă loveau, și obrajii înaintea celor ce-Mi smulgeau barba; nu Mi-am ascuns fața de ocări și de scuipări” (Isaia 50:6).

Faptul că, în timpul ultimelor Sale suferințe, Isus a făcut mijlocire înaintea Tatălui Său pentru acei oameni oribil de răi, cei ce L-au răstignit – chiar când, în culmea cruzimii lor, a răutății lor vărsătoare de sânge și a disprețului lor, ei Îl țintuiau pe cruce, iar El pleda pentru ei, spunând, „Tată, iartă-i, căci nu știu ce fac” (Luca 23:34) – a fost o expresie uimitoare a supunerii, răbdării și ascultării depline și desăvârșite a sufletului Lui sub acele suferințe care erau puse în fața Lui. Sfințenia glorioasă, harul și perfecțiunea meritorie infinită a acelui act al sufletului Său de a Se jertfi pe Sine dându-Se la moarte pentru păcătoși au fost făcute cu dragostea, smerenia, blândețea și iubirea perfecte față de Dumnezeu și față de păcătoși sub toată încercarea prin care El a trecut atunci, atât ca urmare a suferințelor pe care El le-a îndurat, cât și a păcatelor oamenilor care erau manifestate atunci în cea mai întunecată culoare a lor și în cele mai presante circumstanțe. Și aceasta a fost o împlinire minunată a ceea ce fusese prevestit în Isaia 53:12: „a purtat păcatele multora și S-a rugat pentru cei vinovați”. Mijlocirea despre care se vorbește aici pare să fie mijlocirea pe care El a făcut-o în ultimele Sale suferințe, căci despre aceasta se vorbește în context și în acest verset. Iar mijlocirea menționată aici este caracterizată ca o circumstanță meritorie, care însoțește ultimele Sale suferințe, o manifestare a virtuții Sale meritorii mărețe în suferință, pentru care Dumnezeu avea să Îi dea o răsplată atât de glorioasă. Întreg versetul vorbește în felul acesta: „De aceea, Îi voi da partea Lui la un loc cu cei mari, și va împărți prada cu cei puternici, pentru că S-a dat pe Sine însuși la moarte, și a fost pus în numărul celor fărădelege, pentru că a purtat păcatele multora și S-a rugat pentru cei vinovați” (Isaia 53:12).

Fusese prevestit că, deși Mesia avea să moară ca urmare a disprețului mare al oamenilor, fiind tratat ca un om rău și un răufăcător, totuși Dumnezeu, în anumite aspecte ale morții Sale, avea să aibă grijă să pună asupra Lui o cinste ca răsplată a nevinovăției și a meritelor Sale, fiind pus într-un fel laolaltă cu cei bogați. „Groapa Lui a fost pusă între cei răi, și mormântul Lui la un loc cu cel bogat, măcar [sau pentru] că nu săvârșise nicio nelegiuire și nu se găsise niciun vicleșug în gura” (Isaia 53:9). Acest lucru s-a împlinit remarcabil în ce privește acțiunile lui Iosif din Arimatea, un om bogat care a fost îndemnat în chip uimitor să se înfățișeze cu îndrăzneală la Pilat și să ceară trupul lui Isus, înmormântându-l într-un fel demn de cinste în mormântul pregătit pentru sine. Acest bogat a fost îndemnat astfel să cinstească trupul mort al lui Isus, pentru că își dăduse seama că El suferise pe nedrept și că „nu săvârșise nicio nelegiuire” (Isaia 53:9). Isus nu a fost vinovat de nimic rău sau amăgitor, care să Îl facă vrednic să fie pedepsit astfel de magistrat.

Fusese prevestit că jertfirea lui Mesia avea să aducă satisfacerea deplină a dreptății lui Dumnezeu, astfel încât să facă toate celelalte jertfe inutile după ea. „Șaptezeci de săptămâni au fost hotărâte asupra poporului tău și asupra cetății tale celei sfinte, până la încetarea fărădelegilor, până la ispășirea păcatelor, până la ispășirea nelegiuirii, până la aducerea neprihănirii veșnice… la jumătatea săptămânii va face să înceteze jertfa” (Dan. 9:24, 27). Este evident că în versetul 24, „încetarea fărădelegilor… ispășirea păcatelor… ispășirea nelegiuirii… și aducerea neprihănirii veșnice” sunt expresii diferite care semnifică aceeași lucrare glorioasă și minunată care avea să fie împlinită… Cuvântul din original tradus prin expresia „ispășirea nelegiuirii” este același ce este folosit în Lege pentru ispășirea prin jertfă, astfel că expresia implică faptul că Mesia trebuia să ofere o astfel de ispășire pentru păcat, încât să pună capăt sau să mistuie nelegiuirea și să pecetluiască păcatul, altfel spus că El avea să încheie lucrarea de împăcare, ca să nu mai existe o altă nevoie de a face împăcare sau să fie adusă o altă jertfă pentru ispășirea păcatelor. Așadar, prin aceste expresii, ele arată că, dacă jertfele pentru păcat trebuiau să înceteze de la acel moment înainte, iar această încetare a validității lor trebuia să fie adusă de Mesia. În versetul 27, ni se spune explicit că ele trebuiau să înceteze chiar în momentul despre care ni se vorbește în acest verset, adică în ultima jumătate a săptămânii celor șaptezeci de săptămâni. Punând împreună toate acestea, nu putem să înțelegem aceste profeții în alt fel decât că Mesia trebuia să aducă o astfel de jertfă care să ispășească păcatul, încât toate celelalte jertfe și ofrande pentru păcat să devine inutile și să li se pună capăt.

Fragment din “Fulfillment of the Prophecies of the Messiah”, din Jonathan Edwards Documents (New Haven, CT: The Jonathan Edwards Center at Yale University, 2016).

Tipologia Vechiului Testament ne oferă dovada incontestabilă că Evanghelia nu este o invenție din vremea Noului Testament. Când Mântuitorul înviat avea să le facă cunoscut ucenicilor Lui care era sensul morții Lui, citim că El „a început de la Moise și de la toți prorocii, și le-a tâlcuit, în toate Scripturile, ce era cu privire la El” (Luca 24:27). În loc ca Evanghelia apostolilor să fie un lucru absolut nou, fiecare element din ea fusese revelat cu multe secole înaintea nașterii lor, nu doar în cuvinte, ci și în reprezentări vizibile: a existat deopotrivă o anticipare uimitoare și o pregătire pentru Evanghelie. Astfel, o contemplare în reverență la simbolurile tipologice ne oferă o confirmare binecuvântată a credinței, pentru că ele atestă că ambele Testamente sunt de origine divină. Mai mult, ele stimulează adorarea: chiar când cunoaștem o Persoană, ne bucurăm să privim la o imagine a ei; așa este și aici, căci Hristos este pus înaintea noastră în acest fel. – A. W. Pink