Faptele credinței

„… pentru ca să fie și tatăl celor tăiați împrejur, adică al acelora care, nu numai că sunt tăiați împrejur, dar și calcă pe urmele credinței aceleia, pe care o avea tatăl nostru Avraam, când nu era tăiat împrejur” (Rom. 4:12).

Voi încerca să arăt cine sunt aceia care primesc beneficiile legământului, asemenea lui Avraam. Textul spune că sunt cei care „calcă pe urmele credinței pe care o avea… Avraam”. Aceia care nu doar se bucură de privilegiile apartenenței la biserică, ci și produc roadele ascultării și credinței, conform Cuvântului revelat al lui Dumnezeu, și care umblă în acea ascultare – doar aceia vor fi binecuvântați alături de Avraam cel credincios. Pot fi discutate aici două aspecte, dar nu le pot trata pe amândouă. De aceea, voi trece dincolo de primul, arătându-l foarte pe scurt, pentru că este legat foarte strâns de acest text.

Credința rodește în inimile și viețile celor în care ea există. Observați ideea: un om credincios este un om roditor. Credința îl face capabil să rodească. Dacă îți pui întrebarea – Prin ce putere a fost Avraam capabil să asculte de Domnul? – textul îți răspunde: aceia care umblă pe urmele lui Avraam, ba chiar „pe urmele credinței aceleia, pe care o avea… Avraam”. Cineva ar putea să creadă că textul ar trebui citit astfel: aceia care umblă pe urmele lui Avraam. Da, este adevărat, dar apostolul are în vedere un alt obiectiv. De aceea, el spune că este vorba despre cei care umblă pe urmele credinței lui Avraam, spunând implicit că harul credinței pe care Dumnezeu i l-a dat lui Avraam a fost ceea ce l-a înviat și l-a făcut capabil să împlinească orice îndatorire pe care Dumnezeu i-a cerut-o și la care El l-a chemat. De aceea, întrebarea ar trebui să fie – Cum se face că Avraam a fost un credincios atât de rodnic? Ce anume l-a făcut să sufere în felul respectiv și să meargă până la capăt în ascultarea lui? Evident, credința a fost cauza care a produs astfel de efecte și care l-a ajutat să împlinească astfel de acțiuni. Esența este, așadar, evidentă: credința este cea care a determinat roadele.

De aceea, aproape toate acțiunile unui creștin trebuie făcute așa încât credința să fie ceea ce le împlinește. Dacă un om se roagă așa cum ar trebui, avem de-a face cu „rugăciunea făcută cu credință” (Iacov 5:15). Dacă el ascultă așa cum este chemat, avem de-a face cu „ascultarea de credință” (Rom. 16:26). Dacă altul se implică în lupta spirituală, ea este „lupta credinței” (1 Tim. 6:12). Dacă omul trăiește o viață sfântă, creștină, el trăiește prin credință (Gal. 2:20). Aș spune chiar că, dacă a murit așa cum este chemat să moară, el a murit prin credință. „În credință au murit toți aceștia” (Evrei 11:13). Cum adică? Puterea credinței a dirijat și rânduit acestea în fața morții, echipându-i pe cei ce au experimentat-o cu temelia și principiile siguranței dragostei lui Dumnezeu și făcându-i capabili să suporte moartea cu răbdare. Tot ce mai pot spune este ceea ce apostolul a afirmat: „Pe voi înșivă încercați-vă dacă sunteți în credință” (2 Cor. 13:5). De ce nu spune apostolul, „cercetați, pentru a vedea dacă este credința în voi”, ci „dacă sunteți în credință”? El vrea să spună că, așa cum un om este stăpânit de băutură, de dragoste sau de o patimă, tot așa credinciosul trebuie să se afle sub stăpânirea credinței, după cum vom vedea ceva mai târziu. Dacă el se roagă, credința trebuie să fie cea care îi compune rugăciunea. Dacă ascultă, credința trebuie să fie cea care lucrează. Dacă trăiește, credința este cea care îl aduce la viață, iar dacă moare, credința este cea care îl însoțește în moarte. Oriunde se găsește credința, ea va face minuni în sufletele acelora care o au. Credința nu poate fi leneșă. Ea acționează, așa încât în urma ei se văd pașii credinței. Ea pune întreg omul la lucru, îi mișcă mâinile și picioarele, ochii și toate celelalte părți ale trupului. Observați cuvintele apostolului: „Însă fiindcă avem același duh de credință, potrivit cu ceea ce este scris: ‚Am crezut, de aceea am vorbit!’ și noi credem, și de aceea vorbim” (2 Cor. 4:13). Credința apostolului, pe care o avea în inima lui, i-a mișcat limba. Dacă omul are credință în inima lui, această credință se va vedea pe buzele lui. Cred că este suficient ceea ce am spus pentru a dovedi principiul.

Aplicația este următoarea: acest verset vine ca un cap greu de acuzare asupra multora care trăiesc în sânul bisericii. Mergi pe căile tale, dar citește acest singur verset, și gândește-te cu seriozitate la adevărul conținut în el — că oricine este fiul lui Avraam, are credință, și oricine are credință este un om care umblă, care lasă urme după el. Poți vedea ce fel de credință există în tine după urmele acelei credințe.

Dar nu este acest lucru o acuzație grea adresată multor suflete care se adăpostesc la umbra bisericii, care sunt siguri pe ei înșiși, care nu-și pun niciun fel de întrebări dacă sunt cu adevărat credincioși, și care nu își testează niciodată autenticitatea credinței? Cu toate acestea, adevărul este că oriunde există credință, ea este roditoare. Dacă îți lipsesc roadele, poți să pretinzi orice, n-ai niciun fel de credință în tine. Vai, acești trântori ciudați, acești așa-ziși creștini, sunt niște oameni leneși! Biserica este plină de asemenea specimene. Ei aud continuu cuvântul predicat, și totuși rămân nefolositori și neroditori. Dacă ar exista mai multă credință în lume, ar trebui să vedem mai multe fapte ale credinței în ea. Credința ar pune la lucru mâinile, picioarele, ochii și buzele. Oamenii merg încoace și încolo pretinzând că sunt credincioși, dar vai, ei nu sunt decât niște statui. Ei nu stârnesc nici măcar o adiere de vânt. Privește locul unde se găsesc ei la începutul anului, și acolo îi vei găsi și la sfârșitul lui – la fel de păgâni, la fel de lumești, neschimbați în conversațiile lor stricate, la fel de formali în îndatoririle lor cum au fost dintotdeauna. Este oare aceasta credință? O, credința lucrează în toate aceste aspecte și în multe altele, îndemnând sufletul la lucru.

Dar ai putea spune: nu există oare situația când omul are credință, dar să nu aibă roadele despre care tu vorbești? Nu există oare situația când un om să aibă o inimă bună, înclinată să facă binele, chiar dacă nu poți descoperi acea abilitate manifestată în rodnicia ei? Nu vă înșelați! O astfel de idee este o simplă amăgire din partea Satanei. Oriunde există credința, ea Îl aduce pe Hristos în suflet. Rețineți: oricine crede, Hristos locuiește prin credință în acel suflet. Apostolul spunea: „Și dacă Hristos este în voi, trupul vostru, da, este supus morții, din pricina păcatului; dar duhul vostru este viu, din pricina neprihănirii” (Rom. 8:10). Dacă Hristos este în tine, adică dacă tu crezi în Domnul Isus, atunci El locuiește în tine prin credință. Și dacă Hristos este în suflet, trupul nu poate fi mort, ci omul este viu și activ față de îndatoririle lui religioase, gata oricând, dornic și bucuros în împlinirea cărui lucru îi este cerut de Dumnezeu. Hristos nu este un Mântuitor mort, nici Duhul nu este un Duh mort. Al doilea Adam este făcut un suflet viu (1 Cor. 15:45). Oriunde există Duhul, El lucrează efectele potrivite Ființei Sale. Duhul este unul de curăție, de zel, și oriunde Se găsește, El curăță și produce zel. Cine pretinde că are credința, dar în tot acest timp poate rămâne mulțumit să fie leneș și neroditor în lucrarea Domnului – poate rămâne mulțumit să fie un creștin mort – ar face mai bine să-și considere starea ca fiind una înfricoșătoare. Dacă s-ar găsi credință în el, ea s-ar vedea inevitabil. Nu poți să-ți înfrânezi inima de la a se manifesta potrivit cu starea ei. În cel înviat, inima bate cu putere, sufletul este viu, și va exista o schimbare în întreaga viață și în întreaga purtare, dacă cea mai măruntă porție de credință își găsește loc în acel om.

Acum probabil că vei întreba: care este rolul credinței? Sau cum ar putea ști cineva care este rodul adevărat al credinței, prin care să-și poată deosebi starea spirituală? Eu spun că textul acesta răspunde clar la întrebare: acela care umblă pe urmele credinței lui Avraam va ști că este credincios. Prin „urmele credinței” se face referire la faptele, acțiunile, străduințele sfinte ale lui Avraam, iar acolo unde se găsesc acele urme, acolo se poate vedea și credința lui Avraam.

Orice om credincios poate imita acțiunile credinciosului Avraam. Subliniază ceea ce am afirmat. Asta înseamnă să fii fiu al lui Avraam, nu să te naști din el prin descendență naturală, căci așa erau și evreii, însă Avraam este tatăl nostru pentru că el este un model pentru credința noastră. „Tatăl tău era Amorit”, spune Scriptura (Ezec. 16:3); altfel spus, mergi pe urmele pașilor amoriților prin comportamentul tău. De aceea, Avraam este denumit tatăl credincioșilor, pentru că el este modelul comportamentului lor (Rom. 4:11), un model pe care ei trebuie să îl urmeze în acele slujiri la care Dumnezeu îi cheamă. Așadar, ideea este clară: orice om credincios poate și trebuie să imite acțiunile lui Avraam cel credincios. Aceasta este și pledoaria lui Hristos, și El o prezintă ca pe un adevăr incontestabil înaintea inimilor cărturarilor și fariseilor, care se lăudau cu privilegiile și prerogativele lor, spunând că „tatăl nostru este Avraam” (Ioan 8:39). Nu, a răspuns Hristos, „dacă ați fi copii ai lui Avraam, ați face faptele lui Avraam” (Ioan 8:39). Nu a fi asemenea lui Avraam în constituția lui fizică, nici a fi una cu sângele lui, nu acestea îl fac pe om să fie fiu al lui Avraam, ci a fi asemenea lui în sfințenie, în dorințe sfinte, în a avea o inimă și o viață sfântă. În aceeași manieră, apostolul accentuează această idee atunci când i-a îndemnat pe evrei, cărora le-a scris să urmeze exemplul sfinților: „Uitați-vă cu băgare de seamă la sfârșitul felului lor de viețuire, și urmați-le credința” (Evrei 13:7). Tot așa și apostolul Petru folosește exemplul Sarei înaintea femeilor evlavioase: „Fiicele ei v-ați făcut voi, dacă faceți binele” (1 Petru 3:6).

Cred că, în acest aspect, pentru a înțelege mai bine și mai clar învățătura, trebuie rezolvată o întrebare: Care erau urmele credinței lui Avraam? Pe ce cale a mers el? Eu aș spune că aceasta este o întrebare vrednică de cercetare, motiv pentru care, lăsând în urmă argumentația de până aici, mă voi îndrepta către ea așa încât cititorii mei să cunoască lucrurile către care să-și îndrepte inimile.

De aceea, eu cred că există șase trăsături sau urme ale credinței lui Avraam, lucruri esențiale pe care orice om credincios trebuie să le facă așa cum Avraam le-a făcut în lucrarea credinței – adică în viața lui obișnuită. În lucrările credinței, care țin de toți oamenii, orice om trebuie să-l imite pe Avraam în acești șase pași, așa încât, împlinind aceste trăsături și acțiuni ale credinței, el se poate regăsi ușă în ușă cu fericirea, vecin cu Raiul.

1. Primul pas pe care Avraam l-a făcut pe căile harului și fericirii, după cum vei observa, a constat în supunerea față de chemarea lui Dumnezeu. Observă ceea ce Dumnezeu i-a spus lui Avraam: „Ieși din țara ta, din rudenia ta, și din casa tatălui tău, și vino în țara pe care ți-o voi arăta… Avram a plecat, cum îi spusese Domnul” (Gen. 12:1, 4). Chiar dacă fusese un idolatru, el a fost mulțumit să lase totul departe și s-a supus poruncii lui Dumnezeu. Nimeni nu l-a putut ține pe loc, nici prietenii, nici rudele, nici averile, căci el a luat aminte cu bucurie la chemarea lui Dumnezeu. Așa este orice om credincios. Acesta este primul lui pas: el vine mulțumit sub domnia și puterea poruncii lui Dumnezeu. Indiferent ce i-ar cere Domnul, indiferent de slujirile care i s-ar cere din partea Lui, sufletul lui se supune și este mulțumit și liniștit când este modelat de chemarea lui Dumnezeu, răspunzând cu ascultare. El este fericit să lase în urmă păcatele sale și ambițiile proprii, și să primească influența Duhului Sfânt. Aceasta este ceea ce Dumnezeu cere, și cere nu doar de la Avraam, ci de la toți cei credincioși: Oricine vrea să fie ucenicul Meu, spune Hristos, trebuie să-și lepede tatăl, mama, copiii, casele și ogoarele (Matei 19:29); da, el trebuie să „se lepede de sine, să-și ia crucea, și să Mă urmeze” (Matei 16:24). Acesta este primul pas în creștinism, anume renunțarea la meritele noastre și supunerea noastră față de toate poruncile lui Dumnezeu, conștientizând cu mulțumire că buna Lui plăcere va domni în viețile noastre.

2. Apoi Avraam, așa cum se petrece cu fiecare suflet credincios, a mers înainte, către următorul pas. El a demonstrat că, oriunde credința vine cu putere în inimă, sufletul nu rămâne doar mulțumit să se supună poruncii lui Dumnezeu, ci tânjește după îndurarea Lui, după harul Lui, Îl prețuiește pe Hristos și mântuirea mai presus de toate lucrurile din această lume, nefiind satisfăcut de nimic altceva decât de Domnul Hristos. Chiar dacă poate fi părtaș multor lucruri aici, în lumea aceasta, și chiar dacă s-ar putea bucura de abundența mângâierilor exterioare, el nu poate rămâne liniștit până nu se alipește de Domnul, până nu simte și nu găsește acea dovadă și siguranță a dragostei Lui, pe care El le-a făgăduit-o tuturor celor care Îl iubesc. Lucrurile lumești nu pot ocupa niciun loc de cinste în viața lui. Poți vedea acest lucru la Avraam: „Avrame, nu te teme”, i-a spus Dumnezeu, „Eu sunt scutul tău, și răsplata ta cea foarte mare” (Gen. 15:1). Ce putea Avraam să-și dorească mai mult? Cineva ar putea să-și imagineze că Domnul îi face aici o făgăduință suficient de mare lui Avraam. „Eu voi fi apărătorul tău, răsplata ta cea foarte mare”. Nu este oare Avraam mulțumit cu aceasta? Nu, observați felul în care Avraam a pledat înaintea lui Dumnezeu: „Doamne Dumnezeule, ce-mi vei da? Căci mor fără copii” (Gen. 15:2). Ochiul lui este îndreptat către făgăduința pe care Dumnezeu i-a făcut-o de a-i da un fiu, din care avea să vină Mântuitorul lumii. „O, Doamne, ce îmi vei da?”, ca și cum ar fi spus, ce vei face pentru mine? Vai, nimic nu-mi va face sufletului bine dacă nu voi avea un fiu, și, în el, un Mântuitor! Ce se va alege de mine atâta vreme cât voi rămâne fără fiu, și astfel fără Mântuitor, dacă este să mă exprim astfel? Avraam n-a putut să fie satisfăcut de niciun alt lucru, nu putea să se bucure de nimic altceva, căci compara toate aceste lucruri cu făgăduința dată de Dumnezeu, așa încât n-a mai dorit și nu a mai tânjit după nimic altceva. Așa trebuie să fie viața oricărui om credincios. Acel suflet care nu-L prețuiește pe Hristos mai presus de toate lucrurile din această lume nu L-a avut și nu-L va avea niciodată pe Hristos dacă rămâne astfel.

3. Următorul pas al credinței lui Avraam a fost acesta – el și-a pus temelia sufletului său în puterea și îndurarea atotsuficiente ale lui Dumnezeu, așa încât să obțină ceea ce și-a dorit. El, dacă este să vorbim astăzi, s-a înfășurat în atotsuficiența lui Dumnezeu. Poți vedea acest lucru în Romani 4:18, unde apostolul vorbește despre Avraam care a crezut „împotriva oricărei nădejdi”. Altfel spus, când n-a mai existat nicio nădejde în această lume, el a continuat să creadă în Dumnezeu, chiar împotriva tuturor nădejdilor, și acest lucru a dus la împlinirea făgăduinței lui Dumnezeu. Făgăduința a fost obiectul nădejdii sale, întrucât privea la Dumnezeu, și depășea astfel posibilitățile omului. Așa spune și textul: „Și, fiindcă n-a fost slab în credință, el nu s-a uitat la trupul său, care era îmbătrânit, – avea aproape o sută de ani – nici la faptul că Sara nu mai putea să aibă copii. El nu s-a îndoit de făgăduința lui Dumnezeu, prin necredință, ci, întărit prin credința lui, a dat slavă lui Dumnezeu” (Rom. 4:19, 20). El s-a aruncat cu totul în brațele făgăduinței prețioase și a îndurării lui Dumnezeu.

4. Dar Avraam a făcut încă un pas în credința adevărată, care îndreptățește. El ne-a dovedit că cel credincios nu are o credință vagă, ci ea este îndreptată către superioritatea Domnului Isus și către acea plinătate care se găsește în El, chiar dacă nu poate avea întotdeauna parte de dulceața îndurării Lui, căci nu poate și nu îndrăznește să și-o aplice, fiindcă nu găsește nimic vrednic în sine și, cu toate acestea, este hotărât să se odihnească în Domnul și să se bazeze pe Dumnezeul mântuirii sale, așteptând îndurarea Lui la timpul hotărât de Dumnezeu, când Își va revărsa bunătatea asupra acelui suflet sărman. Exemplul acelei femei din Canaan este unul deosebit, dacă ne uităm la faptul că Hristos părea că nu dorește să o bage în seamă și că nu dorește să-Și arate harul față de ea. El a spus: „Eu nu sunt trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israel” și „Nu este bine să iei pâinea copiilor, și s-o arunci la căței!” (Matei 15:24, 26). Observați răspunsul ei: „Da, Doamne, [mărturisesc totul]: dar [cu toate acestea] și cățeii mănâncă firimiturile care cad de la masa stăpânilor lor” (Matei 15:27). O, tăria și lucrarea credinței ei! Ea vine la Hristos cerând îndurare. El o respinge, și asta în mod repetat, insinuând că ea ar fi ca un câine. Ea își mărturisește neputința, dar nu este descurajată de ea, ci se odihnește în bunătatea și îndurarea lui Hristos, și este hotărâtă întru totul să capete îndurarea Lui indiferent cât ar costa-o. Este adevărat, Doamne, mărturisesc că sunt atât de rea pe cât consideri Tu, dar mărturisesc în același timp că nu există altă sursă a mângâierii decât la Tine și, chiar dacă sunt un câine, mă voi mulțumi cu firimiturile care cad de la masa Ta. Ea a insistat să primească îndurare, și s-a sprijinit întru totul pe favoarea lui Hristos în acest sens. Așa trebuie să fie orice credincios adevărat în acest aspect. El trebuie să se bazeze întru totul pe puterea, credincioșia și veridicitatea lui Dumnezeu, și să aștepte îndurarea Lui. El trebuie nu doar să depindă de Dumnezeu, ci și să aștepte ajutorul Sfântului lui Israel.

5. Dar un pas următor al credinței lui Avraam se arată prin faptul că el n-a socotit niciun lucru atât de prețios încât să nu Îl mai urmeze pe Domnul. El a fost mulțumit să treacă peste toate impedimentele, să depășească toate dificultățile. Orice i-a scos Dumnezeu în cale, el și-a însușit. Acesta este pasul următor pe care Avraam l-a făcut, și pe care tu trebuie să îl faci descoperind felul în care Dumnezeu l-a pus la încercare. Textul ne spune aici că „Dumnezeu l-a pus la încercare pe Avraam” (Gen. 22:1), că l-a testat pentru a-l crește și i-a cerut să facă următorul lucru: „Ia pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pe care-l iubești, pe Isaac; du-te în țara Moria, și adu-l ardere de tot acolo”. Îl vedem pe Avraam ridicându-se imediat și punându-și fiul pe altar, luând cuțitul pentru a-l junghia pe propriul fiu – așa că Avraam nu l-a scutit nici măcar pe fiul său Isaac. El n-a considerat că ar exista un preț prea mare. El nu a stat să negocieze cu Dumnezeu în această situație. Dacă Dumnezeu voia un lucru, acel lucru trebuia împlinit, indiferent care era prețul, chiar dacă l-ar fi costat viața. Fără îndoială, Isaac îi fusese mai drag lui Avraam decât propria viață. Dar Avraam nu a fost un caz singular, ci toți credincioșii lui Dumnezeu au umblat pe aceeași cale. Apostolul Pavel a mers pe același drum. El spune: „Și acum, iată că, împins de duhul, mă duc la Ierusalim, fără să știu ce mi se va întâmpla acolo. Numai, Duhul Sfânt mă înștiințează din cetate în cetate că mă așteaptă lanțuri și necazuri. Dar eu nu țin numaidecât la viața mea, ca și cum mi-ar fi scumpă, ci vreau numai să-mi sfârșesc cu bucurie calea și slujba, pe care am primit-o de la Domnul Isus, ca să vestesc Evanghelia harului lui Dumnezeu”. O, suflet binecuvântat! Aici se vede lucrarea credinței! Dar cât de greu ni se pare nouă când trebuie să ne despărțim de vreun lucru pentru cauza lui Dumnezeu! „Dar eu nu țin numaidecât la viața mea, ca și cum mi-ar fi scumpă”. Iată, aici se vede cu adevărat lucrarea credinței, când un om este mulțumit să facă orice îi cere Dumnezeu, și, dacă vin peste el închisoarea, pierderea averilor, a libertății, chiar pierderea vieții, nimic nu îl va da înapoi, pentru că vrea să-și finalizeze cursa în mângâierea Domnului. Așa au trăit sfinții lui Dumnezeu în acele vremuri ale bisericii primare, când „au primit cu bucurie răpirea averilor lor” (Evrei 10:34). Mă gândesc că îi putem vedea pe sfinții aceștia umblând după Hristos înarmați cu armele credinței și trecând peste orice piedici, mergând înainte mulțumiți chiar dacă ar pierde totul, chiar dacă ar trebui să se despartă de toate lucrurile, ca să Îl aibă pe Hristos. Așa spune și sfântul Pavel: „Eu sunt gata nu numai să fiu legat, dar chiar să și mor în Ierusalim pentru Numele Domnului Isus” (F.A. 21:13). Iată, el subliniază că, în loc să își abandoneze Mântuitorul, mai degrabă ar fi dorit să-și piardă viața, și chiar dacă oamenii ar fi dorit să îl împiedice, el a rămas hotărât să se alipească de Hristos, mai degrabă pierzându-și viața decât să-L piardă pe Domnul vieții. O, lăsați-mă să-L am pe Mântuitorul meu, și luați-mi viața!

6. Ultimul pas este următorul: când sufletul este astfel hotărât să nu negocieze cu Dumnezeu, ci să se despartă de orice lucru de dragul Lui, atunci ajunge la o dispoziție a inimii care este înclinată să împlinească orice responsabilitate cerută de Dumnezeu. Într-un astfel de om, sufletul este pus la lucru fără a mai sta să se gândească la dorințele sale pământești, ascultând în totul de Domnul din toată inima, fără vreo reținere. Când Avraam a fost chemat, el a răspuns: „Iată-mă” (Gen. 22:1). Așa au răspuns și Samuel: „Vorbește, Doamne, căci robul Tău ascultă” (1 Sam. 3:9) și Anania: „Iată-mă, Doamne” (F.A. 9:10). Sufletul credincios nu stă să caute, ca un slujitor rău care umblă după tovarășii lui, și care vânează orice moment când stăpânul este plecat, pentru a putea fugi de responsabilitățile lui, ci un astfel de suflet este gata oricând să fie folosit de Domnul, după plăcerea Lui. Vei vedea că așa au stat lucrurile cu Avraam, când Domnul i-a poruncit să iasă din țara lui, iar el „a ascultat, și a plecat fără să știe unde se duce” (Evrei 11:8). El a plecat bucuros, chiar dacă nu știa unde va merge, ca unul care ar fi spus că, dacă Domnul îl cheamă, nu va pune nimic sub semnul întrebării, și dacă Dumnezeu va porunci, el va asculta indiferent de poruncă. Așa trebuie să fie orice suflet credincios. Noi trebuie să orbim ochiul rațiunii firești, să fim hotărâți să ascultăm, chiar dacă cerul și pământul ar părea că sunt în contradicție, și să nu ne pese de ce ar putea să spună oamenii sau diavolii, ci doar de ceea ce Dumnezeu ne cheamă să facem. În asta stau curajul și ascultarea credinței. În pasajul la care am făcut referire mai devreme, apostolul Pavel a fost înconjurat la un moment dat de mulți prieteni, când a ajuns să dea de greutăți în lucrarea lui. Ei toți l-au implorat, îndemnându-l să nu meargă la Ierusalim. Dar Pavel le-a răspuns: „Ce faceți de plângeți așa, și-mi rupeți inima?” (F.A. 21:13), ca unul care ar fi spus: „Da, sufletul meu este îndurerat, pentru că mă împovărați, încercând să mă împiedicați să merg cu toată dorința ca să împlinesc slujirea pe care Dumnezeu mi-a încredințat-o”. Un curaj asemănător s-a aflat în Luther când prietenii lui au căutat să-l împiedice să meargă la dieta de la Worms: „Chiar dacă în Worms ar fi atâția demoni câte țigle sunt pe acoperișurile caselor, eu tot aș merge acolo în Numele Domnului meu Isus”. Acesta este ultimul pas.

Să recapitulăm. Acela care este hotărât să ia aminte la chemarea lui Dumnezeu; care prețuiește făgăduințele Lui și tânjește după ele; care se odihnește în Domnul și așteaptă momentul când El revarsă îndurarea Lui; care trece peste toate impedimentele și dificultățile, și socotește că nimic nu este prea valoros ca să nu Îl urmeze pe Domnul; care este mulțumit să dovedească o ascultare bucuroasă și imediată de poruncile Lui; acela care umblă în felul acesta, în toți acești pași, va avea parte de plinătatea păcii lui Dumnezeu. Cerul este la îndemâna lui, căci el este sigur de mântuirea lui pe cât sunt îngerii siguri de Cer. El este sigur că va fi mântuit alături de credinciosul Avraam la fel cum este sigur că Domnul este viu. El umblă pe urmele lui Avraam și, de aceea, este sigur de destinația lui. După cum poți vedea, situația lui este clară, argumentele sunt evidente, și ele ne spun că orice om credincios poate și trebuie să îl imite pe credinciosul Avraam.

Cineva și-ar putea imagina aici că noi îi atragem pe oameni către un standard mult prea înalt și, evident, dacă acesta ar fi sensul cuvintelor și lucrarea Duhului Sfânt, ce se va întâmpla cu aceia mulți care trăiesc în sânul Bisericii? Întrebarea contează prea puțin, pentru că ea folosește o rațiune omenească. Temelia acestei învățături ține de faptul că orice om credincios are aceeași credință pe care a avut-o și Avraam, deopotrivă în ce privește natura și lucrarea ei. De aceea, ca să găsești răspunsul la această întrebare, trebuie să te îndrepți către a vedea ce fel de credință a fost credința lui Avraam și ce putere a avut ea. Astfel, credința oricărui creștin adevărat este de aceeași natură și are aceeași putere cu aceea a lui Avraam. Acest lucru se petrece pentru că făgăduințele lui Dumnezeu constituie temelia pe care este așezată orice credință adevărată. Duhul lui Dumnezeu este Cel care lucrează această credință în toți cei ce sunt ucenicii lui Hristos. Puterea Duhului Sfânt este ceea ce intervine în inimile și viețile tuturor celor credincioși. Dacă tragem linie sub toate acestea, putem spune că toți credincioșii adevărați au parte de aceleași făgăduințe pe baza temeliei credinței lor, au parte de unul și același Duh care lucrează în ei, se folosesc de aceeași putere pentru a pune la lucru abilitățile credinței, și cu siguranță că nu pot ajunge decât la aceleași acțiuni ale credinței. Apostolul Petru spune că fiecare credincios, la nivel individual, „a căpătat o credință de același preț” (2 Petru 1:1). În lumea de astăzi sunt mulți care au o credință de tinichea, una contrafăcută, însă sfinții sunt cu toții părtași „credinței de același preț”. Credința aleșilor lui Dumnezeu este de aceeași natură, chiar dacă în diverse grade, așa cum un om poate avea în buzunarul lui mai multe monezi, unele mai mari, altele mai mici, dar toate făcute din același metal prețios. Este ca atunci când cineva altoiește un copac, căci nu poate pune pe o plantă un altoi diferit de natura acelei plante. Domnul Isus Hristos este trunchiul în care sunt altoiți toți cei credincioși, prin Duhul lui Dumnezeu și prin credință. De aceea, toate ramurile care sunt altoite în El produc același rod. Da, ele pot să nu producă aceeași cantitate, dar toate vor produce rod de aceeași natură. Așa cum un măr mai mic este de aceeași natură și are același gust ca unul mai mare, tot așa orice om credincios are în inima lui aceeași sfințenie a inimii și vieții, pentru că în el funcționează același principiu al sfințeniei. Este adevărat că un creștin poate să aducă roade mai puține prin comparație cu altul, dar natura ambelor roade este aceeași. Cursul vieții unuia poate să nu fie caracterizat de o abundență de putere și plinătate a harului prin comparație cu al altuia, însă în ambii vom vedea același har adevărat și aceeași ascultare a credinței, în natura și adevărul ei, chiar dacă profunzimea va fi diferită.

Haideți să vedem acum ce aplicații putem face spre beneficiul nostru, căci folosirea acestei învățături are o importanță mare în viețile noastre.

În primul rând, ea ne îndeamnă la cercetare. Dacă este adevărat (așa cum nu poate fi negat, dovezile fiind atât de puternice și argumentele atât de clare) că fiecare fiu al lui Avraam calcă pe urmele lui Avraam, atunci cred că poți vedea cine are cu adevărat credință, cine este sfânt adevărat și urmaș al lui Avraam. În lumina acestui adevăr, bazându-ne pe această învățătură, dacă îți analizezi viața și privești în comportamentul tău, nu poți să nu observi dacă ai sau nu credința adevărată. Acel om care își poate vedea credința manifestată și pusă la lucru în diversele ei fațete, în acord cu ceea ce am văzut că a caracterizat credința lui, poate fi bucuros că este un om credincios, un creștin adevărat.

Aș vrea să vă întreb acum, să apelez la sufletele voastre și să vă cer să cercetați pentru a vedea dacă Domnul și cauza Lui sunt prioritare în voi. Către ce se îndreaptă rugăciunea voastră? Cine este pus pe locul secund, atunci când poruncile lui Dumnezeu intră în competiție cu interesele voastre? Nu este oare evident că, atât cât vedeți, nu vă aflați sub porunca Domnului, a Cuvântului Lui? Tremurați la gândul mâniei care vine din partea oamenilor muritori, și totuși, când auziți avertismentele judecăților Domnului din Cuvântul Lui, nu vă smeriți inimile? Când Domnul vă cheamă să vă smeriți, să postiți, să plângeți și să vă pocăiți, cine ia aminte la chemarea Lui? Avraam, fraților, a luat aminte. Viața lui n-a fost caracterizată de o atitudine ca a voastră. Nu, nu, ci el a mers mii de mile pe acest drum, la chemarea Domnului. Imediat ce Domnul i-a spus, „Ieși din țara ta, din rudenia ta, și din casa tatălui tău”, el a abandonat totul. Nimic nu l-a oprit în a demonstra ascultare de Dumnezeu – nici prieteni, nici părinți, nici holde sau averi.

Există unii care n-ar putea fi niciodată urmași ai lui Avraam, pentru că ei nu sunt decât niște ipocriți. Astăzi avem o generație de oameni foarte vicleană, mai vicleană decât cea anterioară, oameni care știu să ascundă bine starea lor reală, căci nu cunosc adevărul. Mulți ipocriți pot ajunge departe în ipocrizia lor, pot fi mulțumiți să se îndepărteze de orice fel de lucru și să sufere înaintea oamenilor pentru cauza lui Dumnezeu, dar ei nu se despart de plăcerile și poftele lor, chiar dacă împlinesc multe slujiri în aparență sfinte. Există mari diferențe între ei și Avraam. Avraam abandonat totul, dar acești ipocriți își păstrează lucruri ale acestei lumi sau anumiți idoli cărora li se închină, statutul lor social, bogățiile lor sau vreo poftă secretă, lucruri pe care le folosesc ca idoli, așa încât, pentru a se bucura de aceste plăceri, ei sunt în stare să se despartă de orice, în final chiar de Domnul. Trebuie să știi că, dacă vrei să fii unul dintre urmașii lui Avraam, trebuie să te lepezi de toți idolii tăi, de dumnezeul mândriei, al dragostei de sine, al slavei deșarte, trebuie să părăsești închinarea acestor dumnezei, și să vii să te închini doar lui Dumnezeu și să trăiești doar în adevărul Lui.

În al doilea rând, ea ne îndeamnă să mergem înainte pe calea credinței. Dacă toți sfinții lui Dumnezeu trebuie să meargă pe aceeași cale a vieții și să umble în aceeași mântuire ca a lui Avraam, atunci nu există nicio altă cale care să îl ducă pe om la fericire. Privește la drumul pe care Avraam a călătorit, și pe acolo trebuie să mergi și tu. Nu există mai multe căi. Calea pe care el a umblat trebuie să fie copiată de tine, trebuie să umbli pe ea potrivit regulilor ei, și să îți ajustezi comportamentul potrivit cerințelor ei. Nu există nicio altă cale care să te ducă la viață și fericire. Vorbesc în felul acesta pentru a scoate la iveală înșelătoriile multor oameni firești, care cred că Domnul a inventat ceva nou, o cale nouă prin care ar putea să îi ducă pe ei la viață, și că, de aceea, ei nu au nevoie să meargă pe calea obișnuită, rânduită de El, căci ei pretind că Dumnezeu le-ar fi descoperit o scurtătură. Mulți sunt aceia care își imaginează că Dumnezeu îi va scuti de calea credinței. Să se smerească ei, să postească ei și să se roage? Nu, acestea sunt pentru oameni slabi, zic ei. Averile lor trebuie să și le păstreze, căci, așa cum pretind ei, le au de la Dumnezeu și ar fi un păcat să se despartă de ele. În ceea ce îi privește pe oamenii săraci, ei cred că Dumnezeu i-a rânduit pe unii și pe alții și, de aceea, este dreptul lor să aibă o viață de ușurătate și preocupări lumești. Vai, acești oameni trăiesc din truda lor, și trebuie să se bucure de rodul muncii lor, așa încât nu au timp să împlinească ce li se cere din partea lui Dumnezeu! Dar nu vă amăgiți, căci dacă ar exista altă cale decât aceea pe care Avraam a mers, aș putea oare să nu o folosesc? Totuși, situația este clară, căci Domnul a demonstrat prin Cuvântul Său că nu există altă cale. Trebuie să mergem pe aceeași cale și să călcăm pe urmele lui Avraam, dacă vrem să ajungem vreodată acolo unde este el.

Nu trebuie să te amăgești niciodată cu lucruri de acest fel, indiferent cine ai fi. Dumnezeu nu face diferență între oameni. Dacă vrei să ajungi în același Cer, trebuie să vâslești pe aceeași mare. Dacă vrei să ajungi în aceeași Împărăție a slavei, trebuie să mergi pe același drum al harului. În inimile oamenilor se naște adesea amăgirea, mai ales în cazul celor bogați și educați, că avuțiile și situația lor din lumea aceasta le vor procura locuri mai bune în lumea viitoare. Ce, gândesc ei, nu se poate ca omul să fie mântuit fără a umbla pe această cale îngustă? De ce este nevoie de toate aceste sacrificii? Nu există nicio altă cale de a ajunge acolo? Evident, frații mei, trebuie să predic ceea ce au predicat Mântuitorul Hristos și apostolul Pavel. Ei n-au știut de vreo altă cale. Acela care își închipuie că ar exista așa ceva nu va ajunge la un final fericit. O altă cale nu este decât calea diavolului. Este calea amăgirii care te ține în necredință și te trimite în pierzare. Adevărul este că ai în fața ta calea, singura cale, și trebuie să mergi pe ea dacă vrei să ajungi la viață și fericire. De aceea, nu te amăgi și nu lăsa ca ochii tăi să fie orbiți, ci fii convins că trebuie să faci ceea ce a făcut Avraam. Dacă Dumnezeu îți spune să abandonezi totul, asta trebuie să faci. Trebuie să aștepți puterea și providența Lui. Supune-te înaintea Lui în toate lucrurile, fiind mulțumit cu gândul că voia Lui este cel mai bun lucru. Aceasta este calea pe care trebuie să mergi dacă vrei să ajungi vreodată în Ceruri.

În al treilea rând, și ultimul, ea ne îndreaptă către un cuvânt de mângâiere adresat tuturor sfinților din poporul lui Dumnezeu, ale căror conștiințe pot să mărturisească că s-au străduit să umble din inimă în neprihănire, așa cum a umblat Avraam.

Dragii mei frați, fiți convinși din Cuvântul lui Dumnezeu de faptul că drumul pe care mergeți este bun, și continuați să mergeți pe el fiind mângâiați, știind că Dumnezeul Cerului este cu voi. Fiți siguri că voi, care umblați asemenea lui Avraam, veți ajunge la odihna lui și că nu vă va părea rău niciodată de toate suferințele pe care le aveți de îndurat. Poate că această cale vi se pare acum dureroasă și grea, dar aș vrea să vă spun ceea ce Abigail i-a spus lui David: „Când va face Domnul domnului meu tot binele pe care ți l-a făgăduit, și te va pune mai mare peste Israel, atunci nu va avea domnul meu nici mustrări de cuget și nici nu-l va durea inima că a vărsat sânge degeaba și că s-a răzbunat singur. Și când va face Domnul bine domnului meu, adu-ți aminte de roaba ta” (1 Sam. 25:30-31). Fraților, nu vreau să vă ascund că veți avea parte de necazuri și împotrivire din partea celor răi în această lume. Vă veți întâlni cu mulți Nabal și Cain, care se vor ridica împotriva voastră, dar mergeți înainte cu răbdare. Știți că este o cale aspră, dar este calea adevărului. Este o cale a suspinelor, dar este calea cea bună, și veți ajunge în final la fericire. Când veți ajunge la capătul ei, nu vă va părea rău, pentru că veți vedea că tot binele pe care Dumnezeu vi l-a făgăduit va fi împlinit prin mâna Lui.

O, ce priveliște să vezi un om trăgându-și din greu sufletul după ce a petrecut multe ore și zile în rugăciune înaintea Domnului, mărturisindu-și păcatele, străduindu-se să își răstignească poftele ticăloase, după ce a așteptat ajutorul Domnului mergând constant pe calea ascultării! Ia un astfel de om și întreabă-l acum, când are conștiința deschisă, dacă i se par dezgustătoare căile sfințeniei și sincerității, dacă este întristat de sine pentru că a avut parte de tot acest necaz inutil, așa cum gândește lumea. Vei vedea cum sufletul lui va clarifica aceste lucruri. Este adevărat că el merge pe o cale grea, dar știe că moartea lui va fi binecuvântată. El a mers înainte știind că are de câștigat o cunună, și acum privește la ea. Acum este dincolo de râu. Vrăjmășia și împotrivirea din partea oamenilor răi au picioare prea scurte ca să-l mai poată ajunge. El este atât de departe de pocăință acum, încât se bucură și celebrează victorios, uitându-se înapoi la toate durerile, la toată străduința dragostei și la toată grija manifestată în iubirea lui față de Domnul Isus, câtă vreme I s-a supus din inimă.

Ia apoi un alt om, care a trăit aici, pe pământ, în desfătări și bucurii, în plăcere, onoare și în toate manifestările firii pământești, și care a fost nepăsător față de Dumnezeu și Cuvântul Lui, păgân în acțiunile sale și ușuratic în vorbele lui, și întreabă-l acum, pe patul de moarte, care este starea lui. O, vai de vremea pe care a petrecut-o în felul acesta. Sufletul lui începe acum să urască omul în tot ceea ce a fost el și în toate lucrurile de care s-a folosit pentru a comite păcatul. Acum nu mai rămân decât plânsul și viermele morții. Acum s-a dus dulceața poftei curvarului, căci n-a mai rămas decât viermele conștiinței. Lacomul trebuie să se despartă acum de averile lui, și să rămână doar cu amarul viespii morții. Sufletul se prăbușește în interiorul lui, iar inima îi este copleșită de întristare. Ia, așadar, acești doi oameni, și judecă-i după sfârșitul vieților lor, și vei vedea dacă îți va părea vreodată rău pentru că ai umblat pe calea credinței lui Avraam.

Fraților, oricare dintre voi ați avut parte de multe suferințe, puteți spune că Domnul Și-a întins adeseori mâna îndurării spre voi. Dumnezeu Își tratează slujitorii așa cum un tată își tratează fiul pe care l-a trimis într-o călătorie în interesul lui. Vremea a fost aspră, calea s-a dovedit periculoasă, și multe furtuni și mari piedici s-au ivit pe cale. Dar cât de mult s-a îndurat inima acelui tată de fiul său! Cât de hotărât este el să-l primească, dacă acest fiu se va întoarce acasă! Ce pregătiri va face el pentru a-l primi înapoi. Ce bine îl va aștepta la întoarcere! Frații mei, așa stau lucrurile și cu credința. Vă implor, gândiți-vă la acest lucru, voi, care sunteți sfinți și popor al lui Dumnezeu. Veți avea de înfruntat multe necazuri și dureri pe calea credinței, dar nu vă descurajați. Cu cât sunt mai multe suferințe, cu atâta îndurarea va fi mai mare. Dumnezeu Tatăl Își vede slujitorii. Dacă ei suferă și îndură greutăți cu o conștiință bună, așa cum vede ochiul Său, tot așa și sufletul Lui Se îndură de ei. Inima Lui plânge pentru ei, căci are o compasiune mare pentru ei, și îi va răsplăti din plin când vor ajunge în Împărăția Lui. El va răsplăti din plin toată răbdarea, grija și conștiinciozitatea lor în umblarea pe căile Lui, și le va da o dublă răsplată, o cunună a slavei veșnice. Gândiți-vă la lucrurile care nu se văd, știind că ele sunt veșnice. Lucrurile vizibile sunt temporare, și ele încearcă să ne amăgească (2 Cor. 4:18). Fie ca inimile noastre să umble după cele veșnice și să se odihnească în ele pe veci!

Fragment dintr-o predică.