Lupta credinței

Există unii care spun că acei creștini care se implică în lupta spirituală ar trăi sub nivelul privilegiilor lor. Ei insistă că Dumnezeu dorește să ducă toată lupta în locul nostru. Sloganul lor preferat este: „Trăiește-ți viața, și lasă-L pe Dumnezeu să-Și facă partea”. Ei spun că cel credincios ar trebui să lase toată lupta pe seama lui Hristos. Da, există o jumătate de adevăr în această afirmație, însă este doar o jumătate, iar când acest lucru este dus la extremă, devine erezie. Jumătatea de adevăr este că copilul lui Dumnezeu nu are nicio putere în sine. Hristos le-a spus ucenicilor Lui: „despărțiți de Mine, nu puteți face nimic” (Ioan 15:5). Totuși, asta nu înseamnă că noi trebuie să devenim pasivi sau că starea ideală în această viață este aceea de roboți. Există, de asemenea, o componentă activă, pozitivă, agresivă a vieții creștine, care ne cheamă la străduință maximă, la folosirea oricărei facultăți a ființei noastre – la o cooperare personală și rațională cu Hristos. Această învățătură, cunoscută sub numele de „viața victorioasă”, constituie în esență o abandonare a responsabilității creștinului. Și este fundamental greșită. Chiar dacă accentuează un aspect al adevărului, ea ignoră din nefericire alte aspecte la fel de necesare și importante ce trebuie avute în vedere de către noi. Cuvântul lui Dumnezeu afirmă că „fiecare își va purta sarcina lui însuși” (Gal. 6:5), ceea ce înseamnă că trebuie să ne achităm de obligațiile personale. Sfinții sunt chemați să se „curețe de orice întinăciune a cărnii și a duhului” (2 Cor. 7:1) și să „se păzească neîntinați de lume” (Iacov 1:27). Suntem îndemnați cu toții să „biruim răul prin bine” (Rom. 12:21). Apostolul Pavel a afirmat: „mă port aspru cu trupul meu, și-l țin în stăpânire” (1 Cor. 9:27). Așadar, a respinge chemarea creștinului să se implice într-un război neîncetat cu firea pământească, lumea și diavolul înseamnă a respinge pe față multe pasaje clare ale Scripturii.

Viața creștină conține două fațete foarte reale, și fiecare aspect al adevărului divin este echilibrat de acestea. Evlavia practică este un paradox tainic, de neconceput pentru omul firesc. Creștinul este cel mai puternic atunci când este cel mai slab, cel mai bogat când este cel mai sărac, și cel mai fericit când este în starea cea mai vrednică de compasiune. Chiar dacă este necunoscut (1 Ioan 3:1), totuși el este cunoscut bine (Gal. 4:9). Chiar dacă el moare zilnic (1 Cor. 15:31), iată, el trăiește (Col. 3:3-4). Chiar dacă nu are nimic, el se află în posesia tuturor lucrurilor (2 Cor. 6:10). Chiar dacă este persecutat, el nu este abandonat. Deși este lovit, el nu este distrus (2 Cor. 4:9). El este chemat să se „bucure tremurând” (Ps. 2:11) și este asigurat că, „Ferice de voi, care plângeți acum” (Luca 6:21). Chiar dacă Domnul îl face să pască în pășuni verzi și îl conduce la ape de odihnă (Ps. 23:2), totuși el trăiește într-un loc pustiu, „într-un pământ sec, uscat și fără apă” (Ps. 63:1). Chiar dacă, fiind ucenici ai Prințului păcii, creștinii sunt chemați să „sufere, ca un bun ostaș al lui Hristos” (2 Tim. 2:3) și deși sunt „mai mult decât biruitori” (Rom. 8:37), ei sunt adesea învinși.

„Luptă-te lupta cea bună a credinței” (1 Tim. 6:12). Suntem chemați să ne implicăm într-un război neîncetat. Viața creștină trebuie trăită pe câmpul de bătălie. Da, se poate să nu ne placă acest lucru. Am putea să ne dorim ca situația să fie diferită, dar așa a rânduit Dumnezeu. Mai mult, cel mai mare vrăjmaș al nostru, cel mai periculos inamic, este eul, acel „om vechi” care dorește să ne atragă mereu pe căile lui, care se răzvrătește constant împotriva „jugului” lui Hristos, care urăște „crucea” – acel „om vechi” care se împotrivește fiecărei dorințe a „făpturii celei noi”, fiind dezgustat de Cuvântul lui Dumnezeu și dorind întotdeauna să-l înlocuiască cu părerea omului. Totuși, eul trebuie lepădat (Matei 16:24), iar dorințele și poftele lui trebuie răstignite (Gal. 5:24). Cu toate acestea, aici nu avem de-a face cu o lucrare ușoară. O, ce conflict se petrece constant în interiorul adevăratului creștin! Da, există momente când „omul cel vechi” pretinde că este adormit sau mort, dar în curând el se ridică și se manifestă mai viguros ca niciodată în împotrivirea lui față de „omul cel nou”. Acela este momentul când adevăratul creștin își pune cu seriozitate întrebarea: „Dacă este adevărat că sunt un copil de Dumnezeu, atunci de ce se petrec lucrurile acestea cu mine?” (cf. Gen. 25:22)

„Luptă-te lupta cea bună a credinței” (1 Tim. 6:12). Circumstanțele noastre constituie terenul de bătălie. „Firea pământească” nu este niciodată satisfăcută să se regăsească în circumstanțele în care Dumnezeu ne așază, ci dorește întotdeauna să le schimbe sau să ne conducă în circumstanțe diferite de cele în care ne aflăm prin providența lui Dumnezeu.

Așa au stat lucrurile cu Israelul din vechime. Circumstanțele în care Dumnezeu i-a condus pe copiii lui Israel erau caracterizate de acea pustie, dar ei au cârtit și și-au dorit să se întoarcă în Egipt. Acele evenimente sunt lăsate în scris pentru noi ca niște avertismente. Tendința circumstanțelor este aceea de a înclina inimile noastre către pământ – când suntem prosperi, să ne facă să ne simțim satisfăcuți cu lucrurile pământești – când trecem prin lipsuri, să ne determine să ne văităm sau să tânjim după lucrurile pe care nu le avem. Doar exersarea reală a credinței poate să ridice inimile noastre deasupra circumstanțelor, căci credința privește departe, dincolo de toate lucrurile văzute, așa încât inima își găsește plăcere, pace și bucurie în Domnul (Ps. 37:4). Iar pentru oricare dintre noi, acest lucru nu este niciodată unul ușor. Întotdeauna avem de dus o luptă, și numai harul divin, când este căutat cu sârguință, poate să ne aducă biruință. Adeseori eșuăm. Când facem asta, eșecul trebuie mărturisit înaintea lui Dumnezeu (1 Ioan 1:9), și trebuie să o luăm de la capăt.

Doar credința ne poate face capabili să ne ridicăm deasupra circumstanțelor. Așa a făcut ea în cazul celor doi apostoli care, cu picioarele prinse în butuci și cu spatele sângerând și plin de dureri, cântau laude lui Dumnezeu în temnița din Filipi. Aceasta este expresia credinței biruitoare care se ridică deasupra majorității circumstanțelor neplăcute. Aproape că ne putem imagina cititorul spunând, „vai, dar credința mea este atât de slabă”. Dacă așa stau lucrurile, atunci gândește-te din nou la aceste cuvinte: „luptă-te lupta cea bună a credinței” – și observă repetiția! Nu este ușor pentru credință să se ridice deasupra circumstanțelor. Nu, nu este un lucru ușor. Este ceva dificil, uneori foarte dificil, așa cum și eu am experimentat. Dar amintește-ți, „lupta” nu este încheiată într-un moment, printr-o singură lovitură.

Adeseori, cel ce iese biruitor se alege cu multe răni înainte ca să-și zdrobească definitiv vrăjmașul. Așa am descoperit și eu că stau lucrurile, și susțin acest lucru și astăzi.

Marele vrăjmaș, „firea pământească”, eul, îi dă „omului cel nou” multe lovituri dureroase, adesea îl pune la pământ, dar, prin har, noi continuăm să luptăm. Uneori, „omul cel nou” iese victorios, alteori o face „omul cel vechi”. „Căci cel neprihănit de șapte ori cade, și se ridică” (Prov. 24:16).

Da, dragul meu cititor, fiecare creștin adevărat are o luptă de dus. Eul este principalul vrăjmaș care trebuie cucerit – circumstanțele noastre trebuie confruntate acolo unde este terenul de bătălie. Și fiecare dintre noi și-ar dori foarte mult să schimbe acel teren de luptă. Există uneori lucruri neplăcute care ne pun la încercare din greu, pe fiecare dintre noi, uneori până când suntem ispitiți să strigăm ca psalmistul: „O, dacă aș avea aripile porumbelului, aș zbura, și aș găsi undeva odihnă!” (Ps. 55:6). Da, este trist să spun, dar am fost vinovat de același lucru. Totuși, când creștinul este orientat corect, spiritual vorbind, el ajunge să fie chiar mulțumitor pentru aceste „circumstanțe”. De ce? Pentru că ele îi oferă credinței oportunitatea de a acționa și de a ne ridica deasupra lor, și astfel să găsim pacea, bucuria și satisfacția nu în mediul plăcut, nu în prietenii noștri, nici măcar în părtășia dulce cu frații și surorile – ci în Dumnezeu! Doar El poate satisface sufletul. Dumnezeu nu îl trădează pe niciunul dintre cei care își pun cu adevărat încrederea în El. Dar, pentru a ajunge acolo, avem de dus o luptă. Da, o luptă grea, reală și lungă. Dar dacă strigăm după ajutorul lui Dumnezeu, dacă Îi cerem putere și hotărâre, El nu ne va respinge, ci ne va face „mai mult decât biruitori” (Rom. 8:37).

Există în fiecare dintre noi tendința de a fi laș, de a fugi de pe câmpul de bătălie, de a fugi departe de circumstanțele noastre. Așa s-a comportat Avraam (Gen. 12:10), dar nu s-a ales cu nimic bun. Așa a încercat să facă Ilie (1 Împ. 19:3), iar Domnul l-a mustrat pentru gestul lui. Aceste întâmplări sunt lăsate în Scriptură spre „învățătura noastră” (Rom. 15:4), niște avertismente ca să nu ne pierdem cu inima. Ele ne spun că trebuie să fim fermi și sârguincioși în fața acestei inclinații rele, și să ne aducem aminte de acel îndemn: „Vegheați, fiți tari în credință, fiți oameni, întăriți-vă!” (1 Cor. 16:13).

„Luptă-te lupta cea bună a credinței”. Domnul nu ne cheamă la un lucru de care El să fi fost scutit. O, ce luptă a îndurat Căpetenia mântuirii noastre! Iată-L în pustie: „a stat patruzeci de zile, fiind ispitit de Satana. Acolo stătea împreună cu fiarele sălbatice” (Marcu 1:13), și în toată acea vreme nu S-a putut hrăni (Matei 4:2). Cât de fioros L-a asaltat diavolul, împrospătându-și atacurile în mod repetat. Mântuitorul l-a confruntat și l-a învins pe terenul credinței, folosind doar Cuvântul lui Dumnezeu. Iată-L din nou în Grădina Ghetsimani. Acolo, bătălia a fost și mai aprigă, atât de intense fiind agoniile Lui, încât sudoarea I s-a transformat în picături mari de sânge. N-a venit niciun fel de mângâiere din partea ucenicilor Lui, căci ei n-au putut veghea alături de El nici măcar un ceas. Și totuși El a triumfat, biruind pe terenul credinței: „El este Acela care, în zilele vieții Sale pământești, aducând rugăciuni și cereri cu strigăte mari și cu lacrimi către Cel ce putea să-L izbăvească de la moarte, și fiind ascultat, din pricina evlaviei Lui” (Evrei 5:7). Acele două circumstanțe sunt, la rândul lor, relatate în Scriptură spre învățătura noastră și, ca întotdeauna, ordinea lor este de o frumusețe fără egal. Ele ne învață cum trebuie să „luptăm lupta cea bună a credinței”. Hristos însuși ne-a lăsat un exemplu! Ce anume învățăm din aceste situații solemne și sacre? Învățăm că singura armă pe care trebuie să o folosim este sabia Duhului, iar victoria nu poate fi obținută decât pe genunchi, „cu strigăte mari și cu lacrimi”. Iar Domnul ne dă har să acționăm în acest fel. O, dacă fiecare dintre noi am căuta cu mai mult zel harul pentru a duce lupta cea bună a credinței! Vom avea parte în Cer de o părtășie fericită și plină de pace dar, până să ajungem acolo, trebuie dusă aici o luptă care trebuie câștigată, altfel nu vom ajunge niciodată acolo (2 Tim 4:6-8).