O cauză a decăderii religiei în vremurile noastre

O, dacă alte dispute pot fi lăsate în adormire, singura grijă și luptă pe care o avem de dus pentru generațiile viitoare în Numele binecuvântatului nostru Răscumpărător este ca ele să umble cu Dumnezeul lor și în manifestarea întregii iubiri și blândețe unii față de alții; să își desăvârșească sfințenia în frică de Domnul, fiecare străduindu-se să aibă o purtare vrednică de Evanghelie și potrivită locului și abilității fiecăruia, pentru a stimula cu vigurozitate în alții practica adevăratei religii și a unei trăiri nepângărite înaintea lui Dumnezeu și Tatăl nostru. În aceste vremuri de lepădare de credință, nu ar trebui să ne folosim suflarea pe văicăreli neroditoare despre relele altora, ci fiecare ar trebui să înceapă reformarea în primul rând de acasă, din propria inimă și propriile căi, apoi să îi trezească la aceeași lucrare pe toți asupra cărora ar putea avea influență, astfel ca, dacă va fi voia lui Dumnezeu, nimeni să nu se amăgească bazându-se și încrezându-se într-o formă de evlavie lipsită de puterea ei, ci să aibă parte lăuntric de eficacitatea acelor adevăruri care sunt altfel pretinse înaintea altora.

Și pe bună dreptate există un izvor și o cauză a decăderii religiei în vremurile noastre, pe care nu putem decât să o menționăm și să lansăm îndemnul urgent la remedierea situației, anume neglijarea închinării înaintea lui Dumnezeu în familii, de către cei cărora le-a fost încredințată grija și conducerea lor prin rânduiala lui Dumnezeu. Oare nu li se poate imputa pe drept părinților și stăpânilor ignoranța grosolană și instabilitatea multora dintre cei sub autoritatea lor, ca și disprețul acestora la adresa lui Dumnezeu, care nu i-au crescut în felul în care ar fi trebuit încă de pe când erau tineri?

Dar părinții au ignorat acele porunci frecvente și solemne ale Domnului, care le-au fost date, ca să îi catehizeze și să îi instruiască pe copiii lor, pentru ca inimile lor să fie de timpuriu îmbibate în cunoașterea adevărului lui Dumnezeu așa cum este revelat în Scriptură; ei au omis rugăciunea și alte îndatoriri ale religiei în familiile lor, dându-le exemplul rău al purtării lor ușuratice, împietrindu-i mai întâi ca să neglijeze, după care să disprețuiască orice evlavie și religia.

Noi știm că aceste lucruri nu scuză orbirea sau răutatea cuiva, dar cu siguranță că ele cad greu asupra acelora care le-au prilejuit. Este adevărat că ei mor în păcatele lor, dar oare nu se va cere din mâinile lor sângele celor care le-au fost încredințați în grijă și creștere, dar le-au permite să meargă înainte în viață fără avertismente, ba chiar i-au îndreptat pe căile pierzării? Și oare nu se va ridica la judecată sârguința creștinilor în achitarea de aceste îndatoriri în veacurile trecute, condamnându-i pe mulți dintre cei ce ar trebui să se achite acum de ele?

Vom încheia cu rugăciunea noastră fierbinte, cerând ca Dumnezeul oricărui har să toarne acele măsuri ale Duhului Său Sfânt asupra noastră, pentru ca mărturisirea adevărului să poată fi însoțită în viețile noastre de credința sănătoasă și de practicarea ei sârguincioasă așa încât Numele Lui să poată fi proslăvit în toate lucrurile prin Isus Hristos, Domnul nostru. Amin.

Fragment din prefața la A Doua Mărturisire Baptistă de Credință de la Londra 1677/1689. Versiunea în limba romană a mărturisirii este disponibilă online la Editura MAGNA GRATIA.

„Sper că nu este nimeni aici care să pretindă că este ucenic al lui Hristos, dar care să nu practice rugăciunea în familia lui. Am putea să nu avem nicio poruncă explicită în acest sens, dar noi credem că ea este în deplin acord cu geniul și spiritul Evangheliei, și că așa suntem încurajați de exemplul sfinților, astfel că neglijarea ei este o ciudată inconsecvență. Dar cât de des este făcută această închinare în familie într-un fel neglijent! Pentru ea este stabilită o oră neconvenabilă, astfel că, dacă bate cineva la ușă, dacă sună soneria sau vine un client, credinciosul se grăbește să se ridice de pe genunchii lui și să împlinească de îndată treburile lui lumești. Desigur, multe scuze pot fi aduse, dar rămâne un adevăr că, în felul acesta, noi ne înfrânăm deseori de la rugăciune”. – Charles Spurgeon (1834-1892)