Tatăl și închinarea în familie
Nu există niciun membru al unei familii a cărui evlavie personală să fie atât de importantă pentru toți ceilalți cum este tatăl sau capul familiei; și nu există cineva al cărui suflet să fie atât de direct influențat de practicarea închinării cum este el. Acolo unde capul unei familii este căldicel sau lumesc, el va răspândi această răceală la întreaga lui familie; și dacă vreo excepție fericită apare în acest cadru, iar unul sau altul dintre membrii familiei lui îl depășesc în credincioșie, acest lucru se va petrece în ciuda exemplului rău al capului ei. Cel care ar trebui, prin călăuzire și prin mărturia vieții lui, să le dea un imbold continuu slujitorilor și copiilor lui, este făcut să simtă, în astfel de situație, că ei sunt nevoiți să caute călăuzirea în altă parte, chiar dacă ei nu deplâng neglijența lui în rugăciunea de taină. Dar acolo unde capul familiei este un bărbat al credinței, al dragostei și al zelului, care își consacră toată munca și întreaga viață lui Hristos, foarte rar am putea descoperi că membrii familiei lui ar fi diferiți de el. Una dintre principalele modalități ale promovării acestor haruri individuale în capul familiei constă din exercițiul zilnic de închinare al acestuia împreună cu membrii familiei lui. Pe el îl influențează mai mult decât pe toți ceilalți. El este cel care conduce și care dirijează închinarea, cel care selectează și care explică prețiosul Cuvânt; el este cel care conduce rugăciunea, mărturisirea și lauda comună. Pentru el, acest lucru este echivalent cu un act suplimentar al devoțiunii personale în acea zi, ba chiar mai mult. Este un act de devoțiune, prin care afecțiunea și datoria față de casa lui sunt împrospătate în special în mintea lui, și în care el stă și pledează cauza tuturor celor care îi sunt dragi pe acest Pământ. Așa că nimeni nu trebuie să se mire atunci când considerăm rugăciunea în familie printre cele mai importante mijloace de trezire și de menținere a evlaviei celui care conduce această rugăciune.
Am observat că familiile în care nu există închinare comună sunt foarte decăzute în lucrurile spirituale, că familiile în care această închinare se petrece într-o modalitate rece, apatică, neglijentă sau în grabă sunt puțin afectate de aceasta și în general puțin părtașe oricăror alte modalități de lucru ale harului. Am observat, de asemenea, că familiile unde I se aduce închinare lui Dumnezeu în fiecare dimineață și seară, de către toate persoanele din acea casă, într-o slujire reverențioasă și plină de afecțiune, acestea sunt binecuvântate cu o evlavie și fericire în continuă creștere. Astfel, este binecuvântat fiecare membru al familiei și fiecare primește o porție din hrana cerească.
Jumătate din problemele și păcatele zilelor noastre sunt cauzate de nepăsare. De aici și valoarea de nedescris a exercițiului prin care fiecare membru al familiei este chemat de două ori pe zi cel puțin să se gândească la Dumnezeu. Până și cel mai nepăsător sau neevlavios fiu sau slujitor va fi forțat să îi vorbească măcar puțin conștiinței lui și să mediteze o clipă asupra judecății, când tatăl lui, cu părul încărunțit, se pleacă înaintea lui Dumnezeu, prezentându-și rugăciunile și cererile cu îndrăzneală sau cu vocea tremurândă. Cu cât mai însemnată trebuie să fie influența când zece mii de familii creștine din țară sunt expuse astfel importanței lucrurilor divine! Și cât de specifică, înduioșătoare și convingătoare trebuie să fie aceeași influență asupra celor din familie care se închină lui Dumnezeu în duh, și care adesea, când se ridică de pe genunchii lor, își șterg lacrimile și privesc în jur la soț, tată, mamă, frate, soră sau copii – toți care au fost amintiți în închinare, toți acoperiți de același nor al mijlocirii în rugăciune!
Poate că unii dintre cititorii noștri ar putea spune: „De nenumărate ori am simțit influența închinării obișnuite asupra propriului suflet. Când eram copil, nicio modalitate a harului nu mi-a atras atenția, în public sau în viața privată, ca atunci când auzeam rugăciuni pentru copii înălțate zi de zi. În anii tinereții, nu am fost niciodată mai atins de convingerea păcatului meu ca atunci când bunul meu tată Îl implora pe Dumnezeu pentru mântuirea noastră, a copiilor lui. Când, în final, mila infinită a lucrat și eu am început să deschid urechea la învățătură, nicio rugăciune nu mi-a atins inima și sentimentele adânci ca rugăciunile care au fost rostite de scumpul meu tată”.
Practicarea religiei în fiecare casă este o datorie atribuită în principal capului familiei, oricine ar fi acesta. Dacă această persoană este total nepotrivită pentru împlinirea acestei însărcinări, din cauza unei minți necredincioase sau a unei vieți neevlavioase, persoana în cauză ar trebui să fie îngrozită de consecințe. Acest avertisment este îndreptat către orice cititor a cărui conștiință ar putea pleda vinovată la o cercetare privind închinarea în familie. Există situații în care harul divin a înzestrat o persoană dintr-o familie, chiar dacă nu este vorba despre părinte sau o persoană în vârstă, cu scopul de a transfera în timp împlinirea acestei îndatoriri către cel ce are acest mandat. Mama văduvă, sora mai mare sau tutorele actual pot lua locul părintelui. Dar, întrucât în majoritatea cazurilor această slujire trebuie făcută de tatăl, vom continua plecând de la ipoteza că el va face acest lucru, principiile descrise mai jos aplicându-se în marea lor majoritate și altor slujiri ale capului de familie.
Niciun om nu poate aborda datoria conducerii familiei sale în devoțiune fără a reflecta cu seriozitate la locul pe care îl ocupă în raport cu membrii familiei lui. El este capul lor, iar această poziție este instituită printr-o hotărâre divină neschimbătoare. Acestea sunt îndatoriri și prerogative pe care nu le poate înstrăina. Poziția lui se datorează unei cauze care este dincolo de superioritatea în vârstă, cunoașterea sau statura lui. El este tatăl și capul. Nicio acțiune a lui și nimic din caracterul lui nu poate să nu îi afecteze pe cei din jurul lui. El va simți acest lucru atunci când îi cheamă pe ai săi să se roage lui Dumnezeu și, cu cât se dedică mai mult acestei lucrări, cu atât mai mult va experimenta acest sentiment. Deși întreaga preoție, într-un sens, este absentă acum de pe Pământ, fiind absorbită prin caracteristicile Marelui Preot, există încă ceva asemănător unei intervenții de tip preoțesc în slujirea unui „patriarh” creștin. Acum el merge înaintea micii lui turme în oferirea unei jertfe spirituale de rugăciune și adorare. Iată ce ni se spune cu privire la Hristos: „Prin El, să aducem totdeauna lui Dumnezeu o jertfă de laudă, adică, rodul buzelor care mărturisesc Numele Lui” (Evrei 13:15). Capul familiei este cel responsabil pentru aducerea acestei ofrande continue. El trebuie să aducă această ofrandă cu solemnitate, dacă perseverența îndelungată într-o rutină formală nu a ajuns să-i tocească toată sensibilitatea. Uneori, această îndatorire va fi ca o povară în inima lui; alteori se va ridica în sentimentele lui, precum „un vin care n-are pe unde să iasă”(Iov 32:19). Acestea sunt emoții folositoare și înălțătoare, care formează și cioplesc caracterul ce poate fi observat printre bătrânii țărani din Scoția. Chiar dacă el ar fi numai un bărbat sărman și fără carte, care își coboară capul încărunțit în mijlocul unei mulțimi de fii și fiice, totuși el este onorat mai sublim decât regii cărora le lipsește rugăciunea. Capul lui este înconjurat cu acea „cunună de slavă” care se găsește „pe calea neprihănirii” (Prov. 16:31). Tatăl care conduce an după an închinarea sacră din familia lui se supune el însuși unei influențe a închinării în familie care este nemăsurat de puternică asupra propriului caracter parental.
Unde este acel părinte gata să recunoască influența îndeplinirii responsabilității sale asupra celorlalți, atunci când îi adună pe cei din familia lui la închinare? Într-adevăr, el este obligat întotdeauna să vegheze asupra sufletelor lor, dar în închinare el va experimenta și va simți acest adevăr. Familia lui se regrupează acum în slujire religioasă și toți privesc la el pentru îndrumare. Ochii lui nu pot răspândi lumina nici măcar asupra unui singur membru al familiei care nu este dedicat acestei îndatoriri speciale a lui. Niciunul dintre membrii familiei lui nu este excepție de la cei pentru care el va da socoteală la scaunul de judecată al lui Hristos. Soția tinereții lui – la cine să privească ea pentru a primi veghere spirituală, dacă nu la el? Și cât de anormale sunt relațiile de familie atunci când această slujire a supravegherii spirituale este neglijată! Copiii – dacă vor fi vreodată mântuiți, aceasta se va petrece probabil într-o oarecare măsură ca urmare a slujirii sale. Îndatoririle obișnuite, ca și ucenicia și statornicia – sunt toate însărcinări care cad în responsabilitatea lui pe termen lung sau scurt. Slujitorul obișnuit va plânge cu siguranță. Cine este suficient de pregătit pentru aceste lucruri? Și el va plânge adesea chiar în decursul îndeplinirii acestor îndatoriri. Dacă își va păstra conștiința trează prin relația personală cu Dumnezeu, el nu va începe niciodată închinarea în familie fără a trăi sentimentele pe care le implică asumarea acestei răspunderi; iar aceste sentimente nu pot decât să îi modeleze caracterul parental.
Dacă fiecare tată s-ar simți pământesc, dar totuși fiind izvorul divin desemnat al influenței religioase asupra familiei sale, din asta ar rezulta o mulțime de lucruri bune. Nu-i așa că este adevărat? Și există oare modalități de a-l determina mai mult să simtă acest adevăr precum închinarea în familie? El își asumă rolul corect ca instructor, îndrumător și exemplu în devoțiune. Gura lui se deschide, chiar dacă este un om în general tăcut sau rușinos…
Momentul rugăciunii și al laudei în familie este în același timp momentul educației scripturale. Tatăl deschide Cuvântul lui Dumnezeu în prezența turmei sale. Astfel se recunoaște ca învățătorul și supraveghetorul ei. Poate că nu este decât un om simplu, care trăiește din munca lui, care nu este obișnuit cu școlile și bibliotecile, și, ca și Moise, este cu „vorba și limba… încurcată” (Exod 4:10). Totuși, el stă în picioare datorită fântânii deschise a înțelepciunii și, asemenea lui Moise, el scoate apă din această fântână și adapă astfel turma (Exod 2:19). În această oră, el stă pe scaunul lui Moise și nu mai locuiește la un loc cu cei neînvățați. Acest lucru este încurajator și înnobilator. După cum o mamă iubitoare se bucură să fie izvorul hranei pentru bebelușul care se agață de pieptul ei cald, tot așa tatăl creștin se bucură să transmită, chiar și numai prin citirea reverențioasă a textului, „laptele duhovnicesc și curat” al Cuvântului (1 Petru 2:2). El l-a găsit bun pentru propriul suflet și găsește plăcere să îl transmită și urmașilor lui… Cel mai smerit stăpân al unei case se poate simți înălțat de recunoașterea unei astfel de relații față de cei care sunt în grija lui.
Exemplul dat de un tată este important în toate aspectele. Nu este de așteptat ca izvorul să se ridice mai sus decât fântâna. Stăpânul creștin al unei case se va simți nevoit să își spună: dacă îmi voi conduce familia în închinare solemnă înaintea lui Dumnezeu, ce fel de om ar trebui să fiu eu? Cât de înțelept, sfânt și exemplar! Fără îndoială că aceasta este situația multora dintre tații care își conduc familiile în închinare. După cum știm că acei bărbați lumești, care pretind credința într-un fel lipsit de consecvență, sunt împiedicați în a împlini această îndatorire de conștiența unei discrepanțe între viața lor și orice act de devoțiune, tot așa creștinii smeriți sunt conduși de aceeași comparație să fie mai precauți și să își corecteze comportamentul astfel încât să îi zidească pe cei care sunt dependenți de ei. Instaurează închinarea lui Dumnezeu în orice familie, și vei ridica împrejurul ei o nouă barieră împotriva corupției morale din lume, împotriva lumescului și a diavolului.
În cadrul închinării în familie, capul acesteia pare să aibă o slujire de mijlocitor pentru familia lui. Sigur că Marele Mijlocitor este deasupra lui, dar „rugăciunile, cererile, mijlocirile, mulțumirile”(1 Tim. 2:1) trebuie făcute aici, jos; dar de cine, dacă nu de tată, pentru familia lui? Numai gândul la acest lucru ar trebui să ne conducă la meditare solemnă. Părintele care vine zilnic cu sinceritate să implore binecuvântări pentru soția lui, pentru copii și pentru lucrurile obișnuite, își va aminti astfel de nevoile lor. Și iată un motiv urgent de a cerceta care sunt lipsurile lor, ispitele, slăbiciunile, greșelile și păcatele lor. Ochii unui tată adevărat vor fi rapizi, inima îi va fi sensibilă la aceste lucruri, iar clipa închinării va aduna aceste nevoi împreună. Dintr-un astfel de motiv, după cum am văzut deja, sfântul Iov, după petrecerile copiilor lui, îi „chema și sfințea pe fiii săi: se scula dis-de-dimineață și aducea pentru fiecare dintre ei câte o ardere de tot. Căci zicea Iov: ‚Poate că fiii mei au păcătuit și L-au supărat pe Dumnezeu în inima lor’. Așa avea Iov obicei să facă” (Iov 1:5). Oricare ar fi fost efectul asupra fiilor lui, influența asupra lui Iov însuși a fost, fără îndoială, aceea de trezire a minții cu privire la responsabilitatea sa părintească; aceasta este influența închinării în familie asupra capului acesteia.
Într-o familie, tatăl se află sub o influență morală atunci când este adus în fiecare zi în această poziție de veghetor, astfel încât își spune propriei inimi: „Prin acest mijloc, adăugat altora, exercit o influență clară, bună sau rea, asupra tuturor celor care sunt în preajma mea. De aceea, nu pot ignora această slujire fără ca familia mea să fie afectată. Nu pot citi Cuvântul, nu pot cânta, nu mă pot ruga, fără a lăsa o urmă în inimile blânde ale celorlalți. Atunci cât de solemn, cât de pasional, cât de plin de credință ar trebui să împlinesc această slujire! Cu câtă temere evlavioasă și cu câtă pregătire! Comportamentul meu în această închinare poate să mântuiască sau să ucidă. Aici este instrumentul meu prin care îi pot influența pe cei care îmi sunt dați în grijă”. Acestea sunt gânduri sănătoase, apărute natural prin respectarea acestei slujiri zilnice despre care prea mulți cred că nu este decât un lucru formal.
Soțul creștin are nevoie să îi fie reamintite obligațiile, iar această reamintire trebuie făcută cât de des este posibil. Respectul, răbdarea și dragostea pe care Scriptura le poruncește pentru a fi arătate vasului mai slab în căsătorie, care sunt coroana și slava căminului creștin, nu sunt niciodată mai bine puse în practică decât atunci când cei care și-au jurat credință unul altuia cu ani în urmă, vin zi de zi la locul rugăciunii și își aduc împreună inimile la picioarele milei infinite. După cum capul oricărui om este Hristos, tot așa capul femeii este bărbatul (1 Cor. 11:3). Poziția lui este cea care poartă responsabilitatea, mai ales în lucrurile spirituale. Rareori el poate să se simtă mai sensibil decât atunci când se pleacă înaintea tronului de har alături de cea care îi este părtașă poverilor.
Fragment din Thoughts on Family Worship. Traducerea în limba română este disponibilă online la Editura MAGNA GRATIA.