Natura, temeiul și istoria închinării în familie

După cum îi spune și numele, închinarea în familie constă din închinarea adusă înaintea lui Dumnezeu de către toți membrii unui cămin… Avem în noi un impuls irezistibil de a ne ruga pentru cei pe care îi iubim, și nu doar să ne rugăm pentru ei, ci și împreună cu ei. Este un imbold atât natural cât și al harului să ne rugăm împreună cu cei ce ne sunt aproape. Rugăciunea este un exercițiu social. Rugăciunea pe care Domnul nostru a transmis-o ca model ucenicilor Lui poartă această etichetă pe fiecare dintre cererile ei. Acest principiu conduce la devoțiunea împreună în adunările Bisericii și se manifestă imediat și în familiile creștine.

Dacă ar exista pe Pământ doar două ființe omenești, ele ar fi atrase, dacă ar fi inimi sfințite, să se roage una împreună cu cealaltă. Iată aici izvorul închinării obișnuite. A fost o vreme când cu adevărat erau pe Pământ numai două ființe omenești, și noi suntem siguri că acele două persoane au oferit adorarea lor împreună. Aceasta a fost închinarea în familie încă din Paradis.

Faptul că religia se aplică relațiilor dintre oameni nu este deloc ciudat. Familia este cea mai veche instituție a omenirii, și este la fel de veche ca și rasa umană. Oamenii nu au fost aduși împreună pentru a forma familii prin acte voluntare sau sociale, după gândirea unor oameni absurzi, ci ei au fost creați ca familii…

Nu este scopul nostru să facem vreun efort inovativ ca să găsim închinarea în familie în istoria Vechiului Testament sau în orice perioadă a istoriei. Nu ne îndoim de faptul că ea a existat în orice vreme, chiar dacă nu este atât de clar dacă Vechiul Testament a avut ca scop să ne comunice direct o astfel de poruncă. Dar, fără vreo exagerare, nu putem eșua în a descoperi principiul închinării în familie prezent iar și iar ca o practică obișnuită, până și în cele mai izolate perioade ale istoriei.

În vreme ce întreaga biserică a lui Dumnezeu era în arcă, închinarea era pur și simplu una în familie. După ce apele s-au retras, atunci când „Noe I-a zidit un altar Domnului”, jertfa pe care el a adus-o a fost una pentru familia lui (Gen. 8:20). Patriarhii par să fi lăsat în fiecare loc de popas o mărturie a închinării lor comune. Imediat ce îl descoperim pe Avraam în țara făgăduită, îl vedem ridicând un altar în câmpia More (Gen. 12:7). Același lucru îl vedem în valea dintre Ai și Betel. Isaac nu doar că a refăcut fântânile pe care le săpase tatăl său, ci își înalță și rugăciunile, cu ocazia ridicării altarului de la Beer-Șeba (Gen. 26:25). Altarul lui Iacov de la Betel a fost în esență un monument de închinare în familie, lucru evident din ceea ce el a spus cu acea ocazie: „Iacov a zis casei lui și tuturor celor ce erau cu el: Scoateți dumnezeii străini care sunt în mijlocul vostru…” (Gen. 35:2). Altarul a fost numit El-Betel. Această transmitere a obiceiurilor religioase pe linie familială a fost în conformitate cu porunca lui Iehova ca religia în familie să prevaleze în casa lui Avraam (Gen. 18:19). Slujba lui Iov pentru copiii lui a fost una continuă: el îi „chema și sfințea pe fiii săi: se scula dis-de-dimineață și aducea pentru fiecare dintre ei câte o ardere de tot… așa avea Iov obicei să facă” sau, cum este sensul în evreiește, „în fiecare zi” (Iov 1:5). Cartea Deuteronom este plină de exemple ale religiei în familie, unul fiind acela pe care îl observăm în special în capitolul 6. Paștele, după cum vom vedea mai târziu, a fost o sărbătoare în familii.

Oriunde deschidem Vechiul Testament, vedem că legăturile obișnuite ale oamenilor buni erau legături religioase. Chiar cu riscul să rămână singur, numai cu familia lui, Iosua se alipește de Dumnezeu astfel: „Cât despre mine, eu și casa mea vom sluji Domnului” (Ios. 24:15). După slujbele publice la cortul întâlnirii, unde „a binecuvântat poporul în Numele Domnului oștirilor”, David „s-a întors să-și binecuvânteze casa” (2 Sam. 6:18, 20). El a învățat să lege slujirea către Dumnezeu cu relațiile umane încă din casa tatălui său Iese, unde se aducea „pentru toată familia o jertfă de peste an” (1 Sam. 20:6). Iar în profețiile de pedepsire și umilire, care aveau să aibă loc când Dumnezeu urma să le împlinească asupra casei lui David și a locuitorilor Ierusalimului, duhul harului și al rugăciunilor, practicat în cadrul familiei, nu este ignorat: „Țara se va jeli, fiecare familie deosebit: familia casei lui David deosebit, și femeile ei deosebit; familia casei lui Natan deosebit, și femeile ei deosebit; familia casei lui Levi deosebit, și femeile ei deosebit; familia lui Șimei deosebit, și femeile ei deosebit; toate celelalte familii, fiecare familie deosebit, și femeile ei deosebit” (Zah. 12:12-14)…

În Noul Testament, referințele la credința practicată în familie nu sunt mai puțin evidente. Iată, împrumut aici cu plăcere limbajul animat al dlui Hamilton din Londra, și întreb și eu: „Îl invidiezi oare pe Corneliu, ale cărui rugăciuni au fost ascultate, și căruia Domnul i-a trimis un mesager special care să îi arate calea mântuirii?” El a fost un om „cucernic și temător de Dumnezeu, împreună cu toată casa lui… și se ruga totdeauna lui Dumnezeu”; a fost atât de dornic după mântuirea familiei sale, că și-a adunat rudele și prietenii, ca și ei să îl asculte pe apostol când acesta avea să sosească și ca să fie și ei părtași privilegiului lui (F.A. 10:2, 24, 31). Îi admiri pe Acuila și Priscila, „tovarășii de lucru în Hristos Isus” ai lui Pavel, care erau atât de pricepuți în Scripturi, încât erau în stare să îl învețe bine pe un tânăr slujitor calea lui Dumnezeu? Vei descoperi că un motiv pentru care ei erau atât de familiarizați cu Scriptura era că ei aveau o „biserică în casa lor” (F.A. 15:26; Rom. 16:5). Era recunoscut fără îndoială că, atât în lucrurile spirituale cât și în cele temporare, „dacă nu poartă cineva grijă de ai lui, și mai ales de cei din casa lui, s-a lepădat de credință și este mai rău decât un necredincios” (1 Tim. 5:8). Acel duh al rugăciunii comune care i-a condus pe ucenici să se unească în rugăciune și laudă în odaia de sus, în închisori, în piețe și pe malul mării (F.A. 1:13; 16:25; Gal. 4:12; 2 Tim. 1:3) nu se putea să nu fi fost manifestat și în devoțiunea zilnică în cadrul familiei.

Relatările noastre din perioada de început a creștinismului sunt atât de distorsionate și corupte de tradiții și superstiții, încât nici nu trebuie să ne mire când descoperim o slujire simplă și duhovnicească de acest fel umbrită de ritualurile preoțești. Totuși, noi vedem suficient încât să luăm aminte că, în primele secole, credincioșii nu erau neglijenți cu privire la închinarea în familie.

„În general”, spune Neander^[1] într-o lucrare care nu a mai fost publicată oficial, „ei îi urmau pe evrei în ce privește calendarul de rugăciune, cu 3 momente de rugăciune pe zi, la ora 9, 12 și 15; totuși, ei nu se rugau astfel într-o modalitate legalistă, care să fie împotriva libertății creștinului”. Tertulian^[2] spunea, privitor la aceste ore de rugăciune, că „nimic nu este prestabilit, cu excepția faptului că ne vom ruga la fiecare din acele ore și în orice loc ne vom găsi”. Creștinii începeau și terminau ziua cu rugăciune. Înainte de mese, înainte de îmbăiere, ei se rugau; după cum spunea Tertulian, „împrospătarea și hrănirea sufletului trebuie să aibă loc înainte de împrospătarea și hrănirea trupului; lucrurile cerești vin înaintea celor pământești”. Atunci când un creștin venea dintr-o țară străină, după primirea frățească și ospitalitatea de care se bucura în casa fratelui său creștin, când își lua rămas bun, i se dădea voie să plece din familia creștină care l-a găzduit numai după rugăciune. Asta pentru că, spuneau ei, „în fratele tău Îl vezi pe Dumnezeul tău”. Căci orice lucru din viața obișnuită îl făceau numai după ce se pregăteau în rugăciune.^[3]

La acestea am putea adăuga relatările unui om învățat, care a studiat cu pasiune perioada creștinismului primar: „În loc să își cheltuie orele libere în lenevie sau să se distreze cu chefuri zgomotoase, povești superstițioase sau cântând melodiile profane ale păgânilor, ei își petreceau orele de repaus în scopuri raționale și însuflețitoare; își găseau plăcerea în lărgirea cunoștințelor lor religioase și în cântece care erau dedicate proslăvirii lui Dumnezeu. Aceste lucruri constituiau distracțiile lor în viața privată și modalitățile lor favorite de recreere la întâlnirile de familie și cu prietenii lor. Având mințile pline de influența însuflețitoare a acestor lucruri, ei se întorceau cu o ardoare proaspătă la locurile lor de trudă; și pentru a-și mulțumi dorința de înnoire a acestora, ei așteptau nerăbdători terminarea muncii lor pentru aceste deprinderi sfinte de departe mai degrabă decât pentru dorința lor de a avea ce pune pe masă. Femeile tinere stăteau și torceau, iar cele mai în vârstă se ocupau cu alte treburi ale gospodăriei, dar împreună erau tot un zumzet spiritual. Și, după cum descrie Ieronim,^[4] în ce privește locurile unde el trăia, nimeni nu mergea să-și lucreze câmpul fără să-l audă pe plugar cântându-și aleluile, secerătorul cântându-și imnurile, și culegătorul de struguri cântând Psalmul lui David. Primii creștini nu citeau Cuvântul lui Dumnezeu și nu cântau laude Numelui Lui doar la prânz și când luau masa. Dimineața devreme, familia se aduna, se citea un pasaj din Vechiul Testament, după care urma un imn și o rugăciune, prin care erau aduse mulțumiri către Cel Preaînalt pentru păstrarea lor în viață pe parcursul nopții și pentru bunătatea Lui de a le permite să aibă trupurile și mințile sănătoase. În același timp, era implorat harul Lui pentru a-i apăra de pericolele și ispitele din cursul zilei, a-i face credincioși în orice lucru, și pentru a-i împuternici să umble în toate privințele conform vocației lor creștine. Seara, înainte de a merge la culcare, familia se aduna din nou, timp în care se ținea aceeași modalitate de închinare ca și dimineața, cu deosebirea că închinarea de seara se prelungea cu mult mai mult decât la începutul zilei. Dincolo de toate aceste slujiri în închinare, ei mai aveau obiceiul de a se trezi chiar și în toiul nopții, angajându-se în rugăciune și în cântarea psalmilor, o practică foarte veche printre ei, care, după cum Dr. Cave presupune pe bună dreptate, își avea originea în primele perioade de persecuție, când, neputând să se întâlnească în timpul zilei, creștinii erau forțați să își țină adunările religioase în timpul nopții”.^[5]

Când ajungem cu istoria la trezirile evanghelice din timpul Reformei, descoperim că suntem în mijlocul unui adevărat fluviu de autoritate și exemplu în materie de închinare în familie, încât este suficient să ne mulțumim chiar și cu observații generale. Indiferent care au fost practicile generațiilor de după ei, reformatorii timpurii au fost unanim cunoscuți ca aceia care au pus un mare preț pe devoțiunea în familie. Rugăciunile lui Luther în casa lui sunt relatate cu căldură de biografii și contemporanii lui. În zilele lor bune, bisericile din Germania au fost binecuvântate cu o largă răspândire a evlaviei practicate în familie și realități similare sunt prezentate în istoria Elveției, Franței și Olandei.

Dar în nicio țară nu a strălucit mai tare lumina familiei ca în Scoția. Închinarea în familie, în toată plinătatea ei, a fost contemporană primei perioade a Reformei. Probabil că nicio altă țară, judecând raportat la numărul locuitorilor, nu a avut vreodată atât de multe familii care se rugau; și poate că nici una nu este în această situație acum. În 1647, Adunarea Generală a Bisericilor Scoției a publicat „Ghidul pentru Închinarea în Familie” (în original „Directory for Family-Worship”), în care se spuneau următoarele:

„Îndatoririle obișnuite cuprinse în această practică a evlaviei care are loc în familii, când au ca țintă evlavia, sunt acestea: mai întâi, rugăciunea și laudele aduse cu referire specială la situația Bisericii lui Dumnezeu și a Împărăției, ca și pentru starea actuală a familiei și a fiecăruia dintre membrii ei. Urmează citirea Scripturilor, însoțită de catehizarea într-un limbaj simplu, astfel încât și cei mai neînvățați să aibă înțelegerea îmbogățită spre folos în slujirile publice, și ca ei să fie capabili să înțeleagă mai mult Scriptura, atunci când este citită; și asta se va face împreună, în discuții evlavioase care să aibă ca obiectiv edificarea tuturor membrilor în cea mai sfântă expresie a credinței; se va face de asemenea cu disciplinare și mustrare, pentru motive întemeiate, de către cei care au această autoritate în cadrul familiei. Capul familiei se va îngriji ca niciun membru al acesteia să nu lipsească de la vreuna din părțile timpului de închinare în familie; și, văzând punerea în practică în mod obișnuit a tuturor acestor părți ale închinării în familie ca fiind conduse adecvat de capul familiei, slujitorul bisericii îi va îndemna pe cei care sunt leneși și îi va instrui pe cei care sunt slabi, astfel încât să îi antreneze în aceste obiceiuri… Oricine se poate ruga trebuie să se folosească de acest dar de la Dumnezeu; iar cei neexperimentați și slabi pot să înceapă cu rugăciuni pe care să le învețe; dar trebuie să facă asta doar cât să nu devină leneși în a stârni în ei înșiși (conform cu nevoile lor zilnice) duhul rugăciunii, care este dat tuturor copiilor lui Dumnezeu în diferite măsuri; astfel, ei trebuie să fie mai fervenți și să apeleze mai des la rugăciunea personală către Dumnezeu, cu scopul de a-și obișnui inimile să conceapă și limba lor să exprime dorințele potrivite înaintea lui Dumnezeu pentru familiile lor… Aceste lucruri trebuie făcute cu toată sinceritatea, fără întârziere, lăsând deoparte toate obiceiurile lumești și toate piedicile, în ciuda disprețului care vine din partea ateilor și a păgânilor; ele vor fi făcute pentru marile îndurări ale lui Dumnezeu pentru această țară și pentru disciplinarea făcută de El, prin care ne-a corectat. Cu acest scop, persoanele care au abilitatea, precum toți prezbiterii bisericii, nu doar că trebuie să se angajeze pe ei înșiși și familiile lor să aibă zel în aceasta, dar și să vegheze cu eficiență ca în toate celelalte familii, unde ei au autoritatea și însărcinarea, aceste îndatoriri să fie împlinite cu conștiinciozitate”.

Credincioșia creștinilor în viața lor privată, cu privire la această îndatorire, a fost notată și de adunările de biserici. Prin hotărârea Consiliului Bisericilor din 1596, adoptată oficial la 17-18 decembrie 1638, printre alte decizii privind vizitarea bisericilor de către prezbiteri, au fost propuse următoarele întrebări spre a fi adresate capilor de familie:

„Fac prezbiterii adunării vizite în familiile care sunt arondate în supravegherea fiecăruia dintre ei? Se îngrijesc ei ca închinarea față de Dumnezeu să aibă loc în familiile care sunt sub supravegherea lor?”

Slujitorii, de asemenea, sunt sfătuiți ca, în decursul vizitelor lor pastorale, să întrebe: „I se oferă lui Dumnezeu închinare în familie prin rugăciuni, laude și prin citirea Scripturilor? În ceea ce privește comportamentul slujitorilor înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor – participă ei la închinarea în familie și la închinarea în adunări? Se face catehizare în familie?”^[6]

Atunci când Mărturisirea de Credință Westminster a fost adoptată în Biserica Scoției, ea conținea această precizare, care este încă valabilă pentru noi: „Lui Dumnezeu trebuie să I se dea închinare în orice loc, în duh și în adevăr; zilnic, în cadrul familiilor și la nivelul fiecărei persoane, în rugăciunea personală”.^[7]

Conform acestor principii, practica închinării în familie a devenit universală în adunările prezbiteriene din Scoția și printre toți neconformiștii^[8] din Anglia. În special în Scoția, persoanele cele mai smerite, din cele mai izolate cătune, L-au onorat zilnic pe Dumnezeu prin laudă și nimic nu era mai caracteristic oamenilor din acele zile decât închinarea în familie. „Am văzut uneori închinarea în familie în casele mari”, spunea dl. Hamilton, „dar am simțit că Dumnezeu era atât de aproape când îmi așezam genunchii în rugăciune alături de familii când îngenuncheau pe pardoselile de pământ ale căsuțelor lor. Am văzut închinarea în familie printre secerători, în hambar. În acele vremuri închinarea era întâlnită și pe vasele de pescuit, prin estuarele și pe lacurile Scoției. Am auzit chiar despre acest obicei ca fiind ținut până și în adâncimile minelor de cărbune”… Părinții Noii Anglii [SUA – n.tr.] le-au lăsat copiilor lor aceeași moștenire, pentru că au „băut” din același duh.

Închinarea în familie este foarte onorabilă ca slujire spirituală, dar ea se vede slăbind și în decădere în perioadele când ereziile și lumescul își croiesc drum în biserică. Și aceasta este situația remarcată în unele dintre comunitățile protestante de pe continentul european. Ca o caracteristică generală, se poate spune că închinarea în familie nu mai este practicată de atât de mulți în Europa, și bineînțeles că ea nu poate ajunge să fie atât de mult prețuită precum în bisericile din Marea Britanie și America.

Această constatare este adevărată, chiar și atunci când facem comparația între cei din țări al căror atașament față de Evanghelie pare să fie similar. Sunt mulți, în special în Franța și Elveția, care prețuiesc mult și păstrează cu regularitate închinarea zilnică înaintea lui Dumnezeu, ca și frații lor din Anglia sau Statele Unite; dar ei nu sunt decât excepții de la ceea ce am spus mai devreme, mai degrabă decât ca ei să probeze observația mea ca falsă. Călătorii creștini observă, totuși, că lucruri mai pozitive decât aceasta nu se pot face decât cu privire la ținerea Sabatului, lucru care este în creștere în Franța și Elveția, și, probabil într-o anumită măsură, și în Germania și alte țări de pe continent. Acest lucru este datorat traducerii multor lucrări excelente din engleză în franceză, și a circulației lor în aceste țări pe parcursul ultimilor ani.

Din ceea ce s-a spus până acum, este limpede că vocea unanimă a Bisericii, în cele mai bune perioade ale ei, a fost în favoarea închinării în familie. Motivul pentru aceasta a devenit de asemenea clar. Închinarea în familie este o datorie de slujire înaintea lui Dumnezeu, spre creșterea mărinimiei și a harului Său față de familii, slujire care devine atât de necesară din cauza lipsurilor, ispitelor, pericolelor și păcatelor din sânul familiei; și care trebuie planificată și împlinită corect în cea mai mare sârguință, în orice loc și în orice situație s-ar găsi fiecare familie.

Fragment din Thoughts on Family Worship. Traducerea în limba română este disponibilă online la Editura MAGNA GRATIA.

[1] Johann August Wilhem Neander (1789-1850) – istoric și teolog german. Născut evreu, David Mendel a fost convertit la Protestantism și și-a luat numele Neander (de la expresia din greacă tradusă prin „om nou”).

[2] Tertullian (c. 155-220) – părinte latin al bisericii primare. El s-a născut printre păgâni, a fost convertit la creștinism, iar în final a părăsit romano-catolicismul și s-a alăturat sectei montaniștilor.

[3] Dentwurdinfeiten, vol. II, p.83.

[4] Ieronim (c. 347-419) – teolog biblic și traducător al Scripturii în latină, versiune cunoscută ca Vulgata.

[5] The Antiquities of the Christian Church, Lyman Coleman, p. 375.

[6] Lucrările Consiliului Bisericilor, 1705, secțiunea privind modalitatea de lucru în biserici şi prezbiterii.

[7] Mărturisirea de Credință Westminster, cap. 21/6.

[8] neconformiști – persoane care au refuzat să accepte sau să asculte de autoritatea unor legi ale bisericii oficiale. Termenul [eng. Dissenters] a fost folosit în mod obișnuit în Anglia sec. al XVII-lea în special după adoptarea legii toleranței din 1689, cu referire la grupurile care s-au separat de Biserica Anglicană.