Amintiri ale închinării în familie

„Odăița” era un spațiu foarte mic între alte două camere, unde nu era loc decât pentru un pat, o măsuță și un scaun, cu o ferestruică ce îi permitea unei raze de lumină să lumineze locul. Acesta era sanctuarul acelei căsuțe părintești. Zi de zi, de mai multe ori, în general după fiecare masă, îl vedeam pe tata retrăgându-se și „închizând ușa”, iar noi, copiii, înțelegeam, printr-un soi de instinct spiritual (căci ce se petrecea acolo era prea sacru ca să vorbim despre el), că acolo erau revărsate rugăciuni pentru noi, la fel cum făcea în vechime marele preot dincolo de perdeaua Locului Preasfânt. Ocazional, auzeam ecourile firave ale unui glas tremurând care pleda parcă pentru propria-i viață, și am învățat cum să ne furișăm pe acea ușă în vârful degetelor ca să nu tulburăm conversația sfântă. Lumea din afară ar putea să nu știe, dar noi știam de unde vedea acea lumină fericită a unui zâmbet proaspăt care se vedea întotdeauna pe fața tatălui nostru: era o reflectare a prezenței lui Dumnezeu, înaintea căruia el trăia complet conștient. În niciun templu sau catedrală, pe niciun munte sau pe vreun deal, nu cred că aș putea simți vreodată că Domnul Dumnezeu ar fi mai aproape, umblând mai vizibil și vorbind cu oamenii, decât am văzut acest lucru sub acoperișul acelei umile case, făcut din stuf și papură. Chiar dacă orice altceva în ce privește religia mi-ar fi șters din memorie prin vreo catastrofă de neimaginat, sufletul meu se va întoarce înapoi la acele scene timpurii și se va încuia din nou în acea odăiță sfântă, și va continua să audă ecourile acelor strigăte către Dumnezeu, care ar alunga toate îndoielile privind apelul biruitor: „El a umblat cu Dumnezeu. Eu de ce n-aș umbla cu El?”

Dincolo de alegerea independentă a unei biserici pe care să o frecventeze, a existat un alt semn și rod al deciziei sale religioase luată de tânăr, care arată chiar mai frumos după toți acești ani. Închinarea în familie fusese ținută în casa bunicului doar în zilele de duminică, dar tânărul lui fiu, după o discuție cu blânda lui mamă, a făcut cumva să convingă toată familia să avem zilnic, dimineața și seara, momente de rugăciune, de citire a Bibliei și de cântări sfinte. Acest lucru s-a făcut cu atât mai ușor cu cât el însuși a fost de acord să ia parte în mod regulat la aceasta, și astfel să-l elibereze pe bătrânul războinic de ceea ce s-ar fi putut dovedi pentru el o trudă spirituală prea grea! Și așa a început el, de la 17 ani, acel binecuvântat obicei al rugăciunii în familie, dimineața și seara, de care tatăl meu s-a ținut probabil cu o singură excepție, până în ziua când, ajuns la 77 de ani, s-a așezat pe patul morții. Dar chiar și în acea ultimă zi din viață s-a citit o parte din Scriptură, iar glasul lui s-a auzit alăturându-se cântării unui Psalm, iar buzele lui au rostit rugăciunea de dimineață și rugăciunea de seară – venind ca niște benedicții dulci pe capetele tuturor copiilor lui, mulți dintre ei răspândiți departe peste toată fața Pământului, dar toți întâlnindu-l acolo, tainic, la Tronul de Har. Niciunul dintre noi nu ne putem aminti de o singură zi care să fi trecut fără aceste momente de rugăciune; nimeni nu se grăbea să meargă la piață, nici la muncă, nu soseau prieteni sau oaspeți, nu simțeam necazuri sau întristări, nici bucurii și entuziasm, fără ca toate acestea să fie aduse mai întâi cel puțin atunci când îngenuncheam cu toții în jurul altarului familiei, în timp ce Marele Preot ducea rugăciunile noastre la Dumnezeu, iar tata se aducea pe sine și pe copiii lui acolo. Și binecuvântată a fost lumina acestui exemplu – pentru noi și pentru alții! Am auzit că, cu trecerea anilor, cea mai rea femeie din satul Torthorwald, pe atunci ducând o viață imorală, dar între timp fiind schimbată de harul lui Dumnezeu, a spus că singurul lucru care a păzit-o de disperare și de Iadul sinuciderii au fost momentele când, în serile întunecate de iarnă, se furișa aproape de fereastra camerei unde tata se rugă și îl asculta pledând în închinarea în familie și cerând ca Dumnezeu să îl întoarcă pe „păcătos de la greșeala căilor lui rele și să îl lustruiască asemenea unui mărgăritar care trebuie pregătit pentru cununa Răscumpărătorului”. „Am simțit”, a spus acea femeie, „că eram o povară pe inima acelui om bun, și știam că Dumnezeu nu avea să îl dezamăgească. Asta a fost ceea ce m-a păzit de Iad și în final m-a dus la singurul Mântuitor”.

Tata a avut o dorință puternică să fie un slujitor al Evangheliei, dar când, în final, a văzut că voia lui Dumnezeu era alta pentru el, s-a împăcat cu sine făcând în sufletul lui acest legământ solemn, ca dacă Dumnezeu avea să îi dea fii, el avea să îi consacre fără rezerve slujirii lui Hristos, dacă Dumnezeu avea să găsească potrivit ca să accepte jertfa și să le deschidă calea. Ar putea fi suficient aici să spun că el a trăit și ne-a văzut pe trei dintre noi intrând binecuvântați în slujba sfântă – eu, fiul cel mai mare, Walter, fratele meu, mai mic cu câțiva ani, și James, cel mai mic dintre cei unsprezece copii, un Beniamin al turmei.

Niciunul dintre noi, încă de timpuriu, n-am considerat ca o pedeapsă, ci o mare bucurie să mergem cu tatăl nostru la biserică. Cei aproape șapte kilometri de drum erau o desfătare pentru sufletele noastre tinere, tovărășia noastră pe drum fiind o plăcere proaspătă, și, din când în când, unele dintre minunățiile vieții de la oraș au răsplătit ochii noștri ageri. Câțiva alți credincioși evlavioși, dintre cei mai buni evanghelici, mergeau de la aceeași parohie la una sau altele favorite din Dumfries, pentru că parohia noastră de la sat fusese slujită groaznic în toți acei ani, iar când acești țărani temători de Dumnezeu se strângeau pe drumul către și de la casa lui Dumnezeu, noi, cei mai tineri, aveam uneori parte de crâmpeie alese ale discuțiilor între creștini. Ei mergeau la biserică plini de așteptare în sufletele lor, avându-le îndreptate hotărât spre Dumnezeu. Ei se întorceau apoi de la biserică, gata și chiar nerăbdători să schimbe idei despre ce auziseră și primiseră despre lucrurile vieții cu Dumnezeu. Trebuie să mărturisesc că religia ne-a fost astfel prezentată cu o mare prospețime intelectuală și acest lucru nu ne-a alungat, ci ne-a aprins interesul spiritual. Discuțiile pe care le-am auzit erau autentice, nu conversații religioase ieftine, ci revărsarea sinceră a personalităților acelor creștini. Probabil că acest lucru era foarte diferit de discuțiile care te fac mai degrabă să fugi de religie.

În seara zilei Domnului aveam și momente speciale de citire a Bibliei, când mama, copiii și vizitatorii citeau fiecare câte ceva, când se puneau întrebări proaspete și interesante, când se dădeau răspunsuri și explicații, toate având tendința să ne impresioneze de harul infinit al unui Dumnezeu al dragostei și îndurării, în marele dar al Fiului Său drag, Isus, Mântuitorul nostru. Catehismul Scurt era parcurs cu regularitate, fiecare dintre noi răspunzând la întrebarea care ne era pusă, până ce totul era explicat, temeiul din Scriptură al învățăturii fiind demonstrat prin citirea versetelor relevante. Mi s-a părut ceva uimitor să mă întâlnesc ocazional cu unii care blamau această „catehizare” pretinzând că le-ar fi dat un dezgust față de religie, pentru că toți cei din cercul nostru credem și simțim tocmai opusul. Ea a pus temeliile solide ca stânca ale vieții noastre religioase. Anii au trecut și aceste întrebări și răspunsurile lor au căpătat sensuri mai profunde, dar niciunul dintre noi nu ne-am închipuit vreodată că ne-am dori să fi fost crescuți și educați altfel. Desigur, dacă părinții nu sunt evlavioși, sinceri și plini de afecțiune – dacă totul este privit doar ca o obligație sau, mai rău, ca pe ceva fățarnic sau fals – nu încape îndoială că rezultatele vor fi foarte diferite!

O, îmi pot aduce aminte de acele seri fericite de duminică, când nu trăgeam perdelele ca să nu ne bată soarele, cum spun unii într-un fel scandalos, ci când ne petreceam o întreagă zi sfântă, fericită, cu totul umană, cu un tată, o mamă și copii creștini care se bucurau unii de alții. Îmi aduc aminte cum tata avea să vină printre noi recapitulând esența predicilor din acea zi în discuția lui cu draga noastră mamă, care, din cauza distanței mari și a multor lucruri ce o țineau acasă, ajungea rareori la biserică, dar care folosea cu bucurie fiecare ocazie, când exista posibilitatea să poată să se alăture într-o caleașcă a prietenilor! O, cum ne atrăgea el să ne aducem aminte de o idee sau alta din predică, lăudându-ne când ne luam notițe și le citeam la întoarcerea spre casă! O, cum făcea el să îndrepte o discuție atât de natural către o istorioară din Biblie, către o povestire despre martirii credinței sau către o aluzie fericită la Călătoria creștinului! Iar când era întrecere între noi care să citească cu glas tare, în timp ce toți ceilalți ascultau, tata adăuga ici și colo câte un gând fericit, o ilustrație sau o anecdotă. Pot să scrie și să zică alții ce vor și ce simt, dar eu așa am trăit aceste lucruri. Am fost unsprezece copii crescuți în casă în felul acesta, și n-a fost auzit niciunul dintre ei, băiat sau fată, bărbat sau femeie, și nici nu va fi auzit vreodată spunând că duminica ni se părea plictisitoare sau obositoare, sau să sugereze că am fi auzit sau văzut altceva care să facă ziua Domnului să fie mai luminoasă și mai binecuvântată pentru părinți și pentru copii deopotrivă. Fie ca Dumnezeu să vină în ajutorul familiilor unde aceste lucruri sunt făcute cu forța, nu din dragoste!

Fragment din Missionary Patriarch: The True Story of John G. Paton, Evangelist for Jesus Christ among the South Sea Cannibals.