Păgâni și creștini

Ceea ce urmează este un fragment din cartea The True Story of John G. Paton, Evangelist for Jesus Christ among the South Sea Cannibals [Povestea adevărată a lui John G. Paton, evanghelist al lui Isus Hristos printre canibalii din mările sudului], editată de James Paton [fratele lui John Paton]. Această biografie remarcabilă ilustrează minunățiile harului mântuitor al lui Dumnezeu. După ani de trudă printre canibali, Dumnezeu a folosit săparea unei fântâni de către Paton ca să frângă strânsoarea păgânismului și să îi facă pe canibali să se plece înaintea Dumnezeului nostru suveran. Fiind uluit de vederea apei care ieșea din pământ în fântână, bătrânul șef de trib Namakei a dat ulterior această mărturie în biserica-misiune înființată de Paton:

„Pentru oamenii mei, poporul din Aniwa,^[1] lumea s-a întors pe dos de când Cuvântul lui Iehova a ajuns în aceste locuri! Cine s-ar fi așteptat să vadă ploaia ieșind prin pământ? Noi am văzut-o totdeauna venind din nori! Minunată este lucrarea acestui Dumnezeu Iehova. Niciun zeu al Aniwa nu a răspuns vreodată la rugăciuni așa cum a făcut-o Dumnezeul lui Missi.^[2] Prietenii lui Namakei, toate puterile lumii nu ar fi fost în stare să ne forțeze că credem că ploaia ne putea fi dată din adâncimile pământului, dacă n-am fi văzut asta cu ochii noștri, dacă n-am fi simțit asta și dacă n-am fi gustat-o noi înșine, cum am făcut aici. Acum, cu ajutorul lui Dumnezeu Iehova, Missi ne-a adus înaintea ochilor acea ploaie invizibilă, de care nu auzisem niciodată și pe care nu am văzut-o niciodată până atunci… și (bătându-și pieptul cu mâna, el a exclamat)… ceva aici, în inima mea, îmi spune că Dumnezeu Iehova există, Cel nevăzut, de care nu auzisem niciodată și pe care nu-L văzusem niciodată până ce Missi ni L-a făcut cunoscut. Coralii au fost dați la o parte, pământul a fost săpat și, iată, apa s-a ridicat. El a fost nevăzut până azi, și totuși El a fost acolo dintotdeauna, chiar dacă ochii noștri au fost prea slabi ca să Îl vadă. Așa că eu, șeful vostru de trib, cred acum ferm că, atunci când voi muri, când bucățile de corali și țărâna vor fi date la o parte, care acum îmi orbesc ochii îmbătrâniți, atunci Îl voi vedea pe Dumnezeul Iehova Cel nevăzut cu sufletul meu, așa cum îmi spune Missi, la fel de sigur pe cât am văzut ploaia venind de jos, din pământ. Poporul meu, din această zi înainte, eu trebuie să mă închin Dumnezeului care a deschis o fântână pentru noi și care ne umple cu ploaie din pământ. Zeii poporului Aniwa nu pot auzi și nu ne pot ajuta cum o face Dumnezeul lui Missi. De aici înainte eu Îl urmez pe Dumnezeu Iehova. Oricine crede ca mine să meargă acum și să zdrobească idolii din Aniwa, zeii de care părinții noștri s-au temut, și să îi rupă în bucăți la picioarele lui Missi. Să ardem, să îngropăm și să distrugem aceste lucruri din lemn și piatră, și să ne lăsăm învățați de Missi cum să Îi slujim Dumnezeului pe care Îl putem auzi, lui Iehova care ne-a dat fântâna și care ne va da orice altă binecuvântare, căci El L-a trimis pe Fiul Lui Isus ca să moară pentru noi și ca să ne ducă în Cer. Aceasta este ceea ce Missi ne-a spus zi de zi de când a ajuns pe Aniwa. Noi am râs de el, dar acum îl credem. Dumnezeu Iehova ne-a trimis ploaie din pământ. De ce să nu ne trimită și pe Fiul Său din Cer? Namakei Îl urmează pe Iehova!”

Această cuvântare și săparea fântânii au zdrobit, așa cum am spus deja, păgânismul de pe insula Aniwa. Chiar în acea după-amiază, bătrânul șef de trib și mai mulți dintre oamenii lui au adus idolii lor și i-au aruncat la picioarele mele în pragul casei noastre. O, ce agitație intensă s-a produs în săptămânile ulterioare! Un om după altul veneau în acel loc, încărcați cu zeii lor din lemn și piatră, îi aruncau în grămezi, cu lacrimi și suspine, chiar cu strigăte din partea altora, în care se auzea repetat cuvântul „Iehova! Iehova!” Ce putea fi ars, am aruncat în flăcări. Alți idoli au fost îngropați în gropi adânci de trei sau patru metri. Pe alții, din care unii s-au hrănit cu mai multe superstiții, i-am aruncat departe în adâncul mării, ca să nu le mai trezească. Niciun păgân să nu îi mai vadă vreodată!

Nu vreau să spun că motivațiile lor ar fi fost în toate cazurile înalte sau iluminate. N-au lipsit unii care doreau ca această nouă mișcare să plătească pentru zei, fiind plini de repulsie când noi am refuzat să le „cumpărăm” zeii! Când li s-a spus că lui Iehova nu I-ar plăcea decât ca ei să îi lepede de bunăvoie și să îi distrugă fără să fie plătiți, unii i-au luat înapoi acasă și i-au păstrat pentru o vreme, iar alții i-au aruncat cu dispreț. Au fost organizate întâlniri și au vorbit intens între ei, căci acești locuitori din Noile Hebride erau oratori desăvârșiți, foarte elaborați și foloseau uimitor puterea ilustrației. De aceea, au discutat intens, dar distrugerea idolilor și-a continuat ritmul. Cu timpul, doi dintre foștii lor vraci și anumite persoane au format un fel de comitet de detectivi, care îi căutau și îi dădeau pe față pe cei care pretinseseră că se lepădaseră de toți idolii, dar care, în secret, mai păstrau unii idoli. De asemenea, ei îi încurajau pe cei ezitanți să se întoarcă cu hotărâre la Iehova. În aceste zile foarte agitate, noi am stat liniștiți și am văzut mântuirea Domnului revărsându-se asupra lor.

La fiecare întâlnire pe care o organizam, ei se înghesuiau în jurul nostru și ascultau cu atenție ceea ce le vesteam despre viața și moartea lui Isus. Ei și-au luat de bunăvoie haine cu care să se îmbrace. Totul ne era adus la cunoștință sau spre sfătuire pe deplin și cu credincioșie. Unul dintre primii lor pași în disciplina creștină pe care ei și l-au asumat de îndată și aproape unanim a fost să ceară binecuvântarea lui Dumnezeu la fiecare masă și să Îl laude pe marele Iehova pentru pâinea lor zilnică. Oricine nu făcea asta era privit ca păgân. (Oare câți păgâni albi există astăzi?) Următorul pas, făcut într-o manieră de parcă a fost un consimțământ comun, dar le fel de surprinzător și de plin de bucurie, a fost închinarea lor în familie în fiecare dimineață și fiecare seară. Nu încape îndoială că rugăciunile lor erau deseori destul de ciudate și amestecate cu multe dintre superstițiile ce le rămăseseră în minte, dar erau rugăciuni adresate marelui Iehova, Tatăl plin de compasiune și Cel nevăzut – nu zeilor de piatră din trecut.

Acestea au fost lucrurile remarcate ale vieții noastre de creștini în mijlocul lor – rugăciunea în familie dimineața și seara, și rugăciunea la mese. Astfel, în modul cel mai natural, ei au adoptat și imitat aceasta într-un fel instinctual ca primele lor dovezi exterioare de disciplină creștină. Fiecare casă în care nu era adusă rugăciune înaintea lui Dumnezeu ca familie a fost cunoscută de atunci ca fiind păgână. Aceasta era dovada directă și practică a noii lor religii și, în măsura ei (și este una foarte tangibilă, acolo unde este făcută cu sinceritate), era testul care făcea clar cine și de partea cui era.

Fragment din Missionary Patriarch: The True Story of John G. Paton, Evangelist for Jesus Christ among the South Sea Cannibals.

[1] Aniwa – mică insulă în arhipelagul Noilor Hebride din Oceanul Pacific (azi Vanuatu).

[2] Missi – termenul folosit de membrii tribului cu sensul de misionar.