Moștenirea Domnului

„Iată, fiii sunt o moștenire de la Domnul, rodul pântecelui este o răsplată dată de El” (Ps. 127:3).

În cuvintele acestea, copiii sunt prezentați ca o binecuvântare, în care se găsesc două lucruri: (1) Autorul de la care vin copiii: Domnul. (2) Felul în care primim această binecuvântare, prezentată prin două aspecte: (1) ca „o moștenire”, și (2) „răsplata dată de El”.

Cuvântul moștenire este folosit deseori în ebraică cu ideea de „parte de moștenire” a unui om, fie ea bună sau rea. El este folosit uneori în sensul de moștenire rea, ca în Iov 20:29: „Aceasta este soarta pe care o păstrează Dumnezeu celui rău, aceasta este moștenirea pe care i-o hotărăște Dumnezeu”. Alteori, el este folosit în sensul bun, ca în Isaia 54:17: „Aceasta este moștenirea robilor Domnului”. Termenul răsplată este folosit cu sensul oricărui dar care vine prin făgăduință sau cu privire la ascultare, pentru că, într-o făgăduință, există implicit o înțelegere: dacă noi facem una sau alta, Dumnezeu va face ceva pentru noi.

Învățătura pe care o extragem de aici este că este o binecuvântare de la Dumnezeu – și așa ar trebui tratată – să avem copii născuți din noi. Acesta nu este un dar sec, căci așa este el pentru cei răi, ci el este o binecuvântare, una dintre îndurările temporale ale legământului: „Ferice de oricine se teme de Domnul, și umblă pe căile Lui!” (Ps. 128:1). Una dintre binecuvântări se regăsește în versetul 3: „Nevastă-ta este ca o viță roditoare înăuntrul casei tale; copiii tăi stau ca niște lăstari de măslin împrejurul mesei tale”. Aceasta este o parte din soarta și moștenirea noastră. Sfinții au recunoscut acest lucru: „Cine sunt aceia? Și Iacov a răspuns: Sunt copiii pe care i-a dat Dumnezeu robului tău” (Gen. 33:5). Iacov a vorbit ca un tată, ca un tată evlavios. Nu doar că acei copii au fost dați, ci dați cu bunătate. Ca un tată, el a recunoscut acest lucru ca un dar, ca un tată evlavios, un dar venit doar din har.

Acest lucru poate fi extras și din istoria lui Iov (comp. 1:2-3 cu 1:18-19). Observați că, atunci când binecuvântările lui sunt recunoscute, prima menționată sunt copiii, adică înainte de marea lui avuție. Principala avuție și prosperitate a unui om sunt copiii lui, cea mai aleasă dintre binecuvântările lui exterioare… Dar observați din nou, în versetele 18 și 19, că pierderea copiilor este menționată ca fiind cea mai mare dintre suferințele lui…

1. În legătură cu copiii se exercită mult din providența lui Dumnezeu.

În primul rând, prin faptul că omului i se dă putere să conceapă.Și aceasta nu este o îndurare dată tuturor femeilor. Sara a căpătat-o prin credință: „Prin credință și Sara, cu toată vârsta ei trecută, a primit putere să zămislească” (Evrei 11:11). Chiar dacă aducerea pe lume de copii este potrivită cursului firesc al naturii, totuși Dumnezeu acționează cu putere în ea. Multor cupluri de credincioși li s-a refuzat beneficiul copiilor și au avut nevoie de alte făgăduințe care să o compenseze pe aceasta: „Căci așa vorbește Domnul: Famenilor, care vor păzi Sabatele Mele, care vor alege ce-Mi este plăcut, și vor stărui în legământul Meu, le voi da în Casa Mea și înlăuntrul zidurilor Mele un loc și un nume mai bune decât fii și fiice; le voi da un nume veșnic, care nu se va stinge” (Isaia 56:4-5).

În al doilea rând, prin modelarea copilului în pântece.Asta nu o fac părinții, ci Dumnezeu. Părinții nu pot spune dacă copilul va fi băiat sau fată, dacă va fi frumos sau diform.^[1] Ei nu știu numărul venelor și al arterelor, nici numărul oaselor și al mușchilor. „Tu mi-ai întocmit rărunchii, Tu m-ai țesut în pântecele mamei mele: Te laud că sunt o făptură așa de minunată. Minunate sunt lucrările Tale, și ce bine vede sufletul meu lucrul acesta! Trupul meu nu era ascuns de Tine, când am fost făcut într-un loc tainic, țesut în chip ciudat, ca în adâncimile pământului. Când nu eram decât un plod fără chip, ochii Tăi mă vedeau; și în cartea Ta erau scrise toate zilele care-mi erau rânduite, mai înainte de a fi fost vreuna dintre ele” (Ps. 139:13-16)…

În al treilea rând, prin a da putere pentru naștere. Păgânii aveau o zeiță despre care credeau că se ocupă cu această lucrare. Totuși, providența lui Dumnezeu este cea care se ocupă de aceasta până și în cazul animalelor. Prin Domnul se nasc chiar și puii de căprioară: „Glasul Domnului face pe cerboaice să nască” (Ps. 29:9). Și există o făgăduință dată celor ce se tem de El: „Ea va fi mântuită [sau salvată] prin nașterea de fii, dacă stăruiesc cu smerenie în credință, în dragoste și în sfințenie” (1 Tim. 2:15). Trebuie înțeles că, întrucât toate acestea sunt făgăduințe temporale, ele țin de voia lui Dumnezeu. Dar trebuie să subliniem că este o binecuvântare care intră în grija providenței Lui și că, prin acea făgăduință, ea se împlinește în măsura considerată de Dumnezeu ca fiind potrivită. Rahela a murit în timpul când a născut, la fel ca nevasta lui Fineas (1 Sam. 4:20), așa că nu toate femeile evlavioase au parte de această scăpare. Dumnezeu poate să rânduiască să fii luată din această lume tocmai când naști. Dacă scăparea n-ar fi fost atât de obișnuită, ar fi fost socotită ca un lucru miraculos. Durerile travaliului sunt o dovadă a blestemului dat de Dumnezeu asupra păcatului: „Femeii i-a zis: Voi mări foarte mult suferința și însărcinarea ta; cu durere vei naște copii, și dorințele tale se vor ține după bărbatul tău, iar el va stăpâni peste tine” (Gen. 3:16). Pentru a ocroti un vas mai slab într-un mare pericol, durerile femeii care naște sunt mai mari decât ale oricăror alte femei. În ce privește copilul, o sentință a morții îl însoțește încă de la venirea în lume.

În al patrulea rând, în ce privește circumstanțele nașterii. În fiecare naștere există unele circumstanțe noi care sunt menite să trezească gândurile omului ca să ia aminte la lucrarea lui Dumnezeu, căci El face toate lucrările Sale în feluri variate, ca nu cumva să le tratăm ca și cum ar fi lucruri de apucat și comune tuturor.

2. Copiii sunt o mare binecuvântare în sine, și cu cât avem mai mulți, cu atât binecuvântarea este mai mare.

De aceea, ei trebuie recunoscuți și tratați ca binecuvântări. Evident, există o favoare specială arătată nouă în rudele noastre mai mult decât în avuțiile noastre: „Casa și averea le moștenim de la părinți, dar o nevastă pricepută este un dar de la Domnul” (Prov. 19:14). Și așa este și în cazul copiilor. Prin ei, linia genealogică a părintelui continuă și se înmulțește: ei sunt parte din el și, prin ei, el trăiește și după ce a murit. Aceasta este o umbră a eternității, astfel că avuțiile materiale din viață nu sunt la fel de prețioase precum sunt copiii. În plus, ei sunt capabili de a purta chipul lui Dumnezeu. Prin ei, lumea este împrospătată cu oameni, Biserica se înmulțește, popoarele continuă să existe pentru a-L cunoaște, iubi și sluji pe Dumnezeu, chiar și după ce am murit. Citim în Proverbe 8:31 despre Înțelepciune că „juca pe rotocolul Pământului Său, și găsindu-Și plăcerea în fiii oamenilor”. În anumite părți ale lumii există pești uriași, precum balenele, dar oamenii sunt plăcerea lui Hristos. Copiii sunt o îndurare chiar mai mare în special față de cei ce conlucrează cu Dumnezeu, adică părinții aflați în legământ cu El. David a fost unul dintre aceștia, căci citim despre „fiii și fiicele, pe care Mi-i născusei” (Ezec. 16:20). Aceștia sunt, în cel mai propriu sens, o moștenire de la Domnul. „Fiii lui Dumnezeu au văzut că fetele oamenilor erau frumoase; și din toate și-au luat de neveste pe acelea pe care și le-au ales” (Gen. 6:2). Sem a născut fii și fiice pentru Dumnezeu: „Și lui Sem, tatăl tuturor fiilor lui Eber, și fratele cel mai mare al lui Iafet, i s-au născut fii” (Gen. 10:21)…

Dumnezeu a pus dragoste în părinți pentru copiii lor. El însuși are un Fiu, și știe cum Îl iubește, și Îl iubește pentru sfințenia Lui. „Tu ai iubit neprihănirea și ai urât nelegiuirea: de aceea, Dumnezeule, Dumnezeul Tău Te-a uns cu un untdelemn de bucurie mai presus decât pe tovarășii Tăi” (Evrei 1:9). De atâtea ori, într-un act de bunătate față de părinții buni, El le dă privilegiul de a avea copii evlavioși. Pentru un predicator, cei pe care el îi întoarce la Dumnezeu sunt slava, bucuria și cununa lui de care se va veseli în ziua Domnului (cf. 1 Tes. 2:19-20). Pentru cei față de care am fost un mijloc prin care au fost aduși în lume, dacă sunt în legământul harului, aceasta este o binecuvântare mai mare decât să îi vedem monarhii lumii…

Prima aplicație este îndreptată către mustrarea celor care nu sunt mulțumitori pentru copii, ci cârtesc și se uită la ei ca la o povară, când Dumnezeu i-a binecuvântat cu mulți copii. Acești oameni cârtesc față de ceea ce este în sine o îndurare. Noi îi prețuim atunci când nu îi avem, dar când se umple casa de copii, devenim plini de neîncredere și cârtim. Era considerată o cinste să fii tată in Israel. Evident, cei care se tem de Dumnezeu nu ar trebui să socotească o astfel de fericire ca o povară! „Nevastă-ta este ca o viță roditoare înlăuntrul casei tale; copiii tăi stau ca niște lăstari de măslin împrejurul mesei tale. Așa este binecuvântat omul care se teme de Domnul” (Ps. 128:3-4)…

A doua aplicație este îndreptată către mustrarea celor care nu recunosc și nu folosesc această îndurare.Evident, părinții ar trebui să Îl recunoască pe Dumnezeu în fiecare copil care li se dă. În darea sau nu a copiilor vedem mult din providența Lui. Noi avem cântări de mulțumire lăsate foarte des în Scriptură cu astfel de prilejuri. Copiii sunt acel lucru în care Dumnezeu vrea ca bogăția și generozitatea Lui să fie tratate prin laude solemne; și, pentru fiecare copil, Dumnezeu ar trebui să primească o nouă cinste din partea voastră!… O, va fi o mare fericire să fiți părinții unora ce vor moșteni slava! La fel cum copiii trebuie priviți ca o mare îndurare, tot așa ei trebuie priviți ca o încredințare mare, care, în funcție de cum îi vom crește, ne vor da prilejul să ne bucurăm mult sau să ne întristăm mult. Dacă părinții îi răsfață și fac din ei idoli, nu slujitori ai Domnului, vor avea de suferit. Dacă neglijează educația lor, copiii se vor dovedi a fi cruci și blesteme pentru ei, sau dacă îi vor păta pe copii prin exemplul lor rău.

A treia aplicație vizează îndemnarea părinților să-și crească copiii pentru Dumnezeu,căci dacă ei sunt o moștenire de la Domnul, trebuie să fie o moștenire pentru Domnul. Să îi dăruim Lui din nou, așa cum i-am primit la început de la El, căci orice vine de la El trebuie folosit pentru El. Dedicați-i lui Dumnezeu, creșteți-i pentru Dumnezeu,^[2] și El îi va face ai Săi la vremea potrivită… Dacă consacrarea este sănătoasă, veți fi implicați într-o educare serioasă a copiilor voștri. Dumnezeu ne tratează la fel cum a făcut fiica Faraonului cu mama lui Moise: „Ia copilul acesta, alăptează-mi-l, și îți voi plăti” (Exod 2:9).

Și iată care sunt motivațiile în acest sens:

1. Însărcinarea expresă de la Dumnezeu, care a făcut din asta îndatorirea ta, ca părinte.„Și voi, părinților,… creșteți-i în mustrarea și învățătura Domnului” (Efes. 6:4). „Să le întipărești în mintea copiilor tăi, și să vorbești de ele când vei fi acasă, când vei pleca în călătorie, când te vei culca și când te vei scula” (Deut. 6:7)… Trebuie să fim conștiincioși în împlinirea acestor porunci, pentru că vom da socoteală pentru aceasta în ziua judecății înaintea lui Dumnezeu.

2. Exemplul sfinților, care au fost atenți în achitarea lor de această îndatorire. Dumnezeu i-a dat-o lui Avraam: „Căci Eu îl cunosc și știu că are să le poruncească fiilor lui și casei lui după el să țină Calea Domnului, făcând ce este drept și bine, pentru ca astfel Domnul să împlinească față de Avraam ce i-a făgăduit” (Gen. 18:19)… Evident că sunt nevrednici să aibă copii aceia care nu au grijă ca Hristos să aibă parte de ei.

3.Importanța îndatoririi. Imediat după predicarea Cuvântului, educația copiilor este una dintre cele mai mari îndatoriri din lume, căci slujba lui Hristos, a Bisericii și a lumii depind de aceasta. Familiile sunt seminariile bisericii și ale societății. Religia a locuit la început în familii și, pe când ele au crescut și au devenit comunități numeroase, ele au crescut și au ajuns biserici. Pentru că religia a cuibărit mai întâi acolo, tot acolo caută și diavolul să o zdrobească…

4. Pentru a-l contracara pe Satana, care a invidiat mereu succesiunea bisericilor și creșterea și înaintarea Împărăției lui Hristos.De aceea, el caută să o zdrobească în fașă prin a căuta să pervertească oamenii cât sunt încă tineri și, așa cum este ceara, când sunt modelați și învățați. Așa cum Faraon voia să îi distrugă pe evrei prin a le ucide pruncii, tot așa Satana, care are o mare ciudă pe Împărăția lui Hristos, știe că nu există o modalitate mai eficace de a o submina și birui decât prin pervertirea copiilor și prin distrugerea îndatoririlor de familie. El știe că aceasta este o lovitură dată la rădăcină. De aceea, ce grijă ar trebui să aibă părinții să-și învețe copiii acele principii sfinte, care îi vor face în stare să îl biruie pe cel rău prin Cuvântul lui Dumnezeu care rămâne în ei!

Fragment din „Sermon upon Psalm cxxvii.3” din The Works of Thomas Manton, Vol. 18, Solid Ground Christian Books, folosit cu permisiune, www.solid-ground-books.com.

În propagarea rasei omenești, benedicția specială a lui Dumnezeu este evidentă și, de aceea, nașterea fiecărui copil trebuie tratată pe drept ca efectul vizitei divine. – Martin Luther

[1] Știința modernă ne permite acum să cunoaștem sexul sau starea de sănătate a copiilor noștri înainte de naștere.

[2] Asta înseamnă să îi învățăm în credință, mai ales prin închinarea în familie.