Mă iubești tu?

„Mă iubești tu?” (Ioan 21:16).

Dispoziția de a iubi pe cineva este unul dintre cele mai răspândite sentimente pe care Dumnezeu le-a implantat în natura omului. Din nefericire, oamenii își îndreaptă mult prea adesea dragostea către obiecte nevrednice de natura lor. Vreau să ne îndreptăm astăzi privirile către Acela care este vrednic de cele mai bune simțăminte ale inimilor noastre. Aș vrea ca oamenii să-I dea măcar câtva din dragostea lor acelei Persoane divine care ne-a iubit și care S-a dat pe Sine pentru noi. Vreau ca, dincolo de orice alte lucruri către care oamenii își îndreaptă dragostea, ei să nu uite să-L iubească pe Hristos mai presus de orice.

Permiteți-mi să insist înaintea fiecărui cititor al acestor rânduri. Aceasta nu este o temă rezervată celor mai entuziaști sau fanaticilor. Ea merită atenția oricărui creștin normal, care crede Biblia. Mântuirea noastră este legată de acest subiect. Viața sau moartea, Raiul sau Iadul – depind de abilitatea noastră de a răspunde corect acestei simple întrebări: „Îl iubești tu pe Hristos?”

Vreau să vă arăt care este sentimentul special al unui creștin adevărat față de Hristos – Îl iubește. Un adevărat creștin nu este doar un simplu om botezat, ci mai mult decât atât. El nu este unul care doar merge la o biserică sau capelă în zilele de duminică, într-un fel formal, după care își trăiește tot restul săptămânii ca și cum Dumnezeu n-ar exista. Creștinismul nu este totuna cu formalismul. Închinarea buzelor ignorante nu trebuie confundată cu religia adevărată. Scriptura vorbește expres despre acest lucru: „Nu toți cei ce se coboară din Israel sunt Israel” (Rom. 9:6). Lecția practică a acestor cuvinte este clară și simplă — nu toți sunt creștini adevărați, chiar dacă unii pot fi membri în biserica vizibilă a lui Hristos.

Adevăratul creștin este acela a cărui religie se găsește în inima și viața lui. Religia lui este trăită în esența ei, cu inima. Ea este văzută de alții prin comportamentul și viața lui. El își simte păcătoșenia, vinovăția și răutatea, și se pocăiește. El Îl vede pe Isus Hristos ca acel Mântuitor divin de care sufletul lui are nevoie, și I se dedică. El se dezbracă de omul cel vechi, cu obiceiurile lui corupte și carnale, și se îmbracă în omul cel nou (Efes. 4:24). El trăiește o viață nouă și sfântă, luptând în mod regulat împotriva lumii, a firii pământești și a diavolului. Hristos însuși este piatra de temelie a creștinismului acestuia. Întreabă-l pe un astfel de creștin în ce anume își pune nădejdea pentru iertarea multelor sale păcate, și îți va spune imediat – în moartea lui Hristos. Întreabă-l în ce neprihănire speră să stea în picioare și nevinovat în ziua judecății, și îți va spune că va fi îmbrăcat cu neprihănirea lui Hristos. Întreabă-l care este modelul vieții lui, și îți va spune că el trăiește după exemplul lui Hristos.

Totuși, dincolo de toate acestea, există un lucru ce se găsește într-un creștin adevărat, și unul special. Acel lucru este dragostea pentru Hristos.

Cunoștința, credința, nădejdea, reverența, ascultarea – toate sunt trăsături marcante într-un creștin, în caracterul lui. Dar imaginea lui ar fi imperfectă dacă am omite să menționăm dragostea lui față de Stăpânul său divin. El nu doar cunoaște, crede și ascultă. El merge mai departe de asta – el iubește.

Acest semn particular al adevăratului creștin este unul pe care îl descoperim menționat deseori în Biblie. „Credința față de Domnul Isus Hristos” (F.A. 20:21) este o expresie cu care mulți creștini sunt familiarizați. Să nu uităm niciodată că dragostea este menționată de Duhul Sfânt în termeni aproape la fel de categorici precum credința. Pe cât este de mare pericolul în care se găsește cel care nu crede, pe atât este de mare pericolul celui care nu iubește. Deopotrivă a nu crede și a nu iubi sunt pași către pierzarea veșnică.

Iată ce spunea Pavel către credincioșii din Corint: „Dacă nu-L iubește cineva pe Domnul nostru Isus Hristos, să fie anatema!” (1 Cor. 16:22). Pavel nu lasă nicio cale de scăpare pentru omul care nu Îl iubește pe Hristos. El nu lasă deschisă nicio cale alternativă sau scuză. Unui om poate să-i lipsească o cunoștință clară, intelectuală, și totuși să fie mântuit. El poate să greșească și să eșueze în curajul lui, să fie copleșit de frica față de oameni, asemenea lui Petru. Poate chiar să cadă grav în păcat, cum s-a întâmplat cu David, și totuși el se va ridica iarăși. Dar dacă un om nu-L iubește pe Hristos, el nu se află pe calea vieții. Blestemul este încă asupra lui. Acel om merge pe calea lată care duce la pierzare.

Iată ce le spunea Pavel efesenilor: „Harul să fie cu toți cei ce Îl iubesc pe Domnul nostru Isus Hristos în curăție (sinceritate, cf. KJV)” (Efes. 6:24). Apostolul trimite aici urări de bine și își manifestă bunăvoința față de toți credincioșii adevărați. Fără îndoială, mulți dintre aceștia nu îl văzuseră niciodată. Putem fi foarte siguri că mulți dintre cei din bisericile primare erau slabi în credință, în cunoștință și în lepădare de sine. Cum ar fi trebuit, așadar, să-i descrie el prin trimiterea acestui mesaj? Ce cuvinte putea să folosească așa încât să nu îi descurajeze pe acești frați mai slabi? El alege o expresie care îi descrie cu precizie pe toți credincioșii adevărați, cu un singur nume. Nu toți au ajuns la același grad al creșterii spirituale, fie în doctrină, fie în practică. Cu toate acestea, toți Îl iubesc pe Hristos cu sinceritate.

Iată ce le spunea Domnul nostru Isus Hristos iudeilor: „Dacă ar fi Dumnezeu Tatăl vostru, M-ați iubi și pe Mine” (Ioan 8:42). El îi văzuse pe vrăjmașii Lui cum erau amăgiți și satisfăcuți cu starea lor spirituală, doar pentru că erau urmași ai lui Avraam. El îi văzuse pe aceștia, care, asemenea multor ignoranți din zilele noastre, pretindeau că sunt copiii lui Dumnezeu doar pentru că erau circumciși și aparțineau bisericii evreiești. În acest verset, Domnul Isus statuează principiul clar că niciun om nu poate fi copil al lui Dumnezeu dacă nu-L iubește pe singurul Fiu al lui Dumnezeu. Niciun om nu are dreptul să-I spună lui Dumnezeu „Tată”, dacă nu-L iubește pe Hristos. Ar fi bine dacă mulți creștini și-ar aminti că acest principiu solid se aplică deopotrivă persoanelor lor și evreilor. Dacă nu ai dragoste pentru Hristos, nu poți fi copil de Dumnezeu!

Luați aminte apoi la ceea ce Domnul Isus Hristos i-a spus apostolului Petru, după ce a înviat din morți. El i-a pus de trei ori întrebarea: „Simone, fiul lui Iona, Mă iubești?” (Ioan 21:15-17). Circumstanța acestui dialog este demnă de luat în seamă. Domnul a vrut să îi amintească blând de căderea lui triplă. El a dorit să-l cheme la o nouă mărturie a credinței, înainte de a-l restaura public și de a-l trimite să hrănească biserica. Care a fost întrebarea pe care i-a pus-o? El ar fi putut să îl întrebe: „Crezi tu? Ești convertit? Ești gata să Mă mărturisești? Mă vei asculta?” Totuși, El nu folosește niciuna dintre aceste întrebări. El îl întreabă pur și simplu: „Mă iubești tu?” Aceasta este întrebarea pe care ne-o pune și nouă, și de care depinde autenticitatea creștinismului oricărui om. Pe cât de simplă este această întrebare, pe atâta ne provoacă ea la cercetare. Pe cât de ușor de înțeles și clară ar putea fi până și pentru cel mai needucat om, această întrebare conține aspectul care testează autenticitatea celui mai înaintat apostol. Dacă un om Îl iubește pe Hristos cu adevărat, atunci totul este bine; dar dacă nu, totul este greșit.

Vrei să știi care este secretul acestui simțământ special față de Hristos, care face deosebirea între creștinul adevărat și cel fals? Iată-l prezentat în cuvintele lui Ioan: „Noi Îl iubim pentru că El ne-a iubit întâi” (1 Ioan 4:19). Nu încape îndoială că acest text I se aplică în special lui Dumnezeu Tatăl, dar la fel I se aplică și lui Dumnezeu Fiul.

Un creștin adevărat Îl iubește pe Hristos pentru tot ceea ce Hristos a făcut pentru el. Hristos a suferit în locul lui, a murit pentru el pe cruce. Hristos l-a răscumpărat din vinovăția, puterea și consecințele păcatului, prin sângele Său. Hristos l-a chemat prin Duhul Sfânt la conștientizarea păcatului, la pocăință, credință, nădejde și sfințenie. El i-a iertat multele păcate și le-a șters. L-a eliberat din robia lumii, a firii pământești și a diavolului. L-a luat de pe buza Iadului, l-a așezat pe calea îngustă și i-a îndreptat fața către Cer. I-a dat lumina în locul întunericului, pacea conștiinței în locul tulburării, nădejdea în locul nesiguranței, viața în locul morții. Ai putea să te mai miri de faptul că adevăratul creștin Îl iubește pe Hristos?

Dincolo de toate acestea, creștinul Îl iubește pe Hristos și pentru tot ceea ce El face acum. El știe că Hristos îi spală zilnic multele infirmități și eșecuri, și mijlocește înaintea lui Dumnezeu spre binele sufletului lui. Hristos îi asigură zilnic toate nevoile sufletului, hrănindu-l cu proviziile îndurării și harului Său în fiecare ceas. Hristos îl conduce zilnic prin Duhul Său către o cetate cerească, suportându-l câtă vreme este slab și neștiutor, ridicându-l când se poticnește și cade, protejându-l de mulți dușmani și pregătindu-i un locaș ceresc în Rai. Ai putea să te mai miri că adevăratul creștin Îl iubește pe Hristos?

Îl iubește oare datornicul din închisoare pe prietenul care, neașteptat și nemeritat, îi plătește toate datoriile, îi dă un capital proaspăt și îl ia în parteneriat cu el? Îl iubește prizonierul de război pe acel om care, cu riscul vieții, trece prin liniile inamicului, îl salvează și îl eliberează? Îl iubește marinarul aflat pe punctul de înec pe omul care se avântă în mare, se aruncă după el, îl prinde de păr și, cu un efort puternic, îl salvează din mormântul apelor? Până și un copil poate să răspundă acestor întrebări. Exact în același fel și pe baza aceluiași principiu, creștinul adevărat Îl iubește pe Isus Hristos.

a. Această dragoste față de Hristos este tovarășul inseparabil al credinței mântuitoare.

Omul poate avea o credință a dracilor, o credință intelectuală, lipsită de dragoste, dar aceea nu este o credință care mântuiește. Este adevărat, dragostea nu poate înlocui lucrarea credinței. Ea nu poate îndreptăți. Ea nu unește sufletul cu Hristos. Ea nu poate aduce pacea conștiinței. Cu toate acestea, acolo unde există o credință reală și mântuitoare în Hristos, acolo va exista întotdeauna o dragoste din inimă față de Hristos. Cel ce este cu adevărat iertat va iubi cu adevărat (Luca 7:47). Dacă un om nu-L iubește pe Hristos, poți fi sigur că acel om nu are credința mântuitoare.

b. Dragostea față de Hristos este sursa slujirii lui Hristos.

Pe acest pământ se fac puține lucruri pentru cauza lui Hristos din simțământul datoriei sau ca urmare a faptului că oamenii cunosc ce este drept și potrivit. Inima trebuie să bată pentru ca mâinile să se miște. Emoțiile în sine pot deplasa mâinile creștinului într-un activism spasmodic și temporar. Totuși, fără dragoste, nu poate exista o continuitate răbdătoare în facerea de bine și nici o trudă neobosită în lucrarea misionară de acasă sau din străinătate. Infirmiera dintr-un spital poate să se achite de datoria ei, poate să-i dea bolnavului medicamentele la timp, poate să-l hrănească, să-l slujească și să se îngrijească de toate nevoile lui. Cu toate acestea, este o diferență uriașă între acea asistentă și o soție care îngrijește de soțul ei iubit și bolnav, sau între ea și o mamă care veghează la căpătâiul copilului ei muribund. Una acționează din sentimentul datoriei, cealaltă din dragoste și iubire. Una își face datoria pentru că este plătită, cealaltă este mânată de inima ei. Același lucru este aplicabil chestiunii slujirii lui Hristos. Marii lucrători ai bisericii, oamenii care au semănat din belșug nădejdea în terenul de misiune și care au întors lumea pe dos, au fost toți niște îndrăgostiți de Hristos.

c. Dragostea față de Hristos este elementul asupra căruia trebuie să insistăm în special în educația copiilor noștri.

Alegerea, neprihănirea atribuită, păcatul original, îndreptățirea, sfințirea și chiar credința, acestea sunt lucruri pe care copiii le înțeleg greu uneori. Cu toate acestea, dragostea față de Isus pare mult mai apropiată de abilitatea lor de a înțelege. Faptul că El i-a iubit până la moarte și că ei trebuie să-L iubească în schimb – este un crez care poate să încapă în mințile lor. Cât de adevărat este că „Tu ai scos laude din gura pruncilor și din gura celor ce sug” (Matei 21:16)! Există mulțimi de oameni care pretind că știu pe de rost fiecare articol din crezurile atanasian, nicean și apostolic, și totuși nu cunosc nimic din creștinismul real prin comparație cu un copilaș care nu știe decât că-L iubește pe Isus Hristos.

d. Dragostea pentru Hristos este elementul comun al credincioșilor de orice fel și din orice biserică a lui Hristos de pe Pământ.

Fie că sunt prezbiterieni sau baptiști, calviniști sau arminieni, metodiști sau moravieni, luterani sau reformați, liberi sau organizați în culte, dragostea lui Hristos este ceea ce îi aduce în punctul comun. Ei diferă adesea în aspecte precum forme și ceremonii, conducerea bisericii sau modalități de închinare. Totuși, există un aspect în care ei sunt cu toții de acord. Toți aceștia au un singur simțământ față de Acela către care își îndreaptă nădejdea mântuirii. Ei Îl „iubesc pe Domnul Isus Hristos în curăție” (Efes. 6:24)…

e. Dragostea pentru Hristos va fi semnul distinctiv al tuturor sufletelor mântuite din Cer.

Mulțimea aceea din Cer, pe care niciun om nu o poate număra, va fi formată din oameni care vor împărtăși același gând. Diferențele vechi vor converge toate către un simțământ comun. Specificitățile doctrinare anterioare, pentru care oamenii erau cât pe ce să se lupte pe Pământ, vor fi acoperite de un sentiment comun ale recunoștinței față de Hristos. Luther și Zwingli^[1] nu vor mai avea ce să dispute. Wesley și Toplady^[2] nu-și vor mai irosi vremea în controverse. Credincioșii din culte și cei independenți nu se vor mai mușca și nici mânca unul pe altul. Toți se vor alătura cu o inimă și cu un glas în acel imn de laudă: „Ale Lui, care ne iubește, care ne-a spălat de păcatele noastre cu sângele Său și a făcut din noi o împărăție și preoți pentru Dumnezeu, Tatăl Său, ale Lui să fie slava și puterea în vecii vecilor! Amin” (Apoc. 1:5-6).

Cuvintele pe care John Bunyan le-a pus în gura Statornicului, pe când acesta se afla în fața râului morții, sunt foarte frumoase. El spunea: „Acest râu a fost un prilej de groază pentru mulți, și este adevărat că gândul la el m-a înfricoșat adesea. Dar acum mă uit la el și mă gândesc că este un lucru ușor să îl trec. Mă văd acum la capătul călătoriei mele, căci zilele trudei mele s-au sfârșit. Îl voi vedea acum pe Cel care a avut capul încoronat cu spini și voi vedea acea față care a fost scuipată pentru mine! Anterior am trăit prin credință și auzire, dar acum voi merge acolo unde voi trăi prin vedere, și voi fi cu Acela în a cărui companie îmi voi găsi desfătarea. În trecut, mi-a plăcut să aud vorbindu-se despre Domnul meu și, oriunde am văzut urmele pașilor Lui pe Pământ, acolo am tânjit să-mi așez și eu piciorul. Numele Lui a fost pentru mine mai plăcut decât toate parfumurile! Glasul Lui a fost peste măsură de suav, iar fața Lui am dorit-o mai mult decât cei care au dorit vreodată lumina soarelui!” Fericiți sunt cei care cunosc ceva din această dragoste! Acela care va fi acordat după nota Raiului trebuie să cunoască ceva din dragostea pentru Hristos. Cel care moare neștiind ce este acea dragoste, mai bine ar fi fost pentru el să nu se fi născut.

Fragment din Sfințenia, disponibilă la Editura MAGNA GRATIA.

[1] Martin Luther (1483-1546) și Ulrich Zwingli (1484-1531) – lideri reformatori în Germania respectiv Elveția.

[2] John Wesley (1703-1791) și Augustus Toplady (1740-1778) – Wesley a fost un arminian anglican, deseori creditat ca întemeietorul mișcării metodiste din Anglia. Toplady a fost un calvinist anglican, care a luptat în apărarea doctrinelor harului.