Un păcat strigător la Cer al vremurilor noastre

„Și de ce vă îngrijorați de îmbrăcăminte?” (Matei 6:28).

Aici nu este interzisă orice preocupare pentru îmbrăcăminte. Există o preocupare legitimă și sfântă, prin care ne putem strădui onest și într-o manieră serioasă să ne îmbrăcăm potrivit statutului în care providența lui Dumnezeu ne-a așezat în viață, așa cum este necesar pentru sănătatea și confortul trupurilor noastre. Ceea ce este interzis aici este grija carnală și exagerată pentru vestimentație, acea grijă care izvorăște fie din neîncredere, fie din teama ca ne lipsește ce este necesar, fie din mândria și nemulțumirea cu hainele care sunt potrivite și necesare. Acesta este unul dintre păcatele strigătoare la Cer ale vremurilor noastre, când vedem manifestându-se o poftă păcătoasă după haine ciudate și scumpe, când se cheltuie și se risipesc sume uriașe de bani în fiecare an pentru împodobirea exterioară, când vedem că oamenii fac din vestimentație un idol, când femeile slujnice tânjesc după vestimentația aleasă a stăpânelor lor, și când acestea din urmă irosesc atât de mult timp pe împopoțonarea trupurilor lor, timp care ar trebui folosit pe îndatoriri mai folositoare. Astfel de persoane pot foarte bine să se confrunte cu seriozitate cu întrebarea: „De ce vă îngrijorați de îmbrăcăminte?”

De ce, ne-am putea întreba, de ce a păstrat amvonul o tăcere criminală atât de mult timp, în loc să condamne acest păcat flagrant? Nu este un păcat de care se fac vinovați puțini oameni, ci el este comun tuturor categoriilor și vârstelor. Predicatorii nu sunt în neștiință de faptul că mulți membri din congregațiile lor cheltuie bani pe care nu și-i pot permite pentru „a ține pasul cu cele mai noi stiluri vestimentare”, stiluri adesea importate din țări a căror morală este una notoriu de coruptă. De ce, atunci, n-au denunțat de la amvon o astfel de vanitate și extravaganță? I-a reținut oare frica de oameni, teama de a deveni nepopulari? Oare i-a împiedicat vederea propriilor soții și fiice în haine de mătase, de blană și cu pălării scumpe? Din păcate, de prea multe ori, în loc să dea un exemplu de înfrânare, frugalitate^[1] și modestie, chiar familiile păstorilor au dat un exemplu de trăire lumească și de risipă față de comunitățile lor. Bisericile au eșuat lamentabil în această chestiune, ca și în multe altele.

S-ar putea ca unii predicatori care citesc aceste rânduri să fie gata să spună: „Avem ceva mai bun de făcut decât să îndreptăm atenția asupra acestor lucruri. Avem un mesaj mult mai important de transmis decât unul legat de vestimentație”. Dar o astfel de replică nu-L va mulțumi pe Dumnezeu, care le cere slujitorilor Săi să propovăduiască tot sfatul Lui și să nu rețină nimic folositor. Dacă citim Scriptura cu atenție, vom constata că ea are multe de spus despre subiectul vestimentației, de la șorțurile din frunze de smochin făcute de primii noștri părinți până la mama curvelor din Apocalipsa 17, care este „îmbrăcată cu purpură și stacojiu; era împodobită cu aur, cu pietre scumpe și cu mărgăritare”. Oare nu a spus Cel Preaînalt: „Femeia să nu poarte îmbrăcăminte bărbătească, și bărbatul să nu se îmbrace cu haine femeiești; căci oricine face lucrurile acestea este o urâciune înaintea Domnului, Dumnezeului tău” (Deut. 22:5)? Nu este de mirare că mânia Lui este asupra noastră când străzile noastre sunt pline de femei în pantaloni.^{^[2]} Nu este de mirare că atât de multe biserici sunt distruse când slujitorii de la amvoanele lor au fost atât de mult timp necredincioși!

„Și de ce vă îngrijorați de îmbrăcăminte? Uitați-vă cu băgare de seamă cum cresc crinii de pe câmp: ei nici nu torc, nici nu țes” (Matei 6:28). Aria de aplicare a acestor cuvinte este mai extinsă decât pare la prima vedere. Termenul „îmbrăcăminte” trebuie înțeles ca incluzând tot ce este folosit spre împodobirea și acoperirea trupului, așa că trebuie să învățăm de la „crini” ceea ce corectează orice formă de păcat pe care l-am putea comite în legătură cu vestimentația, nu doar în a ne încrede în Dumnezeu, în faptul că El va împlini nevoile noastre, ci și în faptul că am fi dezgustători înaintea Lui dacă ne îndreptăm dorințele către astfel de lucruri banale, urmând moda rea a lumii, sau prin a ignora interdicțiile Sale. Când ne trimite să învățăm de la florile de pe câmp, Hristos vrea să smerească inimile noastre mândre, căci, în ciuda inteligenței noastre, există multe lecții importante și valoroase pe care le putem învăța chiar și de la aceste plante mărunte și iraționale, dacă am avea urechi să auzim ceea ce ele au să ne spună.

„Uitați-vă cu băgare de seamă cum cresc crinii de pe câmp”.Acest lucru este adus înaintea noastră în acest pasaj pentru a corecta acea îngrijorare sau preocupare nepotrivită și acea poftă nesăbuită pe care bărbații și femeile o au după vestimentație. Eu cred că parte din forța argumentului Domnului nostru de aici a trecut în mare parte neobservată, și aceasta prin eșecul de a observa semnificația următoarelor Lui remarci. „Așa că, dacă astfel îmbracă Dumnezeu iarba de pe câmp, care astăzi este, dar mâine va fi aruncată în cuptor, nu vă va îmbrăca El cu mult mai mult pe voi, puțin credincioșilor?” (Matei 6:30). Astfel, chiar dacă crinul este o floare foarte plăcută, totuși el nu este decât ca „iarba de pe câmp”. În ciuda frumuseții și a delicateții lui, el aparține aceleiași ordini și stă pe același nivel cu iarba care se usucă, moare și este folosită pe post de combustibil (în țările orientale, unde nu sunt rezerve de cărbune). Ce temei sau prilej ar avea crinul să se mândrească? Niciunul: el este peste măsură de fragil, căci aparține unei ordini foarte neînsemnate din creație, aspectul lui plăcut dispare rapid, iar destinul lui este cuptorul.

Putem descoperi în ceea ce tocmai am arătat un motiv solid pentru care nu ar trebui să ne preocupăm nejustificat nici de înfățișarea, nici de îmbrăcămintea noastră. Unora li se dă o grație trupească și frumusețe în trăsături, lucruri care, asemenea crinilor, sunt foarte admirate de cei care îi privesc. Cu toate acestea, acestor oameni trebuie să li se aducă aminte că ei nu sunt cu nimic deosebiți de ceilalți oameni, că au aceeași constituție și sunt supuși acelorași experiențe ca și semenii lor mai puțin favorizați. Frumusețea fizică este doar superficială, și până și cea mai frumoasă față își pierde șarmul în cel mult câțiva ani. Ravagiile bolii și efectele suferinței estompează ochii cei mai strălucitori și strică cel mai rumen obraz, iar ridurile vor încreți în curând ceea ce înainte era atât de atrăgător. „Căci orice făptură este ca iarba, și toată slava ei, ca floarea ierbii. Iarba se usucă și floarea cade jos” (1 Petru 1:24), iar mormântul este „cuptorul” către care se grăbesc deopotrivă cei mai frumoși și cei mai urâți.

Având în vedere scurtimea vieții și natura trecătoare a farmecului fizic, fala cu trupul frumos este ceva foarte nefondat și nesăbuit! Acea frumusețe asupra căreia trebuie să ne îndreptăm inimile și pentru care ar trebui să ne dedicăm energiile este „frumusețea sfințeniei” (1 Cron. 16:29, lit. KJV), pentru că ea este o frumusețe care nu se ofilește, nu este trecătoare și dezamăgitoare, și nu este distrusă de mormânt, ci dăinuie veșnic. Dar ce este frumusețea sfințeniei? Ea este opusul hidoșeniei păcatului, păcat care este în asemănare cu diavolul. Frumusețea sfințeniei constă în asemănarea cu Cel despre care se spune: „Cât de mare este bunătatea Lui și cât de mare este frumusețea Lui!” (Zah. 9:17, lit. KJV). Aceasta nu este frumusețea creaturii, ci frumusețea divină! Cu toate acestea, ea le este dată aleșilor lui Dumnezeu, pentru că „fiica împăratului este plină de strălucire” lăuntrică (Ps. 45:13). O, cât de mult trebuie să ne rugăm: „Frumusețea Domnului Dumnezeului nostru să fie peste noi” (Ps. 90:17), căci atunci vom fi admirați de sfinții îngeri.

Nu numai că frumusețea trecătoare a crinului îi mustră pe cei care sunt mândri de frumusețea lor fizică, ci ea îi și condamnă pe toți cei ce își fac un idol din hainele scumpe sau excentrice. Vai, ce ticălos jalnic este omul decăzut, încât chiar și atunci când mâncarea îi este asigurată, el se simte nevoit să se chinuie cu grija hainelor, preocupându-se nu doar să aibă parte de căldură și confort, ci și ca să se etaleze în fața altora, ca să își satisfacă o vanitate de păun. Acest lucru îi chinuie la fel de mult pe bogați pe cât îi tulbură grija pentru mâncare pe săraci. „Uitați-vă cu băgare de seamă cum cresc crinii de pe câmp”. Ei sunt într-adevăr îmbrăcați cu frumusețe, și totuși cât de trecători sunt, iar cuptorul este ceea ce îi așteaptă în final! Oare ambiția ta să nu se ridice mai sus decât să fii ca ei și să ai parte de soarta lor? O, ia aminte la aceste cuvinte: „Podoaba voastră să nu fie podoaba de afară, care stă în împletitura părului, în purtarea de scule de aur sau în îmbrăcarea hainelor, ci să fie omul ascuns al inimii, în curăția nepieritoare a unui duh blând și liniștit, care este de mare preț înaintea lui Dumnezeu” (1 Peru 3:3-4)…

„Ei nici nu torc, nici nu țes”.Mântuitorul ne îndeamnă aici să luăm aminte la cât de liberi sunt crinii de îngrijorare. Ei nu trudesc ca să își câștige haina, așa cum facem noi. Aceasta este dovada că Dumnezeu însuși îi hrănește direct și îi împodobește atât de plăcut. Cât de puternic vine acest adevăr cu forța lui asupra îndatoririi mulțumirii, chemându-ne să ne bazăm pe providența bună a lui Dumnezeu, fără să ne îngrijorăm și să fim distrași… Deși niciun om nu ar trebui să trăiască în lenevie pe ideea că el se bazează pe providența lui Dumnezeu, și nimeni n-ar trebui să ignore mijloacele obișnuite și legitime prin care să-și procure lucrurile necesare pe căi cinstite, totuși Hristos le dă aici o asigurare tuturor celor ce se încred în El și Îl slujesc, asigurarea că, chiar dacă toate mijloacele ar eșua, El le va da lucrurile necesare. Dacă nu mai putem toarce, nici nu mai putem țese, ca urmare a bolii, a vreunei răni sau a bătrâneții, Dumnezeu nu ne va lăsa să ne lipsească hainele suficiente.

„Totuși vă spun că nici chiar Solomon, în toată slava lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre ei” (Matei 6:29). În aceste cuvinte, Hristos mustră acea nebunie a vanității, care îi mână pe atât de mulți oameni să își facă un idol din împodobirea trupească… Ar trebui accentuat că, făcând referire la strălucirea hainelor regale ale lui Solomon, El nu a condamnat ideea de haine… Deși Cuvântul lui Dumnezeu mustră mândria și excesul vestimentar, el le permite prinților și persoanelor care ocupă funcții înalte să folosească haine mai alese și mai costisitoare…

Cât de lipsit de sens ar fi să te mândrești cu hainele scumpe și să te preocupi excesiv cu înfățișarea ta exterioară! După ce am făcut tot ce ne-a stat în putere pentru a ne spoi și a ne face atrăgători, rămânem cu mult în urma florilor de pe câmp în hainele lor glorioase. Ce haine sau ce mătăsuri sunt la fel de albe ca petalele crinului? Ce purpură poate egala violeta și ce țesătură roșie se poate compara cu trandafirii sau cu alte flori de acea culoare? Artele meșterilor pot face cu adevărat multe lucruri, dar ei nu pot egala frumusețile naturii. Așadar, dacă nu putem intra în competiție cu ierburile de pe câmp, pe care le călcăm în picioare și le aruncăm în cuptor, de ce ar trebui să ne umflăm în pene prin hainele noastre?…

Din nefericire, atât de mare este depravarea și stricăciunea omului, încât el transformă ceea ce ar trebui să fie un motiv de smerenie și scârbire de sine într-un prilej de a-și hrăni vanitatea și de a se etala. Dacă am lua seama cum se cuvine la scopul adecvat și principal al hainelor, am fi mai degrabă umiliți și smeriți când o îmbrăcăm, decât să fim impresionați de vestimentația noastră stridentă. Hainele trebuie să acopere rușinea goliciunii pe care păcatul ne-a adus-o. Nu așa au stat lucrurile la început, pentru că este scris despre primii noștri părinți înainte de cădere că „omul și nevasta lui erau amândoi goi, și nu le era rușine” (Gen. 2:25). Îmbrăcămintea, deci, este lăsată pentru acoperirea rușinii noastre, pentru a ne aduce aminte de păcatul nostru, astfel că nu avem motive mai bune să fim mândri de hainele noastre decât are motive criminalul să fie mândru de cătușele sale sau nebunul de cămașa lui de forță, căci așa cum ele sunt semnele nelegiuirii sau ale nebuniei, tot așa îmbrăcămintea nu este decât semnul care ne vorbește de păcatul nostru.

„Nici chiar Solomon, în toată slava lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre ei”. Hainele lui Solomon trebuie să fi fost strălucitoare. Având o avuție aproape nelimitată, fiind deținătorul unei flote navale care îi aducea produse din multe țări străine, Solomon nu ducea lipsă de nimic pentru a face ca întreaga lui curte să fie plină de strălucire și pompă. Nu încape îndoială că, în circumstanțele slujirii sale, el era îmbrăcat în hainele cele mai bogate și mai impunătoare, și totuși, oricât de fine ar fi fost hainele lui, el n-a întrecut frumusețea crinilor. Pe bună dreptate sublinia Matthew Henry aceste lucruri: „Haideți, deci, să fim mai ambițioși căutând înțelepciunea lui Solomon, în care n-a fost întrecut de nimeni – o înțelepciune pentru a ne împlini responsabilitățile – decât să umblăm după strălucirea lui Solomon, în care a fost întrecut de crini. Cunoașterea și harul sunt desăvârșirea omului, nu frumusețea, și cu atât mai puțin hainele fine”. La aceasta aș adăuga îndemnul de a căuta să ne „îmbrăcăm în smerenie” (1 Petru 5:5), în loc să poftim după penele de păuni.

Fragment din Studies in the Scriptures, disponibilă în limba engleză la Chapel Library.

Arthur W. Pink (1886-1952): păstor, învățător biblic itinerant și autor prolific; s-a născut la Nottingham, Anglia.

Ai grijă să nu fii instrumentul Satanei în a aprinde stricăciunea altuia. Unii fac asta intenționat. Astfel, curva își parfumează patul și își vopsește fața. Idolatrii, la fel de curvari ca alții, își ridică templele și altarele cu idoli și superstiții, înfrumusețate cu tot felul de lucruri strălucitoare, pentru a-i vrăji ochiul celui ce le vede. De aceea, se spune că ei „sunt aprinși de idolii lor” (Isaia 57:5, li. KJV), la fel de mult ca orice amant față de cea pe care o slujește în rochia ei de curvă. Iar bețivul aprinde pofta aproapelui său, „turnându-i băutura și amețindu-l, ca să-i vadă goliciunea” (Hab. 2:15). O, la ce muncă josnică se înhamă acești oameni! Prin lege, este condamnat la moarte cineva care îi dă foc intenționat casei aproapelui său, dar oare ce merită cei care dau foc sufletelor oamenilor, aruncându-i nu mai puțin decât în focul Iadului? Dar este posibil să faci asta fără să știi, printr-un lucru mai mic decât ți-ai imagina. Un copil prostuț care se joacă cu un chibrit aprins poate da foc unei case, un foc pe care mulți înțelepți nu îl pot stinge. Tot așa, Satana poate folosi nebunia și nepăsarea ta pentru a aprinde pofta în inima altuia. Poate că o vorbă necugetată îți iese din gură, și nu vrei să faci mare rău, dar o rafală de ispite poate produce această scânteie în sânul prietenului tău și poate aprinde acolo un foc trist. Îmbrăcămintea nesăbuită, poate un decolteu și umerii dezveliți, chiar dacă am crede că ai purta-o cu o inimă curată și numai pentru că este la modă, poate prinde în capcană privirea altuia. Pavel a spus: „Nu voi mânca niciodată carne, ca să nu îl fac pe fratele meu să păcătuiască” (1 Cor. 8:13). Ai putea să te bucuri de o rochie nesăbuită și de niște haine indecente, prin care mulți ar putea fi ispitiți, și totuși să continui să le porți? De aceea, sufletul fratelui tău este mai de preț decât o manieră nesăbuită de a te îmbrăca. – William Gurnall

[1] frugalitate – abilitatea de a fi econom în folosirea lucrurilor și în administrarea finanțelor.

[2] Editorul înțelege că nu toți credincioșii susțin perspectiva autorului în acest aspect.