Cercetarea de sine explicată

Cercetarea de sine este o responsabilitate de o mare importanță. Este ca negocierea cu propria inimă: „cuget adânc înăuntrul inimii mele” (Ps. 77:6, cu sensul de a dialoga cu inima, n.tr.). David și-a interogat inima. Cercetarea de sine are sensul construirii unei curți de judecată în propria conștiință și al păstrării acolo a unui registru așa încât, printr-o examinare strictă, omul să poată cunoaște starea relației dintre Dumnezeu și sufletul lui.

Cercetarea de sine este o analiză spirituală, o aducere a ființei noastre sub lupa testării. Este ca și cum un bun creștin începe Ziua Judecății aici, în propriul suflet.

Cercetarea de sine este studiul anatomiei inimii. Așa cum un chirurg, când face o disecție în trup, descoperă intestina – părțile interioare, inima, ficatul, arterele etc. – tot așa un creștin studiază profunzimile inimii sale. El deosebește ceea ce este carne de ceea ce este duh, ceea ce este păcat de ceea ce este har. „Sufletul face o cercetare sârguincioasă” (Ps. 77:6, lit. KJV). Așa cum femeia din Evanghelia după Luca a aprins o lumânare și și-a căutat banul pierdut (Luca 15:8), tot așa conștiința „este o lumină a Domnului” (Prov. 20:27). Prin lumina acestei candele, creștinul trebuie să își cerceteze sufletul pentru a vedea dacă există har în el.

Regula prin care creștinul trebuie să se cerceteze pe sine este Cuvântul lui Dumnezeu. Imaginația proprie și opiniile altora sunt reguli false. Trebuie să ne judecăm starea spirituală doar prin canonul Scripturii. David îl denumește „o candelă pentru picioarele mele” (Ps. 119:105). Cuvântul trebuie să fie juratul care decide dacă avem har sau nu. Așa cum distingem culorile sub lumina soarelui, tot așa trebuie să judecăm starea sufletelor noastre prin lumina Scripturii.

Cercetarea de sine este o responsabilitate deosebit de importantă și necesară. Ea necesită motivații serioase în noi. Ea nu poate fi făcută fără a manifesta forță față de noi înșine¹. În sine, responsabilitatea aceasta este dificilă din următoarele motive:

1. Ea este o lucrare de reflecție asupra propriei persoane. Este o lucrare asupra inimii. De aceea, nouă ne este greu să privim în interiorul nostru. Acțiunile exterioare ale religiei sunt ușor de analizat. A ne ridica ochii spre cer, a ne pleca genunchiul sau a citi o rugăciune – aceste lucruri nu necesită mai multă trudă decât îi trebuie unui catolic să își numere mătăniile, dar nu este un lucru ușor să ne cercetăm ființele, să privim în adâncul sufletelor noastre, să luăm inima și să o desfacem în piese mici, ca pe un ceasornic, pentru a vedea ce este deficitar în ea. Acțiunile reflexive sunt cele mai grele. Ochiul poate vedea orice altceva, dar nu pe sine. Este ușor să observăm greșelile altora, dar foarte greu să le vedem pe ale noastre.

2. Ea este o lucrare dificilă din cauza iubirii de sine. Așa cum ignoranța orbește, dragostea de sine flatează. Orice om este predispus să creadă tot ce este mai bun despre propria persoană. Ceea ce Solomon spunea despre dragostea față de aproapele este cel mai adevărat în cazul iubirii de sine: ea „acoperă toate greșelile” (Prov. 10:12). Un om care se privește în oglinda iubirii de sine descoperă că virtuțile sale par mai mari, iar păcatele lui mai mici decât în realitate. Iubirea de sine mai degrabă caută să găsească scuze pentru ceea ce este greșit în inimă decât să cerceteze acele lucruri (Exod 4:3).

Întrucât cercetarea de sine este dificilă prin natura ei, nu suntem convinși ușor să o facem. Motivele care cauzează reținerea oamenilor față de cercetarea de sine sunt următoarele:

1. Ei sunt conștienți de vinovăție. Păcatul strigă în interior, iar oamenii nu doresc să privească în inimile lor, ca nu cumva să descopere lucruri care să îi tulbure. Omului nu-i face plăcere să citească ceea ce mâna scrie pe zidul conștiinței (v. Daniel 5:27). Comercianții cufundați cu totul în dragostea pentru averile lor nu își doresc să arunce ochii cu atenție în registre sau să analizeze deschis tranzacțiile, ca nu cumva să descopere că le scad averile. Tot astfel, [mulți creștini] au o reținere să privească în inimile lor vinovate, ca nu cumva să descopere ceva care să îi înfricoșeze, așa cum era Moise la vederea toiagului care s-a transformat în șarpe (Exod 4:3).

2. Ei trag nădejdi nesănătoase și fără temei. Ei își închipuie că starea lor este bună. Cântărindu-se în balanța închipuirilor lor, ei cred că starea lor este una bună. Mulți cred că mântuirea lor ține de ei înșiși. Fecioarele neînțelepte credeau că au untdelemn suficient în candelele lor, asemenea celor înțelepte (Matei 25). Unii au dubii despre mântuirea lor, dar trăiesc de parcă ar fi siguri de ea. Dacă cineva ar cumpăra un ogor, el nu și l-ar însuși doar pe cuvânt, ci ar cerceta actele. Cât de siguri sunt unii pe mântuirea lor, și totuși nu-și cercetează niciodată dreptul la cer!

3. Ei se bazează pe opinia bună a altora despre ei. Cât de zadarnic este acest lucru! Vai, unul poate să fie ca aurul sau ca pietrele prețioase în ochii altora, și totuși Dumnezeu să îl socotească un argint reprobat. Alții ar putea să-l socotească sfânt, pe când Dumnezeu să îi scrie numele în cartea cea neagră. Iuda era considerat de restul apostolilor ca un adevărat credincios. Ei ar fi fost gata să îi încredințeze multe lucruri, însă în tot acest timp el era un trădător. Cei din jurul nostru pot vedea purtarea exterioară, însă ei nu pot spune ce rele se găsesc în inimă. La suprafața unui râu pot să curgă ape curate, dar viermii să mișune pe fundul lui.

4. Ei nu cred Scriptura. Scriptura spune: „Inima este nespus de înșelătoare” (Ier. 17:9). Solomon spunea că există patru lucruri prea minunate ca să le poată înțelege (Prov. 30:19). Ar fi putut să îl adauge pe al cincilea: calea inimii omului. Inima este cel mai mare impostor. Ea va fi gata să se deghizeze ca și cum ar avea parte de har, dar să nu fie harul mântuitor. Inima va căuta să te convingă că o biată lacrimă este totuna cu pocăința și că o dorință leneșă este totuna cu credința. Oamenii sunt leneși în a se cerceta pe sine pentru că, în general, ei nu cred că inimile lor pot fi atât de stricate. Această reținere naturală din noi față de cercetarea de sine ar trebui să ne determine să fim mai hotărâți în a face o investigare profundă a inimilor noastre.

O, dacă aș putea să îi conving pe creștini să își dea silința în această lucrare deosebit de importantă a cercetării de sine! Mântuirea lor depinde de ea. Ceea ce Cuvântul observă cu privire la curvă este că rareori poate fi găsită acasă: „picioarele nu-i puteau sta acasă: când în uliță, când în piețe” (Prov. 7:11-12). Când un pretins credincios umblă mai mereu printre străini, spionând greșelile altora, dar nu-l vezi niciodată acasă, cercetându-și inima, acesta este semnul curviei lui spirituale. Haideți să ne cercetăm inimile așa cum analizăm aurul prin intermediul unui magnet. Haideți să ne cercetăm inimile ca să ne descoperim păcatele și, când găsim această drojdie în noi, să o ardem. Haideți să ne analizăm harul, să vedem dacă este cel potrivit. Unul s-a dus la câmp să adune ierburi, dar a adunat buruieni, apoi a descoperit că moartea era în oală (2 Împ. 4:40). Atât de mulți oameni cred că au har, iarba cea bună, dar se dovedește că ceea ce ei au sunt buruieni sălbatice, care aduc moartea și condamnarea.

Dacă vrem să ne implicăm serios în această responsabilitate importantă a cercetării de sine, iată câteva lucruri pe care trebuie să le cântărim serios:

1. Fără cercetarea de sine, nu ne putem cunoaște niciodată starea. Astfel, dacă ar trebui să murim acum, nu putem spune către ce coastă vom naviga, către Iad sau către Rai. Se crede că Socrate² ar fi spus următoarele cuvinte înainte de moarte: „Urmează să mor, și numai zeii știu dacă voi fi fericit sau pierdut”. Omul care nu-și cunoaște starea sufletului trebuie să tremure în inimă în astfel de momente, așa cum Cain tremura în trupul său. Printr-o cercetare serioasă a inimilor noastre, ajungem să știm cărui prinț îi aparținem – Prințului păcii sau prințului văzduhului.

2. Dacă nu ne cercetăm pe noi înșine, Dumnezeu ne va cerceta. El ne va analiza așa cum a făcut căpitanul cu Pavel: prin lovituri de bici (F.A. 22:24). El va pune acea întrebare pe care Hristos a pus-o: „Chipul acesta și slovele scrise pe el, ale cui sunt?” (Matei 22:20). Dacă nu Îi putem arăta propriul chip, Domnul ne va respinge.

3. Există în interiorul nostru o corupție secretă, care nu va putea fi descoperită decât cercetând inimile. Așa cum spunea Augustin, în inimă există o contaminare ascunsă. Când slujbașul lui faraon i-a acuzat pe frații lui Iosif că furaseră cupa, ei au îndrăznit să jure că aceasta nu se găsea în sacii lor. În lipsa cercetării de sine, puțin cunoaște omul cât ateism, câtă mândrie și câtă necurăție se găsește în inima lui.

4. Vom avea un avantaj deosebit practicând această disciplină. În orice direcție s-ar îndrepta lucrurile, beneficiul nostru va fi mare dacă ne cercetăm inimile. Dacă, după această analiză a inimii, descoperim că nu avem cu adevărat harul, atunci vom găsi care este greșeala, iar pericolul în care putem cădea poate fi prevenit. Dacă găsim că avem har, putem fi mângâiați. Cât de bucuros trebuie să fi fost cel care a „găsit un mărgăritar de mare preț” (Matei 13:46)? Cel care, după această cercetare de sine, descoperă că are cea mai mică măsură de har, este acela care și-a găsit tolba de dovezi: el este moștenitor al tuturor promisiunilor și se află în starea mântuirii!

Dacă vrem să înaintăm și să avem un succes tot mai mare în această lucrare, haideți să tânjim ca Dumnezeu să ne ajute să ne cercetăm inimile: „arată-mi ce nu văd” (Iov 34:32). Doamne, ridică-mi vălul! Arată-mi inima! Nu mă lăsa să pier în păcatele mele sau să merg în Iad cu nădejdea cerului.

Fragment din The Christian Soldier, or Heaven Taken by Storm, ed. Armstrong, 2nd American Edition (New York: Robert Moore, 1816), p. 55-56.

Note bibliografice și explicative

(1) forță față de noi înșine – autorul nu are în vedere aplicarea forței fizice față de trupurile noastre, ci exersarea intensității emoției, a puterii și a interesului sau pasiunii.

(2) Socrate (469-399 î.d.Hr.) – filosof grec.

Cercetarea de sine este o responsabilitate necesară pentru toți cei din Biserică și necesită multă sârguință în realizarea ei. – Stephen Charnock

Această cercetare de sine este o analiză precisă și profundă în ființa omului, o cântărire precisă a stării în care se află înaintea lui Dumnezeu. Cuvântul este regula acestei cercetări de sine, o oglindă în care putem vedea voia lui Dumnezeu. Examinatorul este conștiința, adică oglinda în care vedem viețile, acțiunile și dorințele inimilor noastre, și care, cu ajutorul Cuvântului, disecă și deschide sufletul față de sine. – Stephen Charnock