Totul a început în grădină

Atunci Domnul Dumnezeu a trimis un somn adânc peste om, și omul a adormit; Domnul Dumnezeu a luat una dintre coastele lui și a închis carnea la locul ei. Din coasta pe care o luase din om, Domnul Dumnezeu a făcut o femeie și a adus-o la om. Și omul a zis: „Iată în sfârșit pe aceea care este os din oasele mele și carne din carnea mea! Ea se va numi, femeie, pentru că a fost luată din om”. De aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa, și se va lipi de nevasta sa, și se vor face un singur trup. (Geneza 2:21-25)

Avem în acest pasaj narațiunea creației femeii pentru a fi un ajutor potrivit¹ pentru Adam. Acest lucru a fost făcut în ziua a șasea, zi în care Adam a fost pus în Paradis, deși aici este menționat după narațiunea odihnei din ziua a șaptea, însă ceea ce este afirmat în general (Gen. 1:27), anume că Dumnezeu l-a creat pe om bărbat și femeie, este reluat aici mai detaliat.

Observați, (1) că Adam a fost creat mai întâi, apoi Eva (1 Tim. 2:13) și că ea a fost făcută din bărbat și pentru bărbat (1 Cor. 11:8-9), iar toate aceste lucruri sunt prezentate aici ca motive pentru smerenia, modestia, tăcerea și supunerea femeii în general, dar în mod specific cu referire la [supunerea] și reverența² pe care soțiile o datorează soților lor. Totuși, chiar dacă ea a fost ultima ființă creată, cea mai bună și mai deosebită dintre toate, Eva a fost făcută după Adam și din el, iar acest lucru îi conferă femeii o onoare specială, fiind denumită slava bărbatului (1 Cor. 11:7). Dacă bărbatul este capul, ea este cununa – o cunună pentru soțul ei, cununa creației vizibile.

Bărbatul a fost țărână rafinată, dar femeia a fost țărână dublu rafinată, un pas mai departe în creație.

(2) Putem observa că Adam a dormit în timp ce soția lui era creată, așa că nu este lăsat loc pentru a ne imagina că el ar fi călăuzit Duhul Domnului sau că ar fi contribuit cu ceva ca sfătuitor înaintea lui Dumnezeu (Isaia 40:13). Da, el știa că are nevoie de un ajutor potrivit, dar, pentru că Dumnezeu plănuise să îi aducă unul, nu îi cere niciun fel de ajutor, ci îl lasă pe Adam neputincios, și el doarme ca unul care a aruncat toate grijile lui asupra lui Dumnezeu, cu o abandonare bucuroasă a sinelui și a tuturor preocupărilor sale în voia și înțelepciunea Creatorului său. Iehova-Iire,³ Domnul să îngrijească de asta când și în ce fel dorește! Dacă ne odihnim bucuroși în Domnul, El va lucra prin harul Lui pentru noi și ne va face mult bine.

(3) Dumnezeu a făcut ca un somn să cadă asupra lui Adam, și somnul acela a fost atât de adânc, încât deschiderea coasta sa nu l-a deranjat cu nimic. Câtă vreme Adam nu a cunoscut păcatul, Dumnezeu a putut lucra, iar Adam nu a simțit nicio durere. Atunci când, prin providența Lui, Dumnezeu face astfel de lucruri în copiii Lui, lucruri care le ating carnea și sângele, El nu are în vedere doar fericirea lor în aspectul respectiv, ci, prin harul Lui, le liniștește sufletele făcând ca ei să poată suporta ușor chiar și cele mai ascuțite intervenții ale Lui.

(4) Femeia a fost făcută din coasta lui Adam – nu din capul lui, ca să stăpânească peste el, nici din picioarele lui, ca să fie călcată în picioare de el, ci din coasta lui ca să îi fie egal, de sub brațul lui, ca să fie protejată și aproape de inima lui, ca să fie iubită. Adam a pierdut o coastă, dar aceasta nu i-a diminuat cu nimic puterea sau aspectul, întrucât, fără îndoială, trupul său a fost închis la loc fără să lase în urmă cea mai mică zgârietură. În schimbul coastei, Adam a primit un ajutor potrivit, lucru care a compensat din belșug ceea ce pierduse. Aceasta ne învață că ceea ce Dumnezeu îndepărtează de poporul Său, într-un fel sau altul, El compensează printr-un alt lucru de o valoare mult mai mare. În acest aspect – ca în multe altele – Adam a fost o imagine a Aceluia care avea să vină, căci din coasta lui Hristos, cel de-al doilea Adam, a fost formată Biserica, Mireasa Lui, când El a adormit somnul, somnul adânc al morții de pe cruce, situație în care coasta Lui a fost deschisă și din El au curs sânge și apă – sânge pentru răscumpărarea Bisericii Sale, și apă pentru a o curăța pentru Sine (Efes. 5:25-26).

Căsătoria⁴ femeii cu Adam: Căsătoria este onorabilă, însă este evident că aceasta a fost cea mai onorabilă din cele ce au existat, căci Dumnezeu însuși S-a implicat direct în ea. Oamenii spun că orice căsnicie este făcută în ceruri, și suntem siguri de acest lucru, căci bărbatul și femeia, așa cum sunt ei potriviți, sunt în întregime lucrarea lui Dumnezeu. Prin puterea Lui, El i-a creat pe amândoi și acum, prin rânduiala Lui, El i-a făcut să fie unul. Aceasta a fost o căsătorie încheiată în inocență perfectă, așa cum n-a mai fost nicio căsătorie de după ea.

(1) Fiind Tatăl ei, Dumnezeu a adus-o pe femeie la bărbat ca jumătatea acestuia și ajutorul potrivit pentru el. Când Domnul a creat-o, El nu a lăsat-o să facă ce își închipuia ea, pentru că Eva era copilul Lui și nu se putea căsători fără consimțământul Său. Acest adevăr le va sluji spre mângâiere acelora care, prin credință, rugăciune și o dependență smerită de providența lui Dumnezeu, caută călăuzirea Lui în acest aspect. Prin harul special al lui Dumnezeu și prin providența Sa deosebită, este posibil ca o soție, creată fiind de Dumnezeu, să se dovedească un ajutor potrivit pentru un bărbat.

(2) Adam a primit-o pe Eva de la Dumnezeu ca Tatăl lui: „Iată în sfârșit pe aceea care este os din oasele mele și carne din carnea mea! Ea se va numi, femeie, pentru că a fost luată din om”. Acum am ceea ce am dorit și ceea ce nu putea împlini nicio altă ființă creată – un ajutor potrivit. Darurile pe care Dumnezeu ni le dă trebuie primite cu o recunoaștere smerită și mulțumitoare a înțelepciunii Lui în felul în care le potrivește pentru noi și a favorii Sale prin faptul că ni le dă. Probabil că, în timp ce dormea, lui Adam i s-a descoperit în vis că această făptură plăcută, care îi era acum adusă înainte, era parte din propriul trup și era chemată să fie tovarășa lui de viață și soția legământului său… Mai mult, într-un semn al acceptării ei de către el, Adam i-a dat un nume, nu unul specific ei, individual, ci un nume generic, pentru toate femeile: „Ea se va numi, femeie” (ishshah)⁵ – fiind diferită de bărbat doar în ce privește sexul, nu și în natura omenească – creată din bărbat și alăturându-se bărbatului.

Instituirea rânduielii căsătoriei și a legii ei: Sabatul și căsătoria au fost cele două rânduieli instituite în starea de inocență, prima spre ocrotirea Bisericii, cealaltă pentru ocrotirea omenirii. Se pare că Dumnezeu însuși a spus aici: „De aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa, și se va lipi de nevastă-sa” (Matei 19:4-5); nu știm sigur dacă El a afirmat acest lucru prin Moise, în scris, sau prin Adam (care a vorbit, 2:23). Se pare că acestea sunt cuvintele lui Adam, care prezintă, în numele lui Dumnezeu, această lege și o așază înaintea tuturor urmașilor lui.

(1) Iată ce virtute deosebită are o rânduială divină: legăturile ei sunt mai strânse decât cele ale naturii. Cu cine putem fi mai strâns legați dacă nu cu tații și mamele care ne-au adus pe lume? Totuși, fiul trebuie să îi părăsească și să se alăture soției sale, iar fiica trebuie să uite de părinții ei, pentru a se alipi de bărbatul ei (Ps. 45:10-11).

(2) Vedeți cât de necesar este acceptul părinților pentru căsătoria copiilor lor, și cât de nedrepți sunt unii copii față de părinții lor, cât de lipsiți de respect când se căsătoresc fără acest consimțământ. Astfel de copiii le fură părinților lor dreptul de a-i binecuvânta și se înstrăinează de ei într-un mod fraudulent și nefiresc.

(3) Putem observa că este nevoie deopotrivă de prudență⁶ și de rugăciune în alegerea partenerului de viață, într-o relație care este atât de apropiată și atât de îndelungată. Întrucât această alegere este făcută pe viață, ea trebuie făcută bine.

(4) Iată cât de strânsă este legătura căsniciei: ea nu trebuie împărțită și nici slăbită prin a avea mai multe soții (Mal. 2:15), nici nu trebuie frântă sau ruptă prin divorț, indiferent care ar fi cauza, cu excepția curviei sau a abandonului voluntar.⁷

(5) Putem vedea cât de intensă trebuie să fie dragostea dintre soț și soție, anume așa cum este dragostea pentru trupurile noastre (Efes. 5:28). Aceștia doi sunt făcuți un singur trup, așa că trebuie să fie și un singur suflet.

Fragment din Matthew Henry’s Commentary on the Whole Bible.

Note bibliografice și explicative

(1) ajutor potrivit – expresia din limba ebraică tradusă prin ajutor potrivit are sensul literal de „cealaltă jumătate”, adică „un ajutor care i se potrivește, care îl completează”. „Această expresie pare să denote mai degrabă ideea de complementaritate decât de identitate. Așa cum observă Delitzsch (1:140), dacă s-ar avea în vedere identitatea, expresia mai naturală ar fi ‚asemenea lui’… Ajutorul avut în vedere aici nu este doar cel legat de munca sa zilnică sau în procrearea copiilor, chiar dacă pot fi incluse aceste aspecte, ci este vorba despre sprijinul și însoțirea reciprocă” (Gordon J. Wenham, Genesis, Vol. 1, 68). De aceea, relația dintre soț și soție ar trebui să fie ca una între rege și regină, nu o relație de genul stăpân–sclav.

(2) reverență – respect profund.

(3) Iehova-Iire – „Domnul vede” sau „Domnul îngrijește”; numele dat de Avraam locului de pe Muntele Moria unde Dumnezeu a adus un berbec în locul fiului lui Avraam, Isaac (Gen. 22:14).

(4) Vedeți nr. 4 al revistei, Căsnicia, disponibil pe pagina de internet a Asociației MAGNA GRATIA.

(5) ishshah – cel mai obișnuit termen ebraic cu sensul de femeie și soție în Vechiul Testament. [Geneza] 2:23 este „de o importanță fundamentală pentru că, pe de o parte, ʾish (om) este folosit pentru prima dată în această narațiune, și, pe de altă parte, ʾishshah (femeie) este explicat, ba chiar unii ar spune că este definit aici… el este ʾish, iar ea este ʾishshah”. (Botterweck and Ringgren, Theological Dictionary of the Old Testament, 226).

(6) prudență – înțelepciune și atenție.

(7) Nota editorului: înțelegem că nu toți cititorii noștri vor fi de acord cu felul în care autorul vede motivele în sprijinul divorțului. De altfel, autorul nu susține ideea divorțului prin înțelegere voluntară între soți, ci spune că legătura căsniciei este frântă când unul dintre soți îl abandonează intenționat pe celălalt.

Manifestarea dragostei este o responsabilitate specifică în sine, aparținându-i în special bărbatului și, în același timp, este o stare comună care trebuie să însoțească orice altă îndatorire a unui soț, printr-o îndulcire și o asezonare a lor cu dragoste. Privirea lui, felul de a vorbi, felul de a se purta și toate acțiunile sale legate de soția lui trebuie să fie îmbibate în iubire. Dragostea trebuie să se arate în poruncile sale, în mustrările sale, învățăturile sale, în avertismentele sale, în autoritatea sa, în exersarea calității sale de cap al familiei – când sunt doar ei împreună, în compania altora, în societate, în aspectele religioase, în orice moment și în orice lucru. Așa cum sarea trebuie pusă prima pe masă și luată ultima, și cum ea este presărată peste orice bucată de carne, tot așa dragostea trebuie să fie prima în inima soțului și să fie ultima, fiind întrețesută în tot ceea ce el are de făcut cu și pentru soția lui. — William Gouge

Creația femeii din bărbat arată cât de mare trebuie să fie dragostea lui pentru ea, ba chiar pentru sine. Ea nu a fost făcută din capul lui, ca să îi fie suveran, nici din picioarele lui, ca să îi fie sclavă, ci dintr-o coastă a bărbatului, pentru a arăta cât de aproape trebuie să îi fie de inimă. — George Swinnock