Patul suferinței trupești și viața veșnică

Eu cred cu fermitate că mulți păcătoși sunt chemați, îndreptățiți și mântuiți pe patul morții. Cu nădejdea clară ca numărul celor mântuiți să fie crescut mult prin binecuvântarea lui Dumnezeu asupra eforturilor înțelepte și sârguincioase ale slujitorilor creștini și ale altora, cer totuși să fiu ascultat în această privință…

Oricare ar fi natura bolii, mâna lui Dumnezeu este implicată în ea. Cauzele secundare, cu care noi și alți oameni avem atât de mult de-a face, nu sunt dincolo de controlul marii cauze primare. Malaria și toate celelalte boli care aduc suferințe de orice fel sunt supuse voii lui Dumnezeu. Hristosul cel viu și înălțat este lăsat să fie „Căpetenie peste toate lucrurile Bisericii” (Efes. 1:22). Acest adevărat măreț trebuie să fie recunoscut și prețuit mai mult decât este. Ce poate fi mai mângâietor atunci când boala și pericolele ne vizitează? Tot așa, el este sursa noastră de încurajare în eforturile pe care le facem spre mântuirea altora, care sunt aproape de moarte. Totuși, adevărul îmi cere să spun că patul morții este cel mai nefavorabil loc pentru găsirea vieții veșnice. Ca să dovedesc această afirmație, îți solicit cea mai mare atenție asupra următorilor aspecte:

Invitațiile și promisiunile Bibliei sunt adresate în principal persoanelor presupus a fi sănătoase. Despre tineri se spune că de la ei se așteaptă să-și amintească de Creatorul lor din zilele tinereții, până nu vin zilele rele și până nu se apropie anii când mulți vor spune: „Nu găsesc nici o plăcere în ei” (Ecles. 12:1). Aceste zile rele vin mai devreme sau mai târziu împreună cu slăbiciune trupească și tulburare mentală. Dacă sunt amânate mult, ele vin în final, și mulți, dacă nu chiar marea majoritate, suferă de depresie și decădere mentală la vârsta bătrâneții. Este un adevăr verificat că puțini se întorc la Domnul și găsesc mângâieri categorice ale nădejdii bune după ce au trecut de meridianul vieții. „Eu îi iubesc pe cei ce mă iubesc, și cei ce mă caută cu tot dinadinsul mă găsesc” (Prov. 8:17). Această siguranță dulce a înțelepciunii personale se găsește în a sta alipiți de ceea ce Isus a spus la mult timp după aceea, când a luat copilașii în brațele Sale: „Lăsați copilașii să vină la Mine, și nu-i opriți; căci Împărăția lui Dumnezeu este a celor ca ei” (Marcu 10:14).

Planul revelat pentru mântuirea celor pierduți presupune că marea lor majoritate sunt adunați în locuri unde este propovăduit public cuvântul mântuirii. Așa a fost în Ziua Cincizecimii, când trei mii de oameni au fost adăugați bisericii și, la puțin timp după aceea, când alte mii s-au numărat printre ucenici. Adevărații slujitori ai lui Dumnezeu sunt „trimiși împuterniciți ai lui Hristos” (2 Cor. 5:20). Ei sunt mesageri, trimiși și autorizați de Dumnezeu, având porunca de a face cunoscuți termenii păcii, de a răspândi vestea bună aducătoare de o mare bucurie. Evident, lor li se cere să predice Evanghelia din casă în casă și în locuri publice – oricărei persoane, la nivel individual, tânăr sau bătrân, după cum au oportunitatea. Totuși, marea lor trimitere pleacă de la prezumția că ei au acces la mulțimi de oameni acolo unde aceștia se strâng – nu doar în camerele întunecate de boală. Este adevărat că mulțimi de oameni nemântuiți se strâng la înmormântări, în case sau în locuri de închinare publică din respect pentru semenii lor ale căror trupuri urmează să le îngroape, din compasiune, față de cei aflați în suferință sau dintr-o curiozitate morbidă, și Evanghelia poate fi propovăduită credincios și cu sârguință și în aceste ocazii. Cred totuși că beneficiile mântuitoare vin rareori peste astfel de circumstanțe. Un păstor foarte devotat și cu mare experiență și-a lăsat mărturia spunând că el nu a cunoscut nici măcar un singur păcătos care să fi fost trezit și adus la Hristos ca rezultat al participării la un serviciu de înmormântare. Explicația lui era următoarea: chiar dacă este întotdeauna adevărat că Dumnezeu vrea să-Și arate harul și n-are nicio plăcere să-l vadă pe cel rău murind, este la fel de adevărat că El nu va tolera să fie dezonorat, nici ca Evanghelia harului Său să fie ignorată de cei care nu Îl întâlnesc în casa Lui în circumstanțe obișnuite, dar care nu sunt dornici să absenteze de la serviciile de înmormântare din motive deja oferite.

În lucrarea mea, mi-am stabilit întotdeauna ca obiectiv să fac așa încât slujirile de înmormântare să fie de ajutor pentru cei vii, spre mângâierea celor care și-au pierdut ruda și spre mântuirea celor pierduți. A existat un singur caz când am predicat la înmormântarea unui comerciant care își luase viața, situație când am avut un motiv întemeiat să sper că unul dintre vânzătorii lui a fost afectat într-un fel mântuitor de cuvintele spuse și de solemnitatea înfricoșătoare a acelei ocazii. El a fost primit în părtășia bisericii noastre de baza mărturisirii lui Hristos, dar după câțiva ani de trăire consecventă alături de noi, acel individ a dispărut și nu știm unde se află, nici dacă mai trăiește.¹

Persoanele care au parte de Evanghelie cu putere mântuitoare sunt văzute a fi în circumstanțe favorabile pentru a exercita slujirea activă și recunoscătoare a noului lor Stăpân. Astfel, întrucât stau în piață la orice oră, fără a avea ceva de lucru, ei sunt chemați să lucreze în via Domnului și primesc plata pe care El nu ratează niciodată să le-o dea acelora care Îl slujesc. Fie că sunt echipați cu un talant sau mai mulți, ei sunt chemați să îi folosească spre înmulțire așa încât să dea socoteală cu bucurie, nu cu tristețe, și să stăpânească peste cetăți potrivit abilităților lor specifice (Matei 20:1-16).

Fiind implicați în munca legitimă la fermele sau locurile lor de muncă, sau chiar satisfăcuți cu deliciile sociale din familiile lor, ei sunt chemați la o sărbătoare, „o cină mare” (Luca 14:16), de către Acela care nu pune nicio piedică în calea preocupărilor onorabile și a fericirii în familie, ci, prin ospețele Sale de dragoste, Își pregătește invitații pentru slujirea activă și pentru răsplăți mari. În pildele Domnului nostru nu există nicio sugestie legată de boală sau de întreruperea lucrului vieții.

Este un adevăr istoric că familia lui Dumnezeu de pe pământ a crescut cel mai mult prin cei care sunt puternici și sănătoși. În lucrarea lui Hristos și a acelora care L-au slujit în primii ani ai acestei lucrări a Duhului, există multe circumstanțe de indivizi, ale căror nume sunt menționate în Evanghelii și în Faptele Apostolilor, care s-au întors la Domnul. Dar ei nu a fost persoane care și-au reformat viața prin intermediul bolii, sau chiar văzând că moartea se apropie de ei. Minunile vindecării produse de Isus au avut în mare măsură scopul de a arăta că Fiul Omului avea puterea pe pământ să ierte păcatele și să-Și pregătească martorii care aveau să vestească laudele Aceluia care nu doar le-a vindecat bolile, ci i-a și chemat de la moarte la viață.

Când Duhul Sfânt le-a fost dat celor unsprezece și celor care erau împreună cu ei, bărbați și femei evlavioși, s-a deschis în curând o cale ca ei să ajungă la oamenii din Samaria și Cezareea, din Antiohia și din cetățile Asiei, din Macedonia, Ahaia și alte părți ale Europei. Până în ziua de azi, ca o „oștire sacramentală”, prin trimiterea și porunca Domnului nostru, creștinii au porunca de a îmbrăca toată armura lui Dumnezeu, de a lupta cu vrăjmașii lor, care sunt și ai Lui, și de a înainta, luând în posesie satele, orașele, continentele și lumea întreagă în Numele Domnului lor. Într-o perspectivă mai largă, pare că Dumnezeul mântuirii ar fi pierdut din vedere patul suferinței și al bolii atunci când caută copii pentru familia Lui de pe pământ.

O altă dovadă că patul suferinței și al morții nu este un loc favorabil pentru găsirea mântuirii lui Dumnezeu este că trebuie să avem în vedere natura Evangheliei. Ea este vestea bună a mântuirii prin credința în Isus Hristos. Dar ea este și o colecție de adevăruri prețioase care trebuie învățate, crezute și puse în practică. Aceste adevăruri fac referire la ființa, caracterul și perfecțiunile lui Dumnezeu; la caracterul spiritual a Legii Lui; la Persoana, calitățile și lucrarea răscumpărătoare a Fiului drag al lui Dumnezeu, Domnul nostru Isus Hristos; la Persoana și lucrarea Duhului Sfânt, care ne convinge de păcat, care ne înviază împreună cu Hristos și care ne învață și ne echipează să Îl primim așa cum ne este oferit în Evanghelie.

De aceea, aici avem de-a face cu o chemare adresată oamenilor păcătoși de a auzi, de a învăța, de a crede și de a practica adevărul. Din fericire, acțiunea omului în ascultare de această chemare nu depinde de tăria intelectului lui. Am cunoscut un tânăr, despre care aș fi spus cu greu că era pe jumătate cât semenii lui în orice privință, a cărui natură părea să fie deposedată de orice valoare morală, dacă nu chiar demonizată, care a fost adus la picioarele Mântuitorului și a slujit în lucrarea tânărului Malcom, un student la acest seminar, și care a fost de mare ajutor într-o trezire deosebită care a condus la mântuirea multor suflete.

Totuși, rămâne un lucru evident că persoanele slabe, confuze și uneori aduse chiar la delir de bolile trupului sau torturate de dureri severe nu se află într-o stare favorabilă pentru a primi învățătură, nici chiar pentru a auzi cele mai plăcute invitații care îi pot fi făcute.

Trebuie adăugate aici câteva cuvinte despre legătura dintre trup și minte. Ele constituie o singură persoană. Moartea le desparte, dar doar pentru o vreme. Oricare ar fi schimbarea care se petrece, ele vor fi reunite la înviere, în ziua de apoi. Până ce vine moartea, ele sunt ținute împreună de o legătură care nu este niciodată amenințată de bisturiul chirurgului. Dacă tai „cordonul de argint”, trupul se întoarce în pământ, așa cum a fost la început, iar duhul se întoarce la Dumnezeul care l-a dat (Ecles. 12:6-7). Cu toate acestea, personalitatea acelui individ nu este distrusă, chiar dacă ea nu este ceea ce va fi atunci când trupul va fi înviat și potrivit unei noi stări – în lumină sau întuneric, cu Hristos, acolo unde este El, sau despărțit de El prin alegere și prin judecata Lui dreaptă. De aceea, cât de profundă este taina unirii trupului și a sufletului în decursul acestei vieți muritoare! „Minte sănătoasă în trup sănătos” a ajuns un proverb. Veridicitatea lui ar trebui să îi atragă atenția oricui om care își veghează sufletul și a tuturor celor care încă nu au găsit viața veșnică în Isus Hristos sau mor în păcatele lor.

Există unele boli și răni prin care nervii sunt atât de chinuiți, încât cel care suferă urlă în agonia lui și nu poate să își concentreze gândurile așa cum ar trebui. Până și cea mai blândă lucrare a rudelor și a păstorului eșuează complet să găsească în astfel de persoane o perioadă convenabilă ca să le îndemne să ia în considerare cuvintele Mântuitorului. Răbdătorul Iov a exclamat: „El mă frânge bucăți, se aruncă asupra mea ca un războinic” (Iov 16:14).

Există boli apăsătoare prin care puterile vieții sunt slăbite până aproape de pierzare. Sângele curge firav prin artere și vene. Trupul poate fi zdrobit de secreții bolnave din interior sau de otrăvuri din exterior. Buzele își pierd culoarea și ochii strălucirea. Coșmarurile vin asupra pacientului, iar sufletul lui zace în întuneric. El uită să își mănânce pâinea zilnică. În zadar vei încerca să îl înveselești sau să îi atragi atenția prin vestea bună a mântuirii sau prin orice alte cuvinte, așa încât se poate ajunge ca trupul lui să cadă în ultimul somn, în această stare.

Dacă este încă în viață, ar fi bine să nu cadă asupra lui umbra unei melancolii apăsătoare. Chiar și în momentele lui cele mai strălucite, nădejdea oricărei schimbări în bine poate să moară în inima lui. Am cunoscut creștini cu multă experiență în astfel de circumstanțe dificile, care spuneau cu hotărâre că, dacă mântuirea lor ar fi depins de vreun efort spre primirea Evangheliei făcut într-o astfel de stare, ar fi pierit negreșit. Ei n-ar fi putut aștepta rezolvarea bolilor fără teamă, deși știau în cine crezuseră și erau convinși că El putea să îi păzească pe cei care I-au fost încredințați până în ziua plecării lor și până la vremea celei de-a doua veniri a Sa (2 Tim. 1:12). Și pot spune că eu însumi am fost într-o astfel de stare.

Unele boli creează o stare de agitație în trup. Afecțiunile pulmonare și diversele forme de febră produc un astfel de efect. Circulația sângelui se întețește. Creierul și întregul sistem nervos sunt anormal de agitate. Mintea poate fi supraîncărcată de gânduri care nu ascultă de legile rațiunii. În astfel de situații survine delirul cel mai sălbatic, iar pacientul trăiește pentru o vreme într-o lume în care nici măcar cei mai apropiați prieteni nu pot pătrunde. Este dureros să fii martorul rătăcirilor minții chiar și atunci când ai motive să crezi că viața acelui om este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu, fiindcă uneori astfel de oameni par să indice că se află în posesia unui caracter la polul opus față de cum îi știai. Este mai mult decât dureros – chiar zguduitor – să știi că, în astfel de circumstanțe, persoane care n-au arătat niciun fel de semne ale unui interes față de Mântuitorul ar deveni dintr-odată ucenicii Lui iubiți, și totuși, odată cu recuperarea sănătății, să nu păstreze nicio amintire a gândurilor, emoțiilor sau cuvintelor lor. Mi-au fost relatate multe situații de către păstori și medici care vorbeau despre persoane bolnave care păreau să fi trecut prin toate stadiile de trezire, convingere, convertire și mărturisire bucuroasă a lui Hristos ca Mântuitorul lor. Cu toate acestea, după recuperarea din boală, astfel de persoane n-au fost în măsură să își amintească mai nimic din trecutul recent, și au dovedit acest lucru prin maniera de a trăi de după aceea, în viețile lor nefiind produsă nicio schimbare mântuitoare.

Într-un caz relatat de Rev. Benjamin Holt Rice, pe atunci păstorul bisericii prezbiteriene din Princeton, o tânără care făcea furori în acea zonă (nu în Princeton), o persoană lumească, o rătăcită, a fost lovită de febră tifoidă. Dr. Rice era pe atunci un păstor tânăr și, fiind chemat să o viziteze, a făcut acest lucru zi după zi. În final, toți credeau că ea urma să moară. Crezând ea însăși că sfârșitul îi era aproape, i-a chemat la pat pe membrii familiei, care cunoșteau viața deșartă pe care ea o trăise. Ea a spus că găsise pacea în credință, era convinsă că păcatele ei fuseseră iertate de dragul lui Isus și că era pe punctul de a pleca pentru a fi pe veci cu El. Luându-și rămas bun de la rude, le-a implorat să se pocăiască astfel încât să le întâlnească în cer, apoi a așteptat liniștită deznodământul. Păstorul ei nu avea nicio îndoială asupra faptului că ea era o păcătoasă mișcată de har. Și s-a despărțit de ea cu nădejdea bucuroasă că o va găsi în final și pe veci printre cei răscumpărați din cer. Trecând din nou pe la ea ceva mai târziu, presupunând că murise, a descoperit, spre surprinderea lui, că starea de criză a tinerei trecuse și ea se vindeca treptat. De aceea, a considerat că este un lucru înțelept să își întrerupă vizitele zilnice pentru o vreme. Când a fost chemat în final și a făcut referire la schimbarea gândirii și a simțămintelor ei religioase, păstorul a fost uluit să audă, chiar de pe buzele ei, că tânăra nu-și amintea câtuși de puțin din vizitele lui sau că spusese vreun lucru care să îi conducă pe el și pe familia ei la nădejdea că ea era cu adevărat un copil al lui Dumnezeu. Tânăra s-a întors la căile ei vechi de a trăi, și au trecut foarte mulți ani până când L-a căutat pe Mântuitorul și, așa cum nădăjduia, L-a găsit.

Nu pot trece cu vederea un fapt pe care orice păstor îl cunoaște cu tristețe: Atunci când sunt lovite de boală și sunt foarte nerăbdătoare să se recupereze, unele persoane sunt lipsite de dorința de a li se vorbi pe tema religiei sau ca vreo persoană să se roage în prezența lor, pentru că, prin acestea, li s-ar sugera că ar putea să moară. Astfel de oameni nu consideră că un păstor înțelept și credincios ar ști suficient de multe lucruri despre boală așa că, dacă fac astfel de vizite, nu le fac decât din sentimentul datoriei. Ei încă nu au învățat că o nădejde bună pentru viața veșnică este un agent minunat al remediului pentru trupul aflat în suferință. Regret că trebuie să adaug că unii medici nu par să știe acest lucru și, dacă le-ar sta în putință, i-ar exclude pe păstori din prezența pacienților lor. De aceea, avem această anomalie, un lucru care este rău, chiar o ticăloșie a diavolului, că oamenii așteaptă ca boala să vină peste ei până să ia aminte la adevărul Cuvântului lui Dumnezeu și să se gândească la mântuirea sufletelor lor. Apoi, când boala vine, ei fug de auzirea mesajului mântuirii sau de rugăciunea credinței, ca nu cumva să fie convinși să creadă că ar putea să moară și că nu ar fi pregătiți pentru acea schimbare deosebită. De aceea, ei își fură singuri toate oportunitățile mântuirii. Dacă se însănătoșesc, se află în pericolul de a se împietri în nepocăință și necredință. Dacă mor, ei pleacă nepregătiți ca să stea în prezența lui Dumnezeu.

Fragment din The Pastor in the Sick Room (Vestavia Hills, AL: Solid Ground Christian Books, 2004), 17-30, www.solid-ground-books.com.

Note bibliografice și explicative

(1) De la această cuvântare, am auzit totuși de un păstor eminent, al cărui nume nu mă simt liber să îl dau, care crede că, în lucrarea lui, mulți au fost câștigați pentru Hristos prin predicarea Evangheliei la înmormântări.

Boala nu vine la întâmplare, ci din mâna lui Dumnezeu. Trebuie să învățăm să credem acest lucru, căci astfel ne vom folosi mai bine de boală decât o facem în mod obișnuit. Dacă oamenii ar crede acest lucru, acest adevăr ar face ca până și cea mai împietrită inima să se pocăiască în vremea bolii. Într-o astfel de situație, ei s-ar întreba: „M-a lovit Dumnezeu cu boală? Nu încape îndoială că ea a venit peste mine ca să mă smerească pentru unele dintre păcatele mele, să mă facă să-mi recunosc, să le părăsesc și să mă întorc la El”. În felul acesta s-au folosit slujitorii lui Dumnezeu de suferință, ca atunci când profetul a venit la Ezechia „s-a întors cu fața la perete… și a vărsat multe lacrimi” (Isaia 38:3), în special pentru păcatele lui, ca și pentru alte lucruri. Fiind gata să moară, Iacov „s-a închinat, rezemat pe vârful toiagului său” (Evrei 11:21), ridicându-și trupul într-un gest de reverență față de Dumnezeu, mărturisindu-și astfel smerenia, credința și nădejdea. Și așa trebuie să facem și noi dacă putem, lucru care ne va face să descoperim că boala este o binecuvântare. – William Perkins

Boala este unul dintre mijloacele pe care Dumnezeu le folosește pentru a produce pocăința. Dumnezeu poate să producă pocăința chiar și pe patul bolii, și Dumnezeu este Cel care o produce chiar și când suntem sănătoși. În sens strict, chiar dacă mijloacele pocăinței sunt mai probabile și adevărul pocăinței mai ușor de conștientizat în sănătate decât în boală, totuși practica pocăinței este o lucrare la fel de grea în ambele situații, văzând că în ambele ea este rezultatul lucrării mărețe a Dumnezeului atotputernic. – Matthew Poole