Ești pregătit pentru boală?

Eu cred că este de o importanță cardinală să nu fim mulțumiți cu generalități atunci când venim cu mesajele lui Dumnezeu înaintea sufletelor oamenilor. În ceea ce mă privește, eu sunt nerăbdător să aduc înaintea fiecărui cititor responsabilitatea personală legată de acest subiect. Nu vreau ca vreunul dintre cei ce citesc acest articol să nu fie în stare să răspundă la întrebări ca acestea: „Care este lecția practică pe care am învățat-o? Ce ar trebui să fac într-o lume a bolii și morții?”

O îndatorire crucială pe care răspândirea bolii o aduce asupra omului este aceea de a trăi constant pregătit să se întâlnească cu Dumnezeu. Boala ne aduce aminte de moarte. Moartea este ușa prin care trebuie să trecem cu toții spre judecată. Judecata este momentul când Îl vom întâlni pe Dumnezeu față în față. Cu siguranță că prima lecție pe care cel ce locuiește într-o lume bolnavă și muribundă ar trebui să o învețe este să se pregătească pentru întâlnirea cu Dumnezeul lui.

Când te pregătești să Îl întâlnești pe Dumnezeu? Nu vei fi niciodată pregătit câtă vreme nelegiuirile tale nu sunt iertate și cât timp păcatele nu îți sunt acoperite! Nu vei putea să Îl întâlnești niciodată cât timp inima ta nu va fi înnoită și nu vei fi învățat să-ți găsești desfătarea în voia Lui! Ai cu siguranță multe păcate. Dacă mergi la biserică, propriile buze sunt învățate să mărturisească acest adevăr în fiecare zi de duminică. Doar sângele lui Isus Hristos îți poate curăța păcatele. Doar neprihănirea lui Hristos te poate face acceptabil înaintea lui Dumnezeu. Doar credința, simpla credință ca de copil, poate să-ți dea dreptul de a-L avea pe Hristos și binecuvântările Lui. Vrei să știi dacă ești pregătit să Îl întâlnești pe Dumnezeu? Atunci unde îți este credința? În mod natural, inima ta este nepregătită să stea în fața lui Dumnezeu. Nu ai nicio plăcere adevărată să împlinești voia Lui. Duhul Sfânt trebuie să te transforme după chipul lui Hristos. Lucrurile vechi trebuie să treacă. Toate trebuie să se facă noi. Vrei să știi dacă ești pregătit să Îl întâlnești pe Dumnezeu? Atunci unde îți este harul? Care sunt dovezile convertirii și ale sfințirii tale?

Eu sunt convins că doar acest lucru înseamnă să te pregătești să Îl întâlnești pe Dumnezeu. Iertarea păcatului și dorința după prezența lui Dumnezeu, îndreptățirea prin credință și sfințirea inimii, sângele lui Hristos stropit asupra noastră și locuirea Duhului lui Hristos în noi – acestea formează esența religiei creștine. Acestea sunt realități sobre, solide și de substanță. A trăi în posesia acestor lucruri într-o lume plină de boală și moarte este prima îndatorire cu care insist înaintea sufletului tău.

O altă îndatorire crucială pe care răspândirea vastă a bolii ți-o dă este aceea de a trăi continuu gata să suporți boala cu răbdare. Nu încape îndoială că boala este aducătoare de încercare pentru carne și sânge. Când simțim că nervii ne sunt întinși și că scade forța trupească; când suntem obligați să stăm liniștiți și să lăsăm deoparte toate preocupările noastre obișnuite; când vedem cum planurile ni se întrerup și cum obiectivele nu pot fi îndeplinite; când îndurăm ore lungi, zile și nopți de oboseală și durere – toate aceste lucruri apasă din greu asupra bietei naturi omenești, și așa păcătoasă. Nu ne miră că nerăbdarea și agitația sunt rezultate ale bolii! Cu siguranță că, într-o astfel de lume muribundă, trebuie să studiem răbdarea.

Cum să învățăm să suportăm boala cu răbdare, când vine peste noi? Trebuie să acumulăm provizii de har în vreme de sănătate. Trebuie să căutăm influențele sfințitoare ale Duhului Sfânt asupra înclinațiilor și a pornirilor noastre nestăpânite. Trebuie să fim autentici în rugăciunile noastre și să cerem cu regularitate putere pentru a împlini voia lui Dumnezeu și pentru a îndura actele providenței Lui. Aceasta este tăria pe care trebuie să o cerem: „Dacă veți cere ceva în Numele Meu, voi face” (Ioan 14:14).

Nu cred că este inutil să insist asupra acestui aspect. Cred că harurile pasive ale creștinismului trec destul de neobservate. Blândețea, bunătatea, îndelunga răbdare, credința și răbdarea sunt toate menționate în Cuvântul lui Dumnezeu ca roade ale Duhului. Ele sunt haruri pasive care Îl glorifică pe Dumnezeu într-un fel special. Ele îi pun pe gânduri adesea pe unii oameni care, altfel, disprețuiesc partea activă a caracterului creștin. Aceste haruri nu strălucesc niciodată atât de tare cum o fac pe patul bolii. Ele le dau putere multor persoane bolnave să predice un mesaj plăcut, pe care cei din jurul lor nu îl vor uita niciodată. Vrei să împodobești învățătura pe care pretinzi că o crezi? Vrei să faci așa încât creștinismul tău să fie frumos în ochii altora? Atunci ascultă sfatul pe care ți-l dau astăzi. Adună-ți o visterie de răbdare pentru perioadele de boală. Apoi, chiar dacă boala nu te va duce la moarte, ea va fi „spre slava lui Dumnezeu” (Ioan 11:4).

Încă o îndatorire crucială pe care răspândirea vastă a bolilor o aduce asupra ta este să fii mereu gata să arăți compasiune față de semenii tăi și să îi ajuți. Boala nu este niciodată prea departe de fiecare dintre noi. Puține sunt familiile care nu au pe nimeni bolnav. Puține sunt parohiile unde nu vei găsi pe cineva lovit de suferință trupească. Dar oriunde ne întâlnim cu boala, acolo se găsește și o chemare la responsabilitate. Un mic ajutor în anumite cazuri, o vizită plăcută în altele, o întrebare prietenească sau o simplă expresie de compasiune poate face un bine uriaș. Acestea sunt lucrurile care tocesc asperitățile, care îi unesc pe oameni și care încurajează sentimentele bune. Există chiar căi prin care poți să îi conduci în ultimă instanță pe oameni la Hristos și să le salvezi sufletele. Există fapte bune pentru care fiecare creștin ar trebui să fie gata. Într-o lume plină de boli și suferințe, trebuie să „ne purtăm sarcinile unii altora” și să „fim buni unii cu alții” (Gal. 6:2; Efes. 4:32). Îndrăznesc să spun că aceste lucruri pot să pară minore sau banale. Unii oameni aleargă după a face lucruri mărețe, eroice și izbitoare la ochi! Eu vreau să spun că atenția conștiincioasă față de aceste mărunte acțiuni de bunătate frățească constituie una dintre cele mai clare dovezi că avem „gândul lui Hristos” (1 Cor. 2:16). Ele sunt acțiuni pe care le-am văzut din abundență la Domnul nostru binecuvântat. El le făcea întotdeauna bine celor bolnavi și întristați (F.A. 10:38). Ele sunt acțiuni cărora El însuși le atașează o importanță mare în cel mai solemn pasaj al Scripturii, unde este descrisă judecata finală. El spune acolo: „am fost bolnav, și ați venit să Mă vedeți” (Matei 25:36).

Ai vreo dorință să dovedești realitatea dragostei tale – harul binecuvântat despre care atât de mulți oameni vorbesc, dar pe care atât de puțini îl practică? Dacă ai o astfel de dorință, păzește-te de egoismul rece și de ignorarea fraților tăi bolnavi. Caută-i. Ajută-i, dacă au nevoie de ajutor. Arată-ți compasiunea față de ei. Încearcă să le ușurezi poverile. Mai presus de orice, străduiește-te să le faci bine sufletelor lor. Îți va face mult bine ție, dacă nu le va fi de folos lor. Îți vei păzi astfel inima de cârtire. Se va dovedi o binecuvântare pentru propriul suflet. Eu cred cu hotărâre că Dumnezeu ne testează și ne încearcă prin fiecare caz de boală din jurul nostru. Permițând suferința, El cercetează pentru a vedea dacă cei ce pretind că sunt creștini au vreun sentiment față de cei bolnavi. Păzește-te, așa încât să nu fii „cântărit în cumpănă și găsit ușor” (Dan. 5:27). Dacă poți să trăiești într-o lume bolnavă și muribundă și să nu simți nimic față de alți oameni, ai încă multe de învățat.

Voi părăsi aici această parte a subiectului meu. Am abordat lucrurile pe care le-am denumit sugestii, și mă rog ca Dumnezeu să facă așa încât ele să lucreze în multe minți. Repet că pregătirea continuă de a-L întâlni pe Dumnezeu, disponibilitatea constantă de a suferi boala cu răbdare și dorința continuă de a manifesta compasiune din inimă față de cei bolnavi sunt responsabilități clare pe care boala le aduce înaintea noastră, a tuturor. Ele sunt responsabilități ce trebuie îndeplinite de fiecare dintre noi.

N-am cerut nimic extravagant sau irațional atunci când le-am enumerat. Nu-i cer niciunui om să se retragă într-o mănăstire și să ignore responsabilitățile stării în care se află acum. Eu doar vreau ca oamenii să conștientizeze că trăiesc într-o lume bolnavă și muribundă, și că trebuie să trăiască în consecință. Și spun cu toată îndrăzneala că omul care trăiește viața credinței, a sfințeniei, a răbdării și a dragostei nu este doar cel mai autentic creștin, ci și cel mai înțelept și mai rațional om.

Voi încheia de acum prin patru aspecte cu rol de aplicație practică. Vreau ca subiectul acestor rânduri să fie cu folos spiritual. Dorința inimii mele și rugăciunea mea înaintea lui Dumnezeu este să fac bine sufletelor oamenilor.

În primul rând, aduc o întrebare înaintea tuturor cititorilor, cărora le cer atenția serioasă, ca ambasador al lui Dumnezeu. Ea este o întrebare care survine natural din acest subiect. Este o întrebare care îi privește pe oamenii din orice clasă și orice stare. Iată care este întrebarea: „Ce te vei face când vei fi bolnav?” Va veni vremea când, asemenea tuturor oamenilor, trebuie să treci prin valea întunecată a umbrei morții. Va veni ceasul când, la fel ca toți înaintașii tăi, te vei îmbolnăvi și vei muri. Acea clipă poate fi aproape sau departe – doar Dumnezeu știe. Dar oricând ar veni acel moment, întrebarea mea este: „Ce te vei face?” Încotro te vei îndrepta după mângâiere? În ce îți vei odihni sufletul? Pe ce îți vei zidi nădejdea? De unde îți extragi mângâierile?

Vreau să te îndemn să nu eviți aceste întrebări. Lasă-le să lucreze asupra conștiinței tale și nu te odihni până nu vei da un răspuns satisfăcător. Nu îți bate joc de darul prețios al nemuririi sufletului. Nu amâna cântărirea subiectului pentru o perioadă mai viabilă. Nu te baza pe pocăința de pe patul morții. Cele mai importante lucruri nu trebuie lăsate ultimele. Un tâlhar muribund a fost mântuit pentru ca oamenii să nu cadă în disperare, dar numai unul, pentru ca nimeni să nu se amăgească. Îți repet întrebarea, și sunt sigur că ea merită un răspuns: „Ce te vei face când vei fi bolnav?”

Dacă ai trăi veșnic în această lume, nu m-aș fi deranjat să îți adresez aceste lucruri în felul în care am făcut-o. Dar lucrurile stau altfel. Nimeni nu scapă sorții comune a tuturor oamenilor. Nimeni nu poate muri în locul tău. Trebuie să vină ziua când fiecare trebuie să meargă în casa veșniciei. Vreau să fii pregătit pentru acea zi. Trupul care îți ocupă atât de multă atenție – trupul pe care acum îl îmbraci, îl hrănești și îl încălzești cu atâta grijă – acel trup trebuie să se întoarcă în țărână. Gândește-te ce lucru îngrozitor ar fi să descoperi în final că te-ai îngrijit de orice aspect al vieții, cu excepția singurului necesar – anume să te îngrijești de trup, dar să îți neglijezi sufletul – să mori, în realitate, asemenea cardinalului Beaufort¹ și să nu ai asupra ta niciun semn al mântuirii! De aceea, insist cu întrebarea mea înaintea conștiinței tale: „Ce te vei face când vei fi bolnav?”

În al doilea rând, îi sfătuiesc pe toți cei ce cred că au nevoie de sfaturile mele și sunt gata să le accepte – pe toți cei care cred că nu sunt încă pregătiți să se întâlnească cu Dumnezeu. Sfatul meu este scurt și simplu: alipește-te de Domnul Isus Hristos fără amânare. Pocăiește-te, fii convertit, fugi la Hristos și fii mântuit!

Fie ai suflet, fie nu. Cu siguranță că nu vei nega vreodată că ai suflet. Atunci, dacă ai suflet, caută mântuirea acelui suflet. Dintre toate pariurile din lume, nu există niciunul atât de ticălos ca acela al omului care trăiește nepregătit să Îl întâlnească pe Dumnezeu, și totuși amână pocăința. Fie ai păcate, fie nu. Dacă ai – și cine va îndrăzni să spună că nu are? – rupe-o cu acele păcate, depărtează-te de nelegiuirile tale și fugi de ele fără amânare! Fie ai nevoie de un Mântuitor, fie nu. Dacă ai nevoie, aleargă azi la singurul Mântuitor și strigă cu putere la El, cerându-I să-ți mântuiască sufletul. Apropie-te imediat de Hristos. Caută-L prin credință. Încredințează-I sufletul. Cere-I hotărât iertarea și pacea cu Dumnezeu. Cere-I să toarne Duhul Sfânt asupra ta și să te facă un creștin adevărat. El te va asculta. Indiferent cum ai fost, El nu îți va refuza rugăciunea. El a spus: „pe cel ce vine la Mine, [cu niciun chip] nu-l voi izgoni afară” (Ioan 6:37).

Te implor, ferește-te de un creștinism vag și nedefinit. Nu te lăsa mulțumit cu o nădejde în termeni generali, crezând că totul este bine doar pentru că aparții unei biserici și că, în final, totul va fi bine pentru că Dumnezeu este îndurător. Nu fi liniștit fără să ai unirea personală cu Hristos însuși. Nu sta odihnit până ce nu ai mărturia Duhului în inima ta că ai fost spălat, sfințit și îndreptățit, că ești una cu Hristos și că El locuiește în tine. Nu fi liniștit decât după ce vei putea spune ca apostolul: „știu în cine am crezut. Și sunt încredințat că El are putere să păzească ce I-am încredințat până în ziua aceea” (2 Tim. 1:12).

Religia vagă, nedefinită și fără trăsături distincte te va putea ajuta foarte bine câtă vreme ești sănătos. Totuși, ea nu te va putea sprijini niciodată în ziua bolii. Membralitatea formală și participarea lipsită de interes la întâlnirile bisericii te poate trece prin vremea însorită a tinereții și prin perioadele de prosperitate. Totuși, când moartea se apropie, toată această spoială va dispărea. Nimic nu te va putea ajuta atunci, decât unirea reală a inimii tale cu Hristos. Când Hristos mijlocește pentru noi la dreapta Tatălui, când Hristos este cunoscut și crezut ca Marele nostru Preot, Medicul și Prietenul nostru, atunci putem ști că doar Hristos poate să îi fure morții boldul și ne poate face în stare să înfruntăm boala fără frica. Doar El îi poate elibera pe cei care, prin frica morții, se află în robie față de ea. Oricărui om care vrea să primească un sfat, îi dau acest îndemn: Apropie-te de Hristos. Dacă vrei să ai nădejde și mângâiere pe patul suferinței, alipește-te de Hristos. Caută-L pe Hristos. Mergi la Hristos.

Du orice grijă și orice necaz la El. El te va păzi și te va duce prin toate momentele vieții. Revarsă-ți inima înaintea Lui când conștiința îți este împovărată. El este adevăratul Mărturisitor. Doar El poate să te absolve de vină și îți poate îndepărta povara. Îndreaptă-te prima dată către El în ziua suferinței trupești, asemenea Mariei și Martei. Continuă să privești la El până la ultima suflare din viața ta. Hristos merită să fie cunoscut. Cu cât Îl cunoști mai mult, cu atât mai mult Îl vei iubi. De aceea, apropie-te de Isus Hristos.

În al treilea rând, îi îndemn pe toți creștinii adevărați, care citesc aceste rânduri, să știe cât de mult Îl pot proslăvi pe Dumnezeu în perioade de boală, rămânând liniștiți în mâna lui Dumnezeu. Cred că este foarte important să ating acest subiect. Știu cât de predispusă este inima credinciosului să leșine și cât de grăbit este Satana să insinueze îndoieli și întrebări când trupul creștinului este slab. Am cunoscut întrucâtva starea de depresie și tristețe care vine uneori asupra copiilor lui Dumnezeu când sunt puși câteodată la pământ pe neașteptate de boală și obligați să stea la pat. Am observat cât de înclinați sunt unii credincioși să se chinuie pe ei înșiși cu gânduri morbide în astfel de perioade și să își spună în inimile lor: „Dumnezeu a uitat de mine. Sunt alungat dinaintea ochilor Lui”.

Îi îndemn cu tot zelul pe toți credincioșii bolnavi să își aducă aminte că Îl pot cinsti pe Dumnezeu la fel de mult suferind cu răbdare după cum pot să Îl onoreze prin muncă activă. Adesea demonstrăm mai mult har când suntem nevoiți să stăm liniștiți decât când mergem încoace și încolo și încercăm să facem lucruri mari. Îi îndemn să-și amintească de faptul că Hristos îngrijește de ei la fel de mult când sunt bolnavi ca atunci când sunt sănătoși, și că până și disciplinarea pe care ei o simt acum atât de acut le este trimisă în dragoste, nu în mânie. Mai presus de orice, îi îndemn să-și amintească de compasiunea lui Isus față de toți membrii slabi ai turmei Sale. El îi îngrijește întotdeauna cu blândețe, însă niciodată atât de mult ca în vremurile de nevoi. Hristos s-a întâlnit adeseori cu boala. El cunoaște inima unui om bolnav. Când s-a aflat pe pământ, El a văzut „orice boală și orice neputință care era în norod” (Matei 4:23). În zilele petrecute pe pământ, El a avut o compasiune specială pentru cei bolnavi. Eu mă gândesc adesea la faptul că boala și suferința îi fac pe credincioși să fie mai asemănători Domnului lor decât poate să îi facă sănătatea. „El a luat asupra Lui neputințele noastre și a purtat bolile noastre” (Matei 8:17). Domnul Isus a fost un „om al durerii și obișnuit cu suferința” (Isaia 53:3). Numai ucenicii care suferă pot avea o oportunitate așa de mare de a-și însuși gândul unui Mântuitor care a trecut prin suferință.

Închei cu un cuvânt de îndemn față de toți credincioșii, un îndemn pe care mă rog ca Dumnezeu să îl imprime în sufletele lor. Te îndemn să îți formezi și să îți menții obiceiul părtășiei intime cu Hristos și să nu te temi niciodată că ai putea „merge prea departe” în religia ta. Adu-ți aminte de acest lucru, dacă vrei să ai parte de o pace mare în perioade de boală.

Observ cu regret o tendință în anumite cercuri de a scădea standardul creștinismului practic și de a denunța ceea ce sunt socotite „gândiri extreme” despre viața zilnică a creștinului. Remarc cu durere că până și oamenii religioși privesc uneori cu răceală asupra acelora care se retrag din compania celor lumești, și îi vor socoti ca „exclusiviști, înguști la minte, lipsiți de dragoste și acri”. Îl avertizez pe orice credincios în Hristos care citește aceste rânduri să se păzească ca nu cumva să ajungă influențat de astfel de idei. Îl îndemn ca, dacă își dorește să aibă parte de lumină în valea morții, să se „păzească neîntinat de lume”, să Îl urmeze pe Domnul în totul și să umble alipit de Dumnezeu (Iacov 1:27; Num. 14:24).

Cred că absența profunzimii în creștinismul multora este secretul mângâierii sărace de care au parte atât în sănătate cât și în boală. Cred că religia practicată cu jumătate de măsură, la unison cu toți ceilalți, care îi mulțumește pe mulți oameni în zilele noastre, este ofensatoare la adresa lui Dumnezeu, și seamănă spini în pernele muribunzilor, spini pe care mii de oameni nu-i descoperă decât atunci când le este prea târziu. Eu cred că slăbiciunea unei astfel de religii nu iese niciodată la iveală atât de bine ca pe patul suferinței trupești.

Dacă vrem să avem parte de o mângâiere solidă la vreme de nevoi, trebuie să nu ne mulțumim cu o unire superficială cu Hristos (Evrei 6:18). Trebuie să căutăm să cunoaștem ceva din comuniunea din inimă, experimentală cu El. Să nu uităm niciodată că „unirea” este un lucru, pe când „comuniunea” este un altul. Mă tem că mii de oameni care știu ce este „unirea” cu Hristos, nu cunosc nimic din „comuniunea” cu El.

Poate sosi ziua când, după o luptă lungă cu boala, vom simți că tratamentele medicamentoase nu ne mai ajută, și că nu ne mai rămâne decât să murim. Prietenii se vor aduna în jurul nostru, dar vor fi incapabili să ne ajute. Auzul, vederea, până și puterea de a ne ruga, vor fugi repede de la noi. Lumea și umbrele ei se vor topi sub picioarele noastre. Veșnicia, împreună cu realitățile ei, va începe să se desfășoare larg înaintea minților noastre. Ce anume ne va susține în acel ceas al încercării? Ce ne va face în stare să simțim că nu ne „temem de niciun rău” (Ps. 23:4)? Nimic, nimic nu va putea face acest lucru decât părtășia intimă cu Hristos. Doar când Hristos locuiește în inimile noastre prin credință, când El Își pune brațul drept sub capetele noastre, doar când simțim că El stă la dreapta noastră, doar atunci putem avea biruința completă în lupta finală.

Haideți să ne alipim de Hristos tot mai mult, să Îl iubim cu mai multă inimă, să trăim mai profund pentru El, să Îl copiem mai îndeaproape, să-L mărturisim mai îndrăzneț, să Îl urmăm mai complet. Religia de felul acesta va aduce întotdeauna cu ea o răsplată. Oamenii lumești ar putea să râdă de o astfel de credință. Frații slabi ar putea crede că este o formă extremă de credință. Dar ne va fi bine atunci. În vremurile grele, ea ne va aduce lumină. În boală, ea ne va aduce pace. În lumea viitoare, ea ne va aduce „cununa, care nu se poate vesteji, a slavei” (1 Petru 5:4).

Vremea s-a scurtat. Moda acestei lumi trece. Mai sunt câteva sezoane de boală, și totul se va încheia. Mai sunt câteva înmormântări, și vom participa la propria îngropare. Mai sunt câteva furtuni și ploi, și vom fi în siguranță în port. Noi călătorim către o lume unde nu mai există boală, nici despărțire, nici durere, nici lacrimi și nici plâns – în veci. Cerul devine mai plin an după an, și pământul tot mai gol. Prietenii dinaintea noastră devin tot mai numeroși decât cei de dinapoia noastră. „Încă puțină, foarte puțină vreme, și Cel ce vine va veni, și nu va zăbovi” (Evrei 10:37). În prezența Lui va fi bucurie deplină! Hristos va șterge toate lacrimile din ochii copiilor Lui. „Vrăjmașul cel din urmă, care va fi nimicit, va fi moartea” (1 Cor. 15:26). Dar ea va fi distrusă. Va veni ziua când până și moartea va muri (Apoc. 20:14).

Între timp, haideți să trăim viața credinței în Fiul lui Dumnezeu. Haideți să ne sprijinim cu totul pe Hristos și să ne bucurăm la gândul că El trăiește în veac.

Da, binecuvântat fie Dumnezeu! Hristos trăiește, chiar dacă noi putem muri. Hristos trăiește, chiar dacă prietenii și familiile noastre merg în mormânt. El trăiește, pentru că a abolit moartea și a adus viața și nemurirea la lumină prin Evanghelie. El trăiește, și a spus: „Îi voi răscumpăra din mâna locuinței morților, îi voi izbăvi de la moarte. Moarte, unde îți este ciuma? Locuință a morților, unde îți este nimicirea?” (Osea 13:14). El trăiește – Cel care, într-o zi, va schimba trupul nostru murdar și îl va face asemenea trupului Său glorios. Haideți să ne sprijinim încrezători pe El, în boală și în sănătate, în viață și în moarte. Cu siguranță că ar trebui să spunem zilnic alături de Flavel: „Binecuvântat fie Dumnezeu pentru Isus Hristos!

Fragment din Sickness, disponibilă în limba engleză la Chapel Library.

Note bibliografice și explicative

(1) Henry Beaufort (c. 1375-1447) – epicop romano-catolic de Winchester, Anglia.