Vizitarea bolnavilor

Este responsabilitatea ta să practici vizitarea bolnavilor; ea este o lucrare de o însemnătate la fel de mare pe cât sunt celelalte responsabilități relaționale ce ne sunt poruncite, și la fel de neglijată și tratată cu superficialitate în practicarea ei ca aproape orice alta. Boala este atât de răspândită și moartea atât de obișnuită încât, odată familiarizați cu ele, le pierdem din atenție la fel de repede, după cum pierdem din atenție dragostea pe care ar trebui să o arătăm față de cei bolnavi și muribunzi atât în această stare, cât și în altele.

Dacă văd un om rănit în trup sau suflet, asemenea preotului și a levitului din Evanghelie, mare parte dintre cei ce se consideră creștini trec pe lângă el nepăsători, chiar dacă acel om ar fi pe moarte… Mulți dintre cei ce sunt pe patul morții, ale căror suflete sunt mult mai bolnave, într-o stare mai rea și mai periculoasă decât le sunt trupurile, ar putea să le vorbească slujitorilor lor sau aproapelui (căci această responsabilitate este deopotrivă a mirenilor și a păstorilor) aproape folosind cuvintele Martei adresate lui Hristos: „Doamne, dacă ai fi fost aici, n-ar fi murit fratele meu” (v. Ioan 11:32). Unii îi vizitează pe bolnavi, dar mai degrabă ca și cum s-ar complimenta pe sine decât urmând glasul conștiinței, sau ca să le fie de folos mai degrabă lor decât aproapelui lor… Cuvintele acestora se îndreaptă mai mult către lucrurile lumești decât să spună ceva despre preocupările foarte importante ale veșniciei. Alții fac această lucrare, dar o fac atât de rău, dând mângâieri acolo unde este nevoie de mustrări, și cos perne sub capetele prietenilor lor bolnavi așa încât aceștia să poată muri ușor. Sau dacă le vorbesc despre pericolul în care se află, fac asta atât de rece și nepăsător, că există mai mult pericol în medicamentul pe care vor să li-l dea decât în boala în sine. Boala sufletelor lor este vindecabilă, dar medicamentele nepotrivite pe care le aplică o fac incurabilă… Ah! Cât de groaznică este situația când oameni neîndemânatici și necredincioși se amestecă și își bat joc de sufletele nemuritoare aflate pe punctul de a intra în starea lor veșnică! „Tată, iartă-i, căci nu știu ce fac” (Luca 23:34). Galen¹ spunea despre medicamentele pentru trup că „nu există nimic mărunt în medicină; totul are consecințe vaste, astfel că cea mai mică greșeală poate cauza moartea”. Aș avea deci un motiv și mai mare să spun că „nu există nimic mărunt în medicina spirituală; o mică eroare în rețetele pe care le prescriem sufletelor bolnave poate cauza un rău îngrozitor”. În loc să îl vindecăm pe pacient, ajungem să-l ucidem. Haina udă a lui Azael n-a fost mai mortală pentru trupul stăpânului lui decât este discursul multora pentru sufletul bolnav al aproapelui (2 Împ. 8:9-15). Frica de a fi deranjanți și o înclinație naturală către flatarea aproapelui învinge în prea mulți oameni și îi înclină să își împingă prietenii muribunzi în flăcările veșnice. Dar evident că există mai multă dragoste (și mai multă credincioșie) în înfricoșarea unui bolnav așa încât acesta să fie scos din letargia lui spirituală decât în gâdilarea lui până îl arunci în iazul veșnic care arde cu foc și pucioasă. Unele creaturi veninoase gâdilă omul până îl fac să râdă, chiar dacă cu ghimpele îi dau un venin de moarte; așa și predicatorul sau aproapele care îl lingușește pe cel bolnav – aceștia îl înalță pe bolnavul lipsit de har pe un pisc al bucuriei și la cele mai înalte nădejdi ale Cerului, aruncându-l însă de acolo în prăpastia întristărilor de unde nu mai poate fi scos, lăsându-l amăgit, de parcă ar putea astfel să se scape singur din Iad.

Pentru început aș vrea să prezint două sau trei motive pentru îndemnarea cititorului la această lucrare, apoi îi voi da câteva sfaturi.

În primul rând, aceasta este o îndatorire care îți este poruncită de Dumnezeu. Oamenii sunt tentați să creadă că vizitarea bolnavilor trebuie să fie doar un act de curtoazie și politețe, act pe care ar putea să îl omită sau să îl facă după bunul lor plac. Totuși, acesta este un act de dragoste și o dovadă a creștinismului, datoria fiecărui creștin, prin poruncă divină. Lucrătorii lui Hristos au o responsabilitate specială în acest sens, dar la fel are fiecare membru al turmei Lui, atunci când Dumnezeu îi dă oportunitatea, căci este o datorie față de aproapele lui: „Este vreunul printre voi bolnav? Să-i cheme pe prezbiterii Bisericii; și să se roage pentru el” (Iacov 5:14-15). Același cuvânt care îi poruncește bolnavului să trimită după prezbiter, îi poruncește prezbiterului să meargă la cel bolnav. Este adevărat că este o greșeală gravă atunci când multe persoane bolnave (și acestea se fac propriii dușmani) fie nu trimit deloc după slujitorii Evangheliei, fie îi cheamă, dar nu fac acest lucru decât după ce toate opțiunile medicale sunt fără rezultat, când trupurile lor sunt fără nădejdea vindecării, moment din care încep să tragă nădejde măcar pentru sufletele lor. Dar nu încape îndoială că aceasta este o îndatorire a prezbiterilor, care trebuie uneori să îi viziteze pe bolnavi fără să fie chemați. Este un act de bune maniere să fii un oaspete nepoftit într-o casă a suferinței. Domnul nostru a fost găsit de cei care nu L-au chemat, și așa ar trebui să fie și slujitorii Lui.

Există unii care se auto-invită la mesele aproapelui, dar care nu îl vizitează când este bolnav. Unii petrec atât de des alături de mirenii lor câtă vreme sunt sănătoși, dar le este teamă sau se simt rușinați să discute lucruri serioase cu aceștia când se îmbolnăvesc. Dumnezeu ar putea să le vorbească multora așa cum le spunea păstorilor Israelului: vai de păstorii Angliei, „voi mâncați grăsimea, vă îmbrăcați cu lâna, tăiați ce este gras, dar nu pașteți oile. Nu le întăriți pe cele slabe, nu o vindecați pe cea bolnavă, nu o legați pe cea rănită; n-aduceți înapoi pe cea rătăcită, nu o căutați pe cea pierdută, ci le stăpâniți cu asuprire și cu asprime” (Ezec. 34:3-4). Nimeni nu este mai crud față de turma lui decât cel lacom după lâna oilor.

Comentând asupra pasajului din Levitic 14:44 – „preotul să se întoarcă în ea. Și dacă vede că rana s-a întins în casă…” (fiind a treia oară când preotul trebuia să viziteze casa infectată) – Oleaster² făcea următoarea observație utilă: „Dacă preotul primise porunca să viziteze atât de des casa lovită de lepră, de ce n-ai putea tu să îl vizitezi pe cel bolnav? Plaga din inimă te cheamă la mai multă milă și ajutor decât plaga din casă”.

De asemenea, această responsabilitate este pusă și pe umerii membrilor după cum stă pe umerii slujitorilor bisericii. Fiecare creștin trebuie să-și iubească aproapele ca pe sine, lucru care nu poate fi împlinit dacă acesta nu are compasiune față de cel bolnav și nu se străduiește să folosească o astfel de oportunitate spre mântuirea aproapelui său. Asemenea focului, iubirea adevărată arde cel mai intens atunci când vremea este cea mai rece…

Este de datoria noastră să-i ajutăm atât pe cei care mor pe cale naturală cât și pe cei care mor de pe urma bolii. Vizitarea persoanelor aflate în suferință este una dintre mărturiile aduse veridicității credinței noastre în vremurile acestea. Sfințenia și dragostea sunt asemenea tatălui și a copilului. „Religiunea curată și neîntinată, înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, este să-i cercetăm pe orfani și pe văduve în necazurile lor, și să ne păzim neîntinați de lume” (Iacov 1:27). Aici se face referire expresă la orfani și văduve, dar putem ști că fraza se referă și la cei bolnavi, la străini și la cei întemnițați, pentru că aceștia sunt în mod obișnuit cei mai expuși suferinței și cei mai neglijați.

Cei care au primit îndurare nu pot decât să arate îndurare, la rândul lor. La fel cum vizitarea celor necăjiți este acum un semn, tot așa ea va fi testul creștinismului în Ziua Judecății: „Atunci Împăratul le va zice celor de la dreapta Lui: ,Veniți binecuvântații Tatălui Meu de moșteniți Împărăția care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii. Căci am fost flămând, și Mi-ați dat de mâncat; Mi-a fost sete, și Mi-ați dat de băut; am fost străin, și M-ați primit; am fost gol, și M-ați îmbrăcat; am fost bolnav, și ați venit să Mă vedeți” (Matei 25:34-36). Lucrările milosteniei pot umple toată factura, ca o dovadă a dreptului de moștenire a cerului de către sfinți. Luther³ vorbește despre acest lucru în felul următor: conștiințele celor răi Îi vor da dreptate lui Hristos în iertarea celor evlavioși după cum Îi vor da dreptate în propria condamnare. Deși creștinii nu îi ajută sau nu îi vizitează pe bolnavi pentru a fi văzuți de oameni, în multele lor acțiuni și slujiri de dragoste și milostenie, ei sunt văzuți de oameni. De aceea, cei ce sunt martori ai îndurării creștine vor fi forțați să recunoască dreptatea sentinței lui Hristos.

În al doilea rând, aceasta este o oportunitate specială de a face bine.

1. Despre facerea de bine. Cred că este mai mare nevoie să vorbesc despre acest lucru pentru că mulți sunt înclinați să considere că tot efortul făcut pentru persoanele bolnave este lipsit de sens. Ei sunt descurajați să se străduiască spre convertirea celor necredincioși aflați pe patul suferinței, presupunând că pocăința unor astfel de oameni ar fi la fel de nesănătoasă după cum sunt trupurile lor, chiar și atunci când este clar că boala îi duce la moarte. Chiar dacă nu i-aș da niciunui om nici cea mai mică încurajare să amâne întoarcerea la Dumnezeu, pentru că eu cred că ar fi mai rău ca un nebun care refuză rezolvarea situației critice a sufletului lui la gândul că Dumnezeu i-ar putea da pocăința ulterior; totuși, mă simt nevoit să mă ridic împotriva acestei sugestii diavolești care îi împiedică pe oameni să își împlinească datoria – pentru că Dumnezeu poate să Își arate mila în final față de un suflet. Există un exemplu în Scriptură, și este lăsat pentru ca nimeni să nu cadă pradă disperării. În cazul unor oameni, boala este momentul predării în mâinile lui Dumnezeu. Cei care i-au batjocorit pe oamenii credincioși și care au luat în râs evlavia lor pe când erau sănătoși, vor ajunge să îl prețuiască pe sfânt și să își dorească sfințenia acestuia mai presus de orice atunci când zac pe patul bolii și se gândesc la Dumnezeul sfânt în fața Căruia vor trebui să se înfățișeze. Așa cum spunea cineva, boala este „magazinul virtuții și școala bunului simț”. Din același motiv, regele Alfred obișnuia să spună: „Când sunt în starea cea mai rea, mă descopăr a fi în cea mai bună situație: cel mai bine în suflet când stau cel mai rău trupește; boala trupească este medicamentul sufletului”.

Experiența ne învață zilnic că aroganții și galanții lumii (ale căror conștiințe nu sunt străpunse cu fierul înroșit), chiar dacă s-au dedat beției, lăcomiei, jocurilor de noroc, curviei și tuturor răutăților pe vremea când erau tineri și în putere, când sunt slăbiți de o boală și nu mai trag nădejde să trăiască mult pe pământ, încep să își dorească să îți cheltuie vremea rămasă pentru lucruri mai serioase. Ei devin conștienți de faptul că L-au neglijat pe Dumnezeu și pe Hristos, că și-au neglijat sufletele și veșnicia. Mulți dintre ei vor dori compania acelora care se tem de Dumnezeu, le vor implora rugăciunile, vor lua aminte la sfaturile lor și vor fi gata să dea orice pentru a avea câtuși de puțin din harul și sfințenia acestora. Până și Ben-Hadad, regele Siriei, un dușman al profeților și al poporului lui Dumnezeu câtă vreme a fost sănătos, a trimis un prinț la Elisei, cu un dar generos și cu cele mai supuse cuvinte când a fost bolnav – „fiul tău, Ben-Hadad” (2 Împ. 8:9). Boala le dă oamenilor un dublu motiv să îi îndemne la sfințenie.

(1) Boala le îndepărtează inimile de la ființele create învățându-i practic ce mângâiere săracă este întreaga creație pentru cel bolnav sau muribund. Când oamenii sunt puternici și viguroși, ei pot gusta și savura lucrurile pământești, iar mângâierile carnale le împiedică străduințele după lucrurile spirituale. Ei se apropie de alte persoane, cum a făcut Esau, și spun că au tot ce le trebuie; dar boala îi face să cunoască goliciunea tuturor lucrurilor pământești. Când oamenii sunt bolnavi, ei nu se mai pot bucura de delicatesele lumii. Statutul, bogățiile și plăcerile pământului le sunt lipsite de gust și mângâiere. Ei văd acum deșertăciunea acestor lucruri… pe care le-au idolatrizat atât de mult; și cât de incapabili se simt să își învioreze duhurile leșinate, să își aline durerea, să își procure cea mai neînsemnată mângâiere sau să își obțină cea mai neînsemnată acceptare în cealaltă lume; de aceea, prețul pieței lumii scade profund în judecata lor. Bernard⁴ ne povestește despre fratele lui că, într-un moment când i-a dat multe sfaturi bune, acesta nu le-a luat în seamă, fiind soldat; dar Bernard și-a pus degetul pe coasta fratelui și i-a spus: „Va trebui să vină ziua când o suliță își va face loc în inima ta, pentru că abia atunci vor intra în ea mustrarea și învățătura”.

(2) În boală, conștiința are în general mai multă libertate să se exprime, iar oamenii sunt mai liberi să o asculte. Când sunt sănătoși, chemările, prietenii, poftele, sporturile și unele mângâieri carnale le ocupă inimile și timpul. Conștiința trebuie redusă la tăcere, căci este un predicator prea curajos și îi deranjează din plăcerile lor. Dacă ar lăsa ca autoritatea ei să continue să le vorbească în Numele lui Dumnezeu, interzicându-le nebunia, ateismul, carnalitatea și păgânismul… dar ei sunt muți față apelurile și poruncile ei, înecându-i glasul cu zgomotul deliciilor lor brutale. Dar când sunt bolnavi, ei sunt îndepărtați de afacerile lor, de preocupările, distracțiile vesele și tovarășii lor joviali; când trupurile le slăbesc, poftele lor trupești nu mai sunt la fel de puternice ca odinioară, iar conștiința are o oportunitate mai mare să le vorbească despre purtarea lor rea și despre ticăloșia lor, și ei înșiși devin mai atenți la cuvintele și avertismentele ei.

Cititorul meu, dai dovadă de o mare înțelepciune dacă folosești o astfel de perioadă spre binele sufletesc al aproapelui tău.

Fragment din The Works of George Swinnock, Vol. 3 (Edinburgh; London; Dublin: James Nichol, 1868), 3-24.

Note bibliografice și explicative

(1) Galen (129-c. 216 d.Hr.) – medic chirurg roman și filosof.

(2) Jerome Olivier sau de Oleastro (d. 1563) – călugăr dominican cunoscut pentru abilitățile sale în limbile greacă și ebracică și pentru cunoașterea aprofundată a Scripturii.

(3) Martin Luther (1483-1546) – lider german al Reformei Protestante.

(4) Bernard de Clairvaux (1090-1153) – reformator monastic francez, cunoscut pentru evlavia lui.