Cum să folosim înțelept timpul în boală

Învață-ne să ne numărăm bine zilele, ca să căpătăm o inimă înțeleaptă! (Ps. 90:12)

Domnul pune anumite persoane și familii dintre noi, da, dintre noi toți, în școala suferinței, întrucât mâna lui Dumnezeu întinsă împotriva unora ne privește pe toți. Și este necesar să învățăm corect această lecție și să devenim înțelepți în felul acesta…

Vreau să arăt că suntem chemați să învățăm să fim înțelepți în perioadele de suferință trupească sau când stăm în fața morții: și este vorba aici de evlavia serioasă sau religia adevărată.¹ Când cineva devine evlavios, părăsind calea păcatului și intrând pe calea credinței și a sfințeniei, putem spune că a învățat lecția pe care Dumnezeu ne-o predă: „Apoi i-a zis omului: ,Iată, frica de Domnul, aceasta este înțelepciunea; depărtarea de rău, este priceperea’” (Iov 28:28). Aceasta este singura înțelegere adevărată. Cei care nu ajung aici, rămân niște nebuni, indiferent ce altă înțelepciune ar stăpâni. Aceasta este înțelepciunea învățată în școala suferinței, care vine de la Dumnezeu (Evrei 12:10). Cuvântul nuielei Domnului este: „fiți înțelepți spre binele sufletelor voastre”. Faptul că aceasta este adevărata înțelepciune se dovedește prin următoarele:

Ea este o înțelepciune practică – pentru rânduirea vieții omului pe calea către fericire (Osea 14:9). Mulți oameni sunt socotiți înțelepți, dar își demască nebunia prin felul în care ratează să țintească spre calea vieții (Ier. 22:13-16). Cu siguranță că este o dovadă de înțelepciune când oamenii o apucă pe adevărata cale către fericire, care este calea sfințeniei și a credinței (Marcu 16:16; Evrei 12:14). La ce ar putea fi de folos priceperea lumească și carnală, speculațiile oamenilor firești în științele moderne, și ideile seci și fără esență ale religiei în cei formaliști? Toate aceste lucruri nu sunt decât trudă fără valoare și zgomot, care nu rezolvă nimic, timp în care oamenii care se căznesc în felul acesta nu devin niciodată mai buni [chiar dacă pot să știe multe lucruri].

Ea este o înțelepciune spre binele personal (Prov. 9:12). Există o categorie de oameni a căror înțelepciune este considerată de folos altora, dar nu propriilor persoane. Ei se aseamănă cu acei vâslași care traversează râul pentru alții, dar, în tot acest timp, își au ochii îndreptați către locul de unde vin. Imediat după debarcarea pasagerilor lor, ei se întorc de unde au plecat. Așa este înțelepciunea tuturor oamenilor necredincioși: înțelepciunea lor le poate ajuta sufletelor sau trupurilor altor oameni, dar, vai, ea nu îi ajută cu nimic pe ei înșiși (1 Cor. 9:27; Matei 6:19-20). Dar iată care este superioritatea evlaviei adevărate: ea „îi ține în viață pe cei ce o au” (Ecles. 7:12). Ea aruncă sufletul în matrița adevărului, sfințește inima și viața în conformitate cu natura și voia lui Dumnezeu, desăvârșind astfel natura omenească, ridicând o ființă glorioasă din ruinele în care zăcea prin Cădere.

Ea este o înțelepciune care se gândește la final (Deut. 32:29). Nebunul din Evanghelie muncise suficient ca să își asigure nevoile pentru mulți ani din acel moment. Dar iată unde stătea nebunia lui: el nu-și asigurase nimic pentru finalul vieții sale – pentru ceasul morții lui (Luca 12:20). Și există mulți astfel de nebuni printre noi. Una dintre expresiile de pe patul morții ale unui învățat din veacul trecut (Grotius)², a fost următoarea: „Vai, mi-am pierdut viața trudind pentru a nu face nimic!”

Ea este o înțelepciune pentru a căpăta partea mai bună a lucrurilor (Luca 10:41-42). Înțelepciunea lumii îi folosește părții mai neînsemnate a omului – trupul. Ea îl face util în afaceri și în relațiile cu oamenii, și se atinge doar de exteriorul lucrurilor, în timp ce preocupările și interesele sufletului lui stau neglijate. Dar această înțelepciune, evlavia, promovează viața și interesele sufletului, asigurându-l de moștenirea cerului și așezându-l pe calea fericirii veșnice (Prov. 8:35).

În final, ea este o înțelepciune folosită pentru a ajunge în lumea mai bună (Evrei 11:14-16). În ceea ce ne privește, proiectele noastre pentru această lume trebuie să moară odată cu noi (Ps. 146:4); dar înțelepți sunt cei care, de dragul unei lumi mai bune, fiind cu adevărat religioși³, vor folosi orice măsură de efort cu înțelepciune, așa încât acțiunile lor de aici să aibă un efect fericit în veșnicie (Apoc. 14:13). Ceea ce ei seamănă acum, vor culege cu bucurie în veșnicie.

Mă voi îndrepta acum către anumite aspecte particulare ale înțelepciunii prin care o astfel de perioadă ne cheamă să o aplicăm în inimile noastre.

1. Să cercetăm serios cauzele pentru care Dumnezeu Se „ceartă” cu noi (Iov 10:2). Când mâna lui Dumnezeu se întinde împotriva noastră, dovedim înțelepciune dacă cercetăm așa încât să depistăm cauzele pentru care ne aflăm într-o astfel de situație (Plâng. 3:39). Evident că trebuie să existe o cauză. El nu lovește fără temei și, dacă ochii noștri nu îl văd, inimile noastre nu pot să îl deplângă.

Dumnezeu are o dispută cu congregația și cu țara. De aceea, este bine să punem acest lucru la inimă. Două cauze mi se par esențiale aici:

(1) Abuzul sau folosirea greșită a mijloacelor și privilegiilor spirituale.Iată cum Domnul a avertizat biserica din Vechiul Testament: „Dacă nu vei păzi și nu vei împlini toate cuvintele Legii acesteia, scrise în cartea aceasta, dacă nu te vei teme de acest Nume slăvit și înfricoșat, adică de Domnul, Dumnezeul tău, Domnul te va lovi în chip minunat, pe tine și sămânța ta, cu răni mari și îndelungate, cu boli grele și necurmate” (Deut. 28:58-59). Un astfel de păcat a adus o boală grea asupra bisericii din Corint (1 Cor. 11:30). Dezbinările importante și abandonarea rânduielilor din țară sunt cauza judecății și păcatul central prin care ocara este turnată asupra rânduielilor prețioase ale Evangheliei, iar succesul ei este pătat de atât de multe piedici așezate în calea sufletelor, încât acestea nu capătă nimic bun de pe urma predicării ei. Astfel, țânțarii sunt strecurați și cămilele sunt înghițite, acumulând o vinovăție adâncă în timp ce binele spiritual al sufletelor pieritoare este împiedicat. Unii oameni nu văd acest lucru, dar cândva îl vor vedea. Și, vai, cât de clară este lipsa noastră de rodnicie sub mijloacele harului! Cât de puțini sunt făcuți mai buni prin Evanghelia predicată! Cuvântul lui Dumnezeu este tratat cu superficialitate și devine ineficace în reformarea noastră. Numele Lui sfânt este profanat, Sabatele Lui sunt încălcate, rânduielile Lui sunt neglijate de unii și profanate de alții prin viețile lor păcătoase și neafectate de principiile creștine. Ar putea să ne mire că, din această cauză, „sunt între voi [noi] mulți neputincioși și bolnavi, și nu puțini dorm”? (1 Cor. 11:30). Avertismentele și reproșurile nu au succes, convingerea este rară și convertirile sunt și mai rare. Multora nu le mai rămâne nici măcar o formă de evlavie, și puțini sunt și aceia care nu au altceva decât partea formală. Mulți urlă împotriva păcatelor altora, dar mizeria vizibilă din propriile vieți nu îi face să își lovească pieptul și să spună, „Ce am făcut!” Dumnezeu să ne ferească așa încât batjocura și abuzul privilegiilor Evangheliei să nu aducă o îndepărtare a Împărăției lui Dumnezeu de la noi!

(2) Abuzul și folosirea greșită a îndurărilor temporare.Se poate observa că, alături de promisiunea asigurării nevoilor vieții, promisiune dată bisericii, vine și promisiunea îndepărtării bolii, dar în condiția folosirii binecuvântărilor primite într-o manieră sfântă (Exod 23:25; Deut. 7:12-14). Aceasta ne învață că Dumnezeu pedepsește prin boală abuzul asupra îndurărilor pe care El le-a dat. Dumnezeu i-a dat țării noastre mulți ani de bunăstare, dar rezultatul nu este decât batjocură la adresa Lui și a regulilor neprihănirii, creștere în mândrie și vanitate, în beție și în abuzul grosolan al băuturilor care n-au fost niciodată lăsate cu scopul de a fi consumate zi de zi; patroni care rup jugul și se înșeală unii pe alții peste tot în țară; slujitori care rup toate legăturile și devin incontrolabili și nevrednici de orice lucru bun.

În urmă cu aproape un an, făceam un avertisment din Cuvântul Domnului tocmai împotriva acestor lucruri, dar pe atunci nimeni nu făcea caz din ele ca acum, când vedem ce a urmat după ele. De aceea, nu este de mirare că Dumnezeu a început o astfel de lucrare cu noi, în acest an.

Să cântărim toți aceste lucruri pe o balanță echilibrată, ca înaintea lui Dumnezeu. Atât personal cât și în familie, mai ales cei care au fost sau se află sub nuia, să cerceteze care sunt cauzele pentru care Dumnezeu se „ceartă” cu ei.

2. Să ne smerim sub mânia Domnului și să ne întoarcem către Dumnezeul care ne disciplinează în Hristos. Acesta ar fi un act de înțelepciune din partea noastră (Lev. 26:41-42; Mica 6:9). Nu este vremea să trăim ca niște păcătoși când Dumnezeu ne cheamă la altceva. Este vremea să ne plecăm înaintea Lui în umilință și să abandonăm căile care Îl stârnesc pe Dumnezeu, reformându-ne viețile. Ascultați glasul nuielei! Ea ne cheamă astăzi cu glas tare să luăm aminte la două lucruri.

(1) Să folosim această perioadă pentru a asculta Evanghelia. În cazul unora, anumite predici au fost ultimele pe care le-au auzit. Unii au ascultat sănătoși predica din ziua Domnului, și au călcat pragul veșniciei până în următorul Sabat! Auzim adesea acest îndemn: „Ascultați astăzi ca și cum ar fi ultima voastră zi”.

(2) Să folosim îndurările temporare ca nu cumva Dumnezeu să fie stârnit să le ia de la noi.Sănătatea, puterea și celelalte îndurări primite în această viață trebuie folosite înțelept, căci putem vedea că nu le primim în fiecare zi (Ecles. 9:10).

3. Să ne păzim și să ne asigurăm că suntem părtași veșniciei câtă vreme trăim. Câtă vreme avem sănătate și putere în noi, să ne aducem aminte de pilda casei zidită pe stâncă, și să nu uităm cât de înclinați suntem să ne asumăm rolul nebunului în astfel de lucruri.

(1) Să ne păzim să nu fim amăgiți și abătuți de la interesele valoroase de o inimă înșelătoare, de o lume trădătoare și de un diavol șiret.Satana îi atacă pe mulți oameni naivi până ce sunt amăgiți în sufletele lor, astfel încât îi face pe aceștia să nu se apropie de Hristos și de cer, ca și de toată fericirea lumii viitoare (Matei 16:26). Astfel, ei aleg mai degrabă satisfacerea unei pofte decât toate lucrurile enumerate mai sus, practică mai nebunească decât atunci când cineva renunță la averea lui pentru o jucărioară. Așa a făcut Esau. De aceea, să fim înțelepți cât trăim pe pământ.

(2) Să ne păzim ca nu cumva să ne scape printre degete lucrurile cele mai bune în timp ce umblăm după deșertăciuni (Prov. 17:16).Vai! Nu puțini sunt aceia care, fiind preocupați de deșertăciunile acestei lumi, lucruri ce trec odată cu folosirea lor, ratează oportunitatea de a găsi comoara din câmpul Evangheliei. De aceea, fiți înțelepți.

(3) Să ne păzim ca nu cumva să ne hrănim cu visuri și închipuiri.Există multe fecioare neînțelepte, fără untdelemn în sfeșnicele lor, și mulți care își construiesc nebunește casa pe nisip. Există mulți oameni ale căror vieți nu sunt decât un vis continuu, pentru că ei nu judecă nimic drept – nici în ceea ce-L privește pe Dumnezeu, nici Cerul, Iadul sau lumea – așa că momentul trezirii lor nu poate fi decât unul groaznic. De aceea, fiți înțelepți!

4. Să ne pregătim pentru moarte și judecată (Matei 24:44). Este un lucru cert că, în mod natural, noi suntem destul de nepregătiți pentru acea măreață schimbare. Mai mult, din nefericire, suntem lipsiți și de dorința de a ne gândi la ea și de a ne pregăti pentru ea. Dar nevoii nu îi trebuie o lege. Trebuie să murim și fie suntem pregătiți pentru moarte, fie vom fi pierduți. Dacă nu ne pregătim din timp, candela ne poate fi luată înainte ca lucrarea noastră să se încheie.

(1) Să fim întotdeauna pregătiți pentru moarte, rămânând într-o stare de har (Rom. 8:1). Să ne asigurăm că am trecut din starea noastră firească în starea de har. Apoi moartea poate veni oricând, căci ea nu poate decât să ne ducă în glorie. Și există aici două lucruri de care trebuie să ne asigurăm. [1] Să ne asigurăm că avem parte de cer. Acolo nu vor ajunge decât cei care primesc dreptul de moștenire asupra lui (Matei 25:34; 2 Cor. 5:1). În cazul celorlalți, ușa li se va închide în față. „Dar”, vei spune, „cum putem căpăta dreptul de a merge în cer?” Răspuns: căsătorește-te cu Moștenitorul, și cerul va fi al tău. Legământul veșnic este pus înaintea ta în Evanghelie: dacă Dumnezeu este al tău în Hristos, și Hristos este al tău în toate calitățile Sale. De aceea, fă un schimb serios și hotărât cu Dumnezeu chiar în această zi, primindu-L pe Hristos în legământ și alipindu-te de El cu ochii îndreptați către moarte și veșnicie. [2] Capătă o potrivire pentru cer care să fie produsă în tine (Col. 1:12), căci nu poți fi compatibil cu Raiul decât dacă natura ta este schimbată. „Cum pot să capăt acea potrivire?”, ai putea spune. Răspuns: crede în Isus Hristos și primește Duhul Lui de sfințire (1 Cor. 1:30). Există o plinătate a Duhului pe care El dorește să ți-o transmită, iar credința trebuie să Îl privească pe Hristos primind Duhul Său sfințitor. Dezbracă-te de omul cel vechi și îmbracă-te cu cel nou: fii făptură nouă și lasă ca lucrurile cele vechi să se ducă și toate să fie făcute noi. În zadar pretind oamenii că au credința dacă nu au această sfințire (2 Cor. 5:17), și în zadar vor căuta să intre în Rai fără ea (Ioan 3:3).

În aceste lucruri constă pregătirea obișnuită, iar cei ce o au se află în siguranță, chiar dacă ar fi loviți dintr-o dată de boală și ar muri, căci „nu este nicio osândire pentru cei ce sunt în Hristos Isus” (Rom. 8:1).

(2) Să ne pregătim acum pentru moarte într-o atitudine bună, astfel încât să murim mângâiați.

[1] Grăbește-te în lucrarea care ți s-a dat de făcut. Orice lucrare îți este pusă în mâini, pentru onoarea lui Dumnezeu, achită-te de ea de îndată (Matei 24:46), căci dacă amâni, ai putea pierde oportunitatea pe veci.[2] Fii mereu atent și precaut în viața ta (F.A. 24:16). Păzește-te ca nu cumva să tolerezi un conflict între tine și Dumnezeu, căci dacă există așa ceva, te vei îndrepta rapid către ceasul morții.[3] Separă-te de lume și nu strânge mâna în jurul lucrurilor pe care le ai în ea, ca nu cumva să se frângă asemenea hainei lui Iosif.[4] Rămâi treaz și veghetor (Luca 12:36). Gândește-te mult la moarte și la viața viitoare, așa încât să nu te ia prin surprindere.[5] În final, fii mereu pregătit pentru încercări și calamități generale și publice. Aceasta este o înțelepciune ce poate fi căpătată dintr-o astfel de circumstanță. Loviturile mai blânde sunt, de regulă, premergătoare unora mai grele. Sodoma și Gomora au fost încercate cu o lovitură mai mică înainte de a fi distruse prin foc venit din cer (Gen. 14:10). Iar Domnul nostru le-a spus evreilor că, dacă nu se pocăiau, aveau să piară (Luca 13:5), avertisment care a fost împlinit prin distrugerea Ierusalimului.

Poate veni ziua când oamenii îi vor lăuda pe cei ce vor fi deja morți, și ei pot rata sensul suferinței de astăzi, căci sunt păstrați pentru una mai grea, întâlnindu-se cu ea când nimic nu mai poate fi făcut. Într-o vreme când paharul mâniei lui Dumnezeu se revarsă peste o țară, de regulă cei care îl beau primii sunt cei mai fericiți. „Cum am putea să ne pregătim?”, ați putea întreba. Răspuns: păziți-vă hainele nepătate de păcatele și vicleniile veacului și ale locului în care trăiți, și adăpostiți-vă la umbra legământului sigur și neschimbător al harului,⁴ și apoi niciun rău nu va cădea asupra voastră.

Fragment din The Complete Works of Thomas Boston, Vol. 2 (London: William Tegg & Co., 1853), 665-670.

Note bibliografice și explicative

(1) religia adevărată – creștinismul biblic.

(2) Hugo Grotius (1583-1645) – învățat olandez în domeniul juridic, „părintele legislației internaționale”.

(3) religios – evlavios; dedicat practicării credinței adevărate (Iacov 1:27).

(4) Legământul harului – planul veșnic și bun de răscumpărare al lui Dumnezeu, conceput înainte de creația lumii, anunțat pentru prima dată în Geneza 3:15, revelat progresiv în istorie, împlinit în Persoana și lucrarea lui Isus Hristos, și aplicat prin credința în El.

Îndrăznesc să spun că cea mai mare binecuvântare pământească pe care Dumnezeu i-ar da-o oricăruia dintre noi este sănătatea… cu excepția bolii. Boala le-a fost frecvent mai folositoare sfinților lui Dumnezeu decât sănătatea. — Charles Spurgeon