Tematici: Pace Viață creștină Categorie: Fără categorie

Una dintre binecuvântările cele mai bogate ale lui Dumnezeu

William S. Plumer

Pacea este contrară războiului, persecuției, ispitei, condamnării, alarmei, tumultului, certurilor, luptelor, controverselor și disputelor.

În Scriptură, cuvântul pace face referire la mai multe lucruri. Prin natura noastră, noi toți suntem vrăjmași față de Dumnezeu, iar prin faptele noastre rele, noi ne manifestăm și ne înverșunăm aversiunea față de Dumnezeu și față de sfințenie. Dar „fiindcă suntem socotiți neprihăniți, prin credință, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos” (Rom. 5:1). Prin această pace cu Dumnezeu, noi suntem eliberați de condamnare. Nu mai suntem ostili față de Dumnezeu, și nici El față de noi. Nu ne mai luptăm cu Cel Atotputernic, nici El cu noi. Hristos este Garantul[1] nostru, Jertfa noastră, Pacea noastră. „Spinii cresc pretutindeni și din toate lucrurile din lumea noastră; iar dintr-un suflet transplantat în rădăcina lui Isai, pacea crește și se răspândește peste tot de la Acela care este chemat Pacea noastră, și pe care Îl vom descoperi mai mult a fi astfel pe măsură ce trăim mai deplin în El, fiind morți față de lume, față de eu și față de toate lucrurile din afara Lui”.[2] Odihna sufletului în Dumnezeul și Mântuitorul lui este minunată. „Celui cu inima tare, Tu-i chezășuiești pacea; da, pacea, căci se încrede în Tine” (Isaia 26:3). Această „pace a lui Dumnezeu… întrece orice pricepere” (Fil. 4:7). În temeiul ei și în efectele ei, niciun om muritor nu poate să își imagineze o binecuvântare mai bogată de la Dumnezeu. „Dacă dă El pace, cine poate s-o tulbure?”, a spus Iov (34:29). Iar Domnul Isus Hristos însuși a spus: „Vă las pacea, vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o dă lumea. Să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte” (Ioan 14:27). Nimic nu poate distruge finalmente această pace. „Cine-i va osândi? Hristos a murit! Ba mai mult, El a și înviat, stă la dreapta lui Dumnezeu, și mijlocește pentru noi!” (Rom. 8:34).

Aceasta este una dintre cele mai bogate binecuvântări ale lui Dumnezeu. Ea este suma și începutul tuturor îndurărilor Lui. Ea este o pecete care ne asigură că nu vom pieri niciodată. Acest sfat al păcii este între Dumnezeu și fiecare suflet care aleargă la Isus. „Pedeapsa, care ne dă pacea, a căzut peste El” (Isaia 53:5). Prin El avem acces la Dumnezeu. Așa primim noi dreptul de a-L chema Tatăl nostru și Dumnezeul nostru. Dumnezeu este în Hristos, împăcând lumea cu sine, neimputându-le aleșilor Lui nelegiuirile lor. Când Dumnezeu ne iartă și ne acceptă în acest fel, fiecare ființă din Univers, a cărei prietenie ne poate face un bine permanent, este făcută să lucreze de partea noastră. Îngerii devin duhuri slujitoare care vin în ajutorul nostru și ne sunt prietene, după cum le poruncește Dumnezeu. Stelele în cursul lor nu se mai luptă cu noi. El a făcut chiar un legământ pentru aleșii Lui „cu fiarele câmpului, cu păsările cerului și cu târâtoarele pământului” (Osea 2:18). De aceea, putem să le vorbim cu îndrăzneală tuturor celor care au făcut pace cu Dumnezeu prin Isus Hristos, și să le spunem: „Toate lucrurile sunt ale voastre: fie Pavel, fie Apolo, fie Chifa, fie lumea, fie viața, fie moartea, fie lucrurile de acum, fie cele viitoare; toate sunt ale voastre, și voi sunteți ai lui Hristos, iar Hristos este al lui Dumnezeu” (1 Cor. 3:21-23). Pavel folosește de șapte ori o expresie care nu se mai găsește nicăieri în altă parte din Scriptură, anume „Dumnezeul păcii”, și suntem siguri că nu ne poate fi dată nicio schiță mai uimitoare a caracterului binecuvântat al lui Dumnezeu în atât de puține cuvinte, cu excepția acelor cuvinte ale lui Ioan: „Dumnezeu este dragoste”. Fiecare om să se apropie de Dumnezeu și „va avea pace” (Iov 22:21). Tot așa, Mântuitorul nostru este „Domnul păcii” (Isaia 9:6). În El avem împăcarea cu Dumnezeu și cu toate celelalte lucruri bune. El a fost trimis „să ne îndrepte picioarele pe calea păcii” (Luca 1:79). Împărăția Lui „nu este mâncare și băutură, ci neprihănire, pace și bucurie în Duhul Sfânt” (Rom. 14:17). Astfel, „umblarea după lucrurile Duhului este viață și pace” (Rom. 8:6). Tot așa, nicio binecuvântare mai mare nu poate fi cerută în rugăciune pentru semenii noștri: „Har și pace vouă din partea Celui ce este, Celui ce era și Celui ce vine, și din partea celor șapte duhuri, care stau înaintea scaunului Său de domnie, și din partea lui Isus Hristos, Martorul credincios, cel întâi născut din morți, Domnul împăraților Pământului!” (Apoc. 1:4-5).

Pace conștiinței decurge în mod natural din pacea cu Dumnezeu prin Hristos.Aceasta este o comoară vastă. Nimic nu poate compensa absența ei. Nimic nu poate să ne facă fericiți fără ea. În îngerii din Cer, pacea conștiinței este rodul inocenței lor. În om, ea este rezultatul procurat cu sângele Mântuitorului. Trebuie să avem inimile stropite, să fie deposedate de un cuget rău, căci altfel boldul păcatului va rămâne și va cauza durere pe veci (Evrei 10:22). Da, trebuie să avem conștiințele spălate de faptele moarte, căci altfel nu vom putea niciodată să Îl slujim pe Dumnezeul cel viu într-un fel acceptabil (Evrei 9:14). Dacă vrem să ajungem vreodată desăvârșiți în privința conștiinței, această desăvârșire nu va putea exista „fără sânge” (Evrei 9:7, 9). Sângele lui Hristos „transformă fricile noastre în nădejdi și întristările noastre în cântece… el liniștește agitațiile din sufletele noastre; el poate liniști tulburările din nou… el este un temei al păcii pentru noi. Ceea ce a fost o aromă plăcută pentru a-L împăca pe Dumnezeu nu va fi lipsit de o savoare pentru a liniști conștiințele noastre”.[3] Marea ticăloșie a celor răi este că ei „n-au [nicio] pace” (Isaia 48:22; 57:21). „Ei nu cunosc calea păcii” (Isaia 59:8; Rom. 3:17). Câtă vreme rămâne conștientizarea și apăsarea păcatului, niciun om nu poate fi altfel decât o biată ființă plină de tremur și care se condamnă pe sine. Prin împietrirea inimii lui, omul nu poate să construiască nicio fortificație puternică împotriva invaziei neașteptate a terorilor extreme.

Această pace a conștiinței este întreruptă deseori de păcatele și nebuniile noastre. Când lucrurile lumești iau locul unei umblări în blândețe; când principii nesfinte ocupă gradual sufletul; când practica este făcută să se conformeze ispitei; când timpul pare mai important decât eternitatea; atunci putem ști că, mai devreme sau mai târziu, va avea loc o tulburare a conștiințelor noastre. Dar „multă pace au cei ce iubesc Legea Ta” (Ps. 119:165). Este în zadar ca vreun om să tragă nădejdea că va primi o binecuvântare atâta timp cât el spune: „Voi avea pacea, chiar dacă aș urma după pornirile inimii mele” (Deut. 29:19).

Al treilea fel de pace este când Dumnezeu înclină semenii noștri să ne privească cu atât de multă favoare încât să ne lase în pace, nu să ne chinuie, să ne prigonească sau să se războiască cu noi, ci să gândească, să vorbească și să acționeze față de noi într-un fel prietenos. Aceasta este o mare binecuvântare. Când ea ne este făcută sigură, ar trebui să Îi aducem mulțumiri din inimă lui Dumnezeu pentru ea, căci El este Autorul ei. „Când sunt plăcute Domnului căile cuiva, îi face prieteni chiar și pe vrăjmașii lui” (Prov. 16:7). Astfel, pentru o vreme îndelungată, Solomon a avut „pace pretutindeni de jur împrejur” (1 Împ. 4:24).

Este adevărat că această formă de pace nu este, ca altele, esențială pentru evlavia sau fericirea noastră. Domnul Isus Hristos a spus: „Să nu credeți că am venit s-aduc pacea pe Pământ; n-am venit să aduc pacea, ci sabia” (Matei 10:34). Iar efectul evlaviei adevărate a fost în toate vremurile acela de a stârni răutatea oamenilor ticăloși și răi, chiar dacă deseori ea este înfrânată de providența bună a lui Dumnezeu. El îndreaptă inimile oamenilor încotro voiește.


Fragment din Vital Godliness: A Treatise on Experimental and Practical Piety (New York; American Tract Society, 1864); p. 411-430.


[1] Garant – cineva care își asumă responsabilitățile sau datoriile altuia.

[2] Fragment dintr-o scrisoare de Robert Leighton (1611-1684).

[3] Stephen Charnock, The Complete Works of Stephen Charnock, Vol. 4 (Edinburgh; London; Dublin: J. Nichol; J. Nisbet & Co.; W. Robertson; G. Herbert, 1864-1866), 585.

Sus