Cum să păstrăm pacea cu semenii noștri

Cuvântul pace este aplicat obiceiurilor, umblărilor și dispozițiilor noastre față de alții. „Urmăriți pacea cu toți” (Evrei 12:14). Orice alt fel de pace este o binecuvântare bogată. Aceasta este o îndatorire importantă. În acest aspect, Scriptura este foarte clară și plină de sens… Pavel spune: „Să urmărim lucrurile care duc la pacea și zidirea noastră” (Rom. 14:19). „Dumnezeu ne-a chemat la pace” (1 Cor. 7:15). „Rodul Duhului este… pacea” (Gal. 5:22). „Trăiți în pace” (2 Cor. 13:11). „Căutați să păstrați unirea Duhului, prin legătura păcii” (Efes. 4:3). El ne poruncește de asemenea să ne rugăm pentru liderii noștri, „ca să putem duce astfel o viață pașnică și liniștită, cu toată evlavia și cu toată cinstea” (1 Tim. 2:2). Apostolul Iacov spune de asemenea că „înțelepciunea care vine de sus, este, întâi, curată, apoi pașnică” și că „rodul neprihănirii este semănat în pace pentru cei ce fac pace” (Iacov 3:17, 18). Mântuitorul nostru binecuvântat le-a spus ucenicilor Lui: „Să trăiți în pace unii cu alții” (Marcu 9:50). Așadar, nu avem nicio umbră de îndoială cu privire la obligația tuturor oamenilor de a avea și a manifesta dispoziții pașnice în toate momentele. Nu ar trebui să uităm niciodată că îndatorirea aceasta este dată cu o mare solemnitate și ne este poruncită frecvent. De aceea, ar trebui să tratăm acest lucru cu multă seriozitate și sârguință. Noi nu avem libertatea să ne limităm străduințele noastre de pace doar la rudele și prietenii noștri. Trebuie să „urmărim pacea cu toți”. Nu avem libertatea de a ne limita eforturile la câțiva, și aceia dintre cei din cercul sau partida noastră. Trebuie să facem ca străduințele noastre să fie îndreptate către toți cei cu care intrăm în relații și cu care avem de-a face. „Dacă un străin vine să locuiască împreună cu voi în țara voastră, să nu-l asupriți” (Lev. 19:33). Ce anume ni se cere să facem în păstrarea păcii cu semenii noștri?

Răspunsul este că, în primul rând, ni se cere să nutrim mereu gânduri pașnice și prietenoase față de toți oamenii. Și inima este tronul oricărei virtuți. „Așa cum gândește omul în inima lui, așa este el” (Prov. 23:7, lit. KJV). Dacă oamenii n-ar fi pașnici în dispoziția și temperamentul lor, putem fi siguri că ei încalcă în inimile lor întreg spiritul Evangheliei. Nu va fi posibil pentru astfel de oameni să își facă purtarea exterioară să se conformeze standardului biblic…

Un alt lucru ce trebuie făcut spre împlinirea acestei îndatoriri este să vorbim într-un fel pașnic cu semenii noștri. Pacea noastră cu semenii noștri este distrusă deseori prin cuvintele noastre. „O vorbă aspră ațâță mânia” (Prov. 15:1). „Când nu mai sunt lemne, focul se stinge; și când nu mai este niciun clevetitor, cearta se potolește” (Prov. 26:20). „Cuvintele bârfitorului sunt ca rănile” (Prov. 18:8, lit. KJV). Nu întoarce cuvinte rele pentru cuvinte rele (v. 1 Petru 3:9). Pavel ne avertizează să nu ne luptăm în cuvinte (1 Tim. 6:5; 2 Tim. 2:14). Cuvintele aspre pot să aibă un efect rău, ca acelea care sunt roadele unor planuri cu adevărat rele în distrugerea păcii în familii și cu semenii noștri. „Pârâșul îi dezbină pe cei mai buni prieteni” (Prov. 16:28) și „un om mânios stârnește certuri” (Prov. 29:22). De aceea, noi nu putem spune că ne păzim prea mult în vorbirea noastră. „Moartea și viața sunt în puterea limbii” (Prov. 18:21). Și orice om prudent va spune: „Pune, Doamne, o strajă înaintea gurii mele, și păzește ușa buzelor mele!” (Ps. 141:3). Un om bun a spus cândva: „Înainte de a ne permite să găsim greșeli la orice persoană vorbindu-l pe la spate, ar trebui să ne punem nouă înșine aceste trei întrebări: 1. Este adevărat? 2. Este blând? 3. Este necesar?” O scurtă cercetare a inimii, chiar o mică reflecție înainte de a spune un cuvânt aspru, ar împiedica foarte mult o astfel de răutate.

Un alt lucru care ni se cere este să acționăm pașnic. „Omul care are prieteni trebuie să se poarte prietenos” (Prov. 18:24). În acest aspect, Scriptura ne oferă deopotrivă reguli și exemple. Să luăm cazul lui Avraam și Lot, unchiul și nepotul. Acești doi mari oameni aveau fiecare multe turme și corturi. „Și ținutul acela nu-i încăpea să locuiască împreună; căci averile lor erau așa de mari, încât nu puteau să locuiască împreună. S-a iscat o ceartă între păzitorii vitelor lui Avram și păzitorii vitelor lui Lot… Avram i-a zis lui Lot: ‚Te rog, să nu fie ceartă între mine și tine, și între păzitorii mei și păzitorii tăi, căci suntem frați. Nu-i oare toată țara înaintea ta? Mai bine desparte-te de mine: dacă apuci tu la stânga, eu voi apuca la dreapta; dacă apuci tu la dreapta, eu voi apuca la stânga” (Gen. 13:6-9). Certurile cu greu pot exista când este manifestată o astfel de atitudine. Cu o astfel de dispoziție, nu există combustibil care să întrețină focul.

Una dintre piedicile cele mai serioase în calea păcii multor oamenilor și a multor comunități se găsește în pornirile rele ocazionale. Unii oameni sunt mai predispuși mofturilor, prin constituția lor. Ei nu sunt uniformi în atitudinea lor și, fără o minune, ei nici n-ar putea fi astfel. Simțămintele lor se schimbă asemenea vântului, în funcție de starea stomacului lor și de alte lucruri schimbătoare. Alții sunt nervoși din fire și sunt ușor de stârnit la lacrimi sau patimi. Unii sunt mai colerici și iritabili din fire. Mulți au avut parte de exemple rele încă din pruncia lor. Alții au fost încăpățânați din copilărie și tinerețe, până ajung ca niște pui de tigru nestăpâniți. Toate acestea sunt lucruri vrednice de a fi deplânse foarte mult, căci „un om iute la mânie stârnește certuri” (Prov. 15:18). Ba chiar primele porniri ale patimii sunt adesea ca niște cărbuni încinși aruncați printre paie. Nimeni nu poate spune unde se va ajunge după tot răul făcut astfel.

S-ar ajunge în mare măsură la pace dacă oamenii ar putea fi convinși să se păzească de toate cauzele, ocaziile și începuturile discordiilor. „Începutul unei certe este ca slobozirea unor ape; de aceea, curmă cearta înainte de a se înteți” (Prov. 17:14). „Rupe răul din boboc” este una dintre cele mai bune reguli. Noi nu urmărim pacea când ne permitem să facem partide în lucruri care nu ne privesc. „Un trecător care se amestecă într-o ceartă care nu-l privește, este ca unul care apucă un câine de urechi” (Prov. 26:17).

Unul dintre lucrurile cele mai predispuse să tulbure pacea este mândria. Putem fi siguri că mândria este impertinentă. Ea se fălește și se laudă, exagerând în pretențiile ei și stârnindu-i pe alții. „Cel cu inima mândră stârnește cearta” (Prov. 28:25, lit. KJV). „Prin mândrie se ațâță numai certuri” (Prov. 13:10). Există chiar o mânie a mândriei (Prov. 21:24).

Ambiția deșartă dă și ea naștere multor lupte. N-a existat niciodată o stare mai nefericită a simțămintelor între ucenicii Mântuitorului nostru decât atunci când „între apostoli s-a iscat și o ceartă, ca să știe care din ei avea să fie socotit ca cel mai mare” (Luca 22:24).

Ar contribui mult la pace dacă oamenii ar putea fi făcuți să aibă o prețuire adecvată a păcii. În ochii unui om înțelept și bun, ea este întotdeauna de un mare preț. Ea este menționată în Scriptură laolaltă cu multe lucruri alese. Dumnezeu a spus printr-un profet: „Iubiți adevărul și pacea” (Zah. 8:19). El a spus printr-un apostol: „Urmăriți pacea cu toți și sfințirea, fără care nimeni nu Îl va vedea pe Domnul” (Evrei 12:14). Așa că, dacă adevărul și sfințenia sunt de mare preț în ochii lui Dumnezeu și ai oamenilor buni, așa este și pacea. În vremea lui, John Newton a scris aceste cuvinte: „Pacea și sfințenia… sunt trăsăturile speciale ale unui ucenic al lui Isus; ele sunt cele mai bogate părți din bucuriile Cerului… și sunt mai inseparabil legate între ele decât conștientizăm unii dintre noi. Cu cât trăiesc mai mult, cu atât văd mai mult din deșertăciunea și păcătoșenia disputelor noastre necreștine; ele mănâncă din viața religiei”.^[1]

Marea noastră garanție împotriva unei existențe tulburi trebuie găsită doar în Dumnezeu. El este adăpostul și tăria noastră. Așa a spus David: „Tu îi ascunzi, la adăpostul Feței Tale, de cei ce-i prigonesc, îi ocrotești în cortul Tău de limbile care-i clevetesc” (Ps. 31:20).

Noi nu putem supraevalua relele care decurg dintr-o stare de dispută firească dintre oameni sau dintre grupurile dintr-o comunitate. „Căci acolo unde este pizmă și duh de ceartă, este tulburare și tot felul de fapte rele” (Iacov 3:16; v. și Gal. 5:15).

Atât de adânc înrădăcinat este acest duh de dispută și atât de îngrozitor orbește el mintea, încât cu mare dificultate ajung oamenii certăreți să poată crede că se degradează și se rănesc pe ei înșiși prin toată răutatea lor. „Este o cinste pentru om să se ferească de certuri; dar orice nebun se lasă stăpânit de aprindere” (Prov. 20:3). O astfel de frază fie nu este luată în seamă de ei, fie le aduce groază în conștiință. Și alte părți ale Cuvântului lui Dumnezeu sunt la fel de explicite. Pavel pune mânia și certurile într-o listă de vicii de un caracter foarte respingător (Gal. 5:19-21). Iacov spunea: „Dar dacă aveți în inima voastră pizmă [sau invidie] amară și un duh de ceartă, să nu vă lăudați și să nu mințiți împotriva adevărului” (Iacov 3:14).

Nimic nu ar trebui să ne stimuleze mai mult la această îndatorire ca exemplul Domnului nostru binecuvântat. Despre El ni s-a prevestit că „nu Se va lua la ceartă, nici nu va striga. Și nimeni nu-I va auzi glasul pe ulițe” (Matei 12:19). „Când era batjocorit, nu răspundea cu batjocuri; și când era chinuit, nu amenința” (1 Petru 2:23).

Putem înțelege acum de ce binecuvântatul nostru Mântuitor a vorbit astfel cu privire la cei care, cu bunăvoință, vor căuta să promoveze pacea în jurul lor. „Ferice de cei împăciuitori, căci ei vor fi chemați fii ai lui Dumnezeu!” (Matei 5:9). Și își poate imagina cineva o priveliște mai atrăgătoare decât o comunitate dominată de principii ca acelea ale Evangheliei în această privință, unde să nu fie nimic care să rănească sau care să distrugă pe tot muntele sfânt al lui Dumnezeu?

Dar aici apare întrebarea: Cât de mult ni se cere să suportăm și să uităm? Cât de mult ar trebui să tolerăm ca să păstrăm pacea? Este posibil să controlăm gândurile și acțiunile altora în această privință? Și aici este plăcut să fim în stare să spunem că Biblia nu prescrie sarcini imposibile. Limbajul ei este acesta: „Dacă este cu putință, întrucât atârnă de voi, trăiți în pace cu toți oamenii” (Rom. 12:18). Cât de clară și cât de sigură este această regulă! Noi trebuie să o împlinim în măsura puterii noastre, dar porunca nu merge mai departe. Scriptura ne vorbește despre un mare om bun a cărui deplângere a fost aceasta: „Destul mi-a locuit sufletul lângă cei ce urăsc pacea. Eu sunt pentru pace; dar de îndată ce vorbesc eu, ei sunt pentru război” (Ps. 120:6-7). Ea merge mai departe și ne spune despre unii care „Îl propovăduiesc pe Hristos din pizmă și din duh de ceartă” (Fil. 1:15-16). Nu există limită pentru înclinațiile certărețe ale unora. Ei introduc virulență chiar în cele mai solemne acțiuni religioase. Unii fac toate acestea, și totuși adaugă mereu mari profesiuni de dragoste. Astfel, în vremea lui Mica, Dumnezeu vorbește despre „prorocii care îl rătăcesc pe poporul Meu, care, dacă au de mușcat ceva cu dinții, vestesc pacea, iar dacă nu li se pune nimic în gură, vestesc războiul sfânt” (Mica 3:5).

Noi nu avem libertatea să uităm de Dumnezeu sau să respingem adevărul Lui ca să putem promova pacea. Dimpotrivă, trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni. Trebuie să luptăm sârguincios pentru credința dată sfinților odată pentru totdeauna. Trebuie să nu ne distrugem credința. Nu trebuie să ne lepădăm niciodată de cugetul curat. „Cumpără adevărul, și nu-l vinde” (Prov. 23:23) – nu-l vinde nici măcar pentru pace. Lumea ne cere și ea un preț mare pentru zâmbetele sau favoarea ei, când ne cere să renunțăm la credința copiilor lui Dumnezeu sau la curăția cugetului.

Nici nu este în mod necesar dovada unui duh greșit în noi dacă refuzăm să renunțăm la drepturile noastre legale și legitime doar pentru că alții aleg să încerce să ne deposedeze de ele. Pavel a spus: „Eu sunt chiar născut roman” și „cer să fiu judecat de Cezar” (F.A. 22:29; 25:11). Niciun om serios nu poate nega că ar fi îndreptățit să își apere drepturile în astfel de cazuri. Așa trebuie să procedăm când suntem acționați în judecată. Nu ar trebui să ne angajăm în astfel de dispute mânați de ambiție sau de o plăcere de a avea dispute. Nu ar trebui să fim certăreți. Și deseori o înțelegere rea este mai bună decât un proces bun la tribunal. Cei cărora le place să apeleze la tribunale rareori prosperă. La fel cum lupul își folosește toată energia ca să scape de câini și vânători, deși mănâncă multe oi, tot așa cheltuielile enorme ale unuia care o tot ține pe procese și judecăți, chiar și când are mereu succes, îl va stoarce foarte mult de avuțiile sale și îl va păstra sărac.

Fragment din Vital Godliness: A Treatise on Experimental and Practical Piety (New York; American Tract Society, 1864); p. 411-430.

[1] John Newton & Richard Cecil, The Works of John Newton, Vol. 2 (London: Hamilton, Adams & Co., 1824), p. 65.