Tematică: Pace Categorie: Viață creștină

O desăvârșită pace

Thomas Shaw B. Reade

Există ceva cu totul special spre liniștirea sufletului în aceste cuvinte frumoase: „Celui cu inima tare, Tu-i chezășuiești pacea; da, pacea, căci se încrede în Tine” (Isaia 26:3).[1] Lumea aceasta este o lume de păcat și necazuri. Aici, spinii și mărăcinii cresc peste tot în jurul nostru, niște dovezi dureroase ale inimii omului și ale tristei schimbări care a venit asupra lui Adam odată cu căderea lui în păcat.

Deși schimbarea a fost dureroasă, printr-o amintire jalnică a lucrurilor, mințile noastre totuși găsesc plăcere să se gândească la primii părinți ai rasei noastre cum se bucurau de părtășia cu Dumnezeul lor și de comuniunea fericită dintre ei la umbra pomilor grădinii Eden. Toate acestea erau pașnice pe atunci. Niciun păcat nu otrăvise încă bucuriile lor sau să facă așa încât fața lui Dumnezeu să se îndepărteze de ei. Ei nu aveau alte simțăminte decât de dragoste și recunoștință, și nicio altă dorință decât să Îl slujească și să fie plăcuți Creatorului lor atotputernic. Dar, vai, această stare fericită a fost de scurtă durată. Ei au luat aminte la glasul ispititorului și au căzut din sfințenie, din fericire și departe de Dumnezeu.

Cel care odinioară avusese o părtășie suavă cu ființele create de El a trebuit de acum să le alunge din Paradis și să le împiedice orice acces la Pomul Vieții, acea pecete a nemuririi, și, printr-o judecată dreaptă, a pronunțat blestemul asupra lor. Ei au devenit astfel făpturi muritoare, condamnate la ticăloșia prezentă și la cea veșnică prin neascultarea lor voită. Până și țărâna pământului a fost blestemată din cauza lor. Refuzând să-și dea rodnicia naturală, el le-a cerut truda și munca grea, în vreme ce spinii și mărăcinii au crescut de îndată ca niște semne mute care să le aducă aminte de păcatele lor.

Oare am putea să nu ne întrebăm cu nerăbdare: Cum se poate ca astfel de făpturi decăzute și ticăloase să fie păstrare în pace, „o pace desăvârșită” (Isaia 26:3, lit. KJV)? Ce dovadă avem să ne încredem în Dumnezeu sau să rămânem cu gândurile îndreptate asupra Lui ca neprihănirea și tăria noastră? Dumnezeu însuși a răspuns la această întrebare importantă. În harul Lui, El a făgăduit un Mântuitor, chiar în momentul când dreptatea a pronunțat sentința morții asupra celor nelegiuiți. Astfel, mila s-a bucurat în fața judecății și a aruncat o rază de lumină cerească asupra sufletelor întunecate ale părinților noștri decăzuți.

La împlinirea vremii, Isus, Sămânța făgăduită a femeii, S-a născut în această lume. Prețul de răscumpărare a fost plătit prin vărsarea sângelui Lui prețios pe cruce, iar porțile Cerului au fost deschise pentru toți păcătoșii. Evanghelia a fost propovăduită și iertarea a fost proclamată către fiecare suflet smerit, penitent[2] și credincios. Toți cei ce au trăit înainte de prima venire a lui Hristos și care au privit către făgăduința legământului harului, odihnindu-se în ea, au fost acceptați în Cel preaiubit; iar cei care au trăit după venirea Lui în trup pot spune: „… pe care noi Îl iubim fără să-L fi văzut, credem în El, fără să-L vedem, și ne bucurăm cu o bucurie negrăită și strălucită” (cf. 1 Petru 1:8). Față de toți aceștia, profetul propovăduiește pacea: „Celui cu inima tare, Tu-i chezășuiești pacea” (Isaia 26:3).

De aceea, aici vedem care este natura religiei adevărate. Ea ține de alipirea gândurilor de Dumnezeu. Noi nu putem face asta ca păcătoși necredincioși, dar ca pocăiți și credincioși, putem să ne îndreptăm gândurile spre El. Este privilegiul fiecărui suflet zdrobit să se odihnească pe îndurările lui Dumnezeu în Hristos Isus.

O, ce adevăr binecuvântat! Deși, prin natura noastră, noi am fost departe de Dumnezeu, suntem aduși aproape prin sângele lui Hristos. Deși zăceam sub blestemul Legii încălcate, am fost eliberați de condamnare prin moartea lui Isus. Deși în noi înșine suntem neajutorați, agitați și ticăloși, suntem privilegiați ca, prin credință, mințile noastre să se ațintească spre Dumnezeu ca tăria și pacea noastră. O, ce lucrare a harului, îndurării și dragostei! „Binecuvântează-L, suflete, pe Domnul, și tot ce este în mine să binecuvânteze Numele Lui cel sfânt!” (Ps. 103:1). Învățăm de asemenea unde să găsim adevărata stabilitate. Ea se găsește în Dumnezeu. Tot ce se află aici, în această lume, este nestatornic și schimbător, dar Dumnezeul care le dă pace copiilor Lui nu Se schimbă, căci în El nu este umbră de mutare (Iacov 1:17). De aceea, sufletul care stă ațintit asupra Lui găsește odihnă și pace.

Dacă îmi sprijin nădejdile pe un prieten pământesc, moartea frânge acea proptea, iar eu cad și plâng. Dacă îmi pun încrederea în bogății, ele își vor lua zborul ca un vultur care se ridică spre nori, și mă lasă regretând nesăbuința dorințelor mele lacome. Dacă zidesc pe faimă, ea moare sau se transformă rapid în batjocură. Dacă mă odihnesc pe patul trandafiriu al mângâierilor pământești, oricât de legitime și de dragi ar fi, aceste flori plăcute se vor ofili rapid și îmi vor lăsa doar spini în mâini. Isus este singura sursă de mângâiere, singurul izvor de bucurie. De la El vin toată pacea și puritatea care înveselesc și împodobesc biserica lui Dumnezeu.

O, suflete, nu căuta niciodată pacea de la făpturile create; nu o aștepta niciodată de la tine însuți. Cel ce a făcut pace pentru tine prin sângele crucii Sale este singurul care îi poate da pace conștiinței tale pline de cutremur. Isus este Domnul păcii. Nu te poți bucura niciodată de pace dacă respingi mântuirea Lui. „Cei răi n-au [nicio] pace, zice Dumnezeul meu” (Isaia 57:21). Acesta este un adevăr solemn, nu mai puțin gravat pe inima păcătosului decât este lăsat în scris în Cartea lui Dumnezeu. Cum poate locui pacea în inima aflată sub blestemul greu și continuu din partea Celui atotputernic?

Lumea poate părea zâmbitoare și fericită, dar aparențele ei sunt înșelătoare. Adevărata pace se coboară de sus. Ea este rodul credinței. Doar Duhul Sfânt poate produce această fericire în suflet; de aceea, doar cei credincioși în Hristos Isus pot avea parte de ea. Lumea nu le poate da nicio pace solidă nici măcar celor mai devotați și zeloși ucenici ai ei. Orice aș avea, fără prezența Tatălui meu ceresc, este neîmplinitor și instabil. O, suflete, caută o fericire mai înaltă decât îți poate da orice de pe acest Pământ!

„Binecuvântate Duh al păcii și dragostei, așează-mă pe Stânca veacurilor! Nu mă lăsa niciodată, niciodată, să mă îndepărtez de Tine. Fii Călăuza pașilor mei și Păzitorul zilelor mele. Dă-mi întotdeauna pacea Ta prin toate mijloacele, și fă-mă un templu viu consacrat complet față de Tine!”


Fragment din Spiritual Exercises of the Heart, Reformation Heritage Books, www.heritagebooks.org; folosit cu permisiune.


[1] Sensul din majoritatea traducerilor din limba engleză este: „Tu îl vei păstra într-o pace desăvârșită pe cel a cărui minte stă ațintită asupra Ta, pentru că el se încrede în Tine”. – n.tr.

[2] penitent – pocăit, care își regretă păcatele.

Sus