Chipul și binecuvântarea lui Dumnezeu

Apoi Dumnezeu a zis: „Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră; el să stăpânească peste peștii mării, peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul și peste toate târâtoarele care se mișcă pe pământ”. Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu; parte bărbătească și parte femeiască i-a făcut. Dumnezeu i-a binecuvântat, și Dumnezeu le-a zis: „Creșteți, înmulțiți-vă, umpleți Pământul, și supuneți-l; și stăpâniți peste peștii mării, peste păsările cerului, și peste orice viețuitoare care se mișcă pe pământ” (Gen. 1:26-28).

Omul este o ființă nobilă, deasupra tuturor celorlalte, și are în sine o valoare care întrece valoarea tuturor celorlalte făpturi vizibile create. Iată de ce Dumnezeu hotărăște ceva când El Se pregătește să îl creeze. Este adevărat că îngerii sunt mai presus de noi, pentru că ei se bucură de prezența lui Dumnezeu, iar poziția lor este mult mai onorabilă decât ne putem imagina, pentru că ei sunt mesagerii lui Dumnezeu. Ei sunt chiar slujitori prin puterea Lui, astfel că El Își exercită conducerea în această lume inclusiv prin ei. Dar dintre toate lucrurile de sus sau de jos, nimic nu egalează omul.

Iată de ce filozofii au spus despre om că este „o lume în miniatură”. Dacă dorești să te gândești la ce este în om, vei descoperi atât de multe lucruri uimitoare, că ar fi ca și cum ai face un tur al întregii lumi. De aceea, este de notat că Dumnezeu începe să ne vorbească despre asta în Dumnezeire. Nu este ca și cum El ar fi întâmpinat probleme, ci El face asta ca să exprime mai bine blândețea infinită pe care voia să ne-o dea. Astfel, dacă Moise ar fi spus doar că Dumnezeu ar fi creat omul în final, n-am fi fost atât de mișcați sau atinși de cunoașterea harului Lui, așa cum El l-a revelat în natură.

Dar când Dumnezeu compară omul cu o lucrare deosebită și singulară și Se consultă în Trinitate ca și cum El S-ar fi gândit la o chestiune de mare importanță, trebuie să fim atinși mai profund știind că omul este ființa în care Dumnezeu a vrut ca slava Lui să strălucească. Altfel, de ce ar mai fi important să facem diferența între el și animale? Este ceva care ține de substanța noastră? Noi am fost luați din țărână. Asemenea vitelor, măgarilor și câinilor, originea tuturor este aceeași.

Atunci cum se face că noi ajungem la un statut atât de înalt, încât ne apropiem de Dumnezeul nostru, avem capacitatea de rațiune și pricepere, și apoi avem stăpânire peste tot ce este creat? De unde vin acestea, dacă nu din plăcerea lui Dumnezeu de a ne pune deoparte? Acea diferență ne este prezentată când Dumnezeu afirmă că El dorește să facă o lucrare majoră, mai mare decât orice altceva făcuse El. Deși Soarele și Luna sunt creații atât de nobile, încât pare ca și cum ar fi divine, deși cerul are și el înfățișarea care îi uimește și îi desfată pe oameni, deși marea diversitate a fructelor și a altor lucruri pe care le vedem aici, pe Pământ, sunt concepute să ne arate o măreție divină, rămâne un adevăr faptic că, dacă comparăm toate acestea cu omul, vom găsi în el multă grandoare și trăsături extraordinar de frumoase și vrednice de admirație…

În acest moment ne-am putea întreba: „Cu cine Se consultă Dumnezeu?”… Tatăl a fost cauza și sursa suverană a tuturor lucrurilor, iar aici El Se consultă cu înțelepciunea și puterea Sa… Domnul nostru Isus Hristos este Înțelepciunea veșnică ce rezidă în Dumnezeu și a avut mereu esența Lui în El. El este o Persoană din Trinitate! Duhul Sfânt este Puterea lui Dumnezeu. Lucrurile vor reieși foarte bine dacă spunem că Persoana Tatălui este introdusă aici pentru că avem punctul de plecare în a discuta despre Dumnezeu când El spune: „Să facem om după chipul și asemănarea Noastră”… Când ni se spune aici că omul avea să fie creat după chipul lui Dumnezeu, după asemănarea Lui, sensul este că în om aveau să fie puse astfel de puteri și daruri, încât ele să slujească drept semne și amprente care să arate că rasa omenească este ca o linie genealogică având sursa în Dumnezeu, așa cum dovedește Pavel când citează dintr-un poet al neamurilor în Faptele Apostolilor: „Suntem din neamul Lui” (F.A. 17:28)…

Trebuie să înțelegem acum în ce constă acel chip și acea asemănare cu Dumnezeu. Vizează ea trupul sau sufletul, ori este vorba despre această stăpânire ce i-a fost dată omului? Și există mulți care spun că ar fi vorba despre trup. Este adevărat că există o îndemânare creatoare atât de mare, manifestată în forma trupului omenesc, că se poate spune că acesta este o imagine a lui Dumnezeu, căci dacă măreția Lui se vede în fiecare parte a lumii, cu atât mai mare este dovada ei când ne uităm la cât de minunat a fost creat omul. Dar realitatea este că noi nu vom găsi o astfel de perfecțiune în trupul omenesc, nu cea despre care Moise vorbește când face referire la chip și asemănare. Departe de asta!

În consecință, Moise nu ne îndreaptă atenția nici către păr sau ochi, nici către picioare sau mâini. În ce privește superioritatea și întâietatea ce i-au fost date omului peste toate viețuitoarele, acele trăsături omenești nu ne transmit chipul lui Dumnezeu, căci ele sunt trăsături exterioare, care nu ne duc foarte sus. Cu toate acestea, trebuie să ajungem la suflet, care este cea mai valoroasă și mai prețioasă parte a omului. Deși Dumnezeu a manifestat comorile mari ale puterii, bunătății și înțelepciunii Sale în modelarea noastră, totuși sufletul, așa cum am spus, are rațiune, pricepere și voință, lucruri care sunt superioare oricărui lucru care se găsește în acest trup exterior.

Întrucât ideea că chipul lui Dumnezeu se vede în principal în suflet și se extinde la trup ca un accesoriu a fost epuizată și rezolvată, trebuie acum să ne gândim în ce constă chipul lui Dumnezeu și în ce privință ne conformăm noi acestuia și suntem ca el…

Odată ce Adam, părintele nostru, a fost înstrăinat de Creatorul lui, el a ajuns de ocară și rușine, iar Dumnezeu l-a dezbrăcat de darurile excelente cu care îl împodobise anterior… Dar întrucât Dumnezeu repară chipul Său în noi prin Domnul nostru Isus Hristos, acel chip care a fost șters în Adam, putem înțelege mai bine însemnătatea acelei asemănări pe care omul o avea la început față de Dumnezeu. Când Pavel spune în Coloseni 3 că trebuie să fim înnoiți după chipul Aceluia care ne-a creat (Col. 3:10) și apoi în Efeseni 4, când el menționează neprihănirea și sfințenia adevărată ca trăsăturile după care trebuie să fim asemănați (Efes. 4:24), el arată că chipul lui Dumnezeu este important; sufletele și trupurile noastre deopotrivă trebuie să fie ghidate după o neprihănire anume și nu există nimic în noi înșine care să se apropie de neprihănirea lui Dumnezeu. Este adevărat că Pavel nu face o enumerare completă aici, dar nici nu vorbește în termeni generali, așa încât să includă tot ce mărturisește despre chipul lui Dumnezeu, dar când vorbește despre caracteristicile principale, el ne spune care sunt acestea.

Pe scurt, sufletul trebuie să fie curățat de toată deșertăciunea și toată falsitatea, iar claritatea lui Dumnezeu trebuie să strălucească în el, așa încât să fie în el o abilitate de judecată, discernământ și prudență. Iată de ce Dumnezeu repară chipul Său în noi când ne conformează neprihănirii Sale și când ne înnoiește prin Duhul Său ca să putem trăi într-un fel sfânt. Întrucât acest lucru este adevărat, înțelegem de unde trebuie să începem dacă vrem să vedem în ce constă chipul lui Dumnezeu. Acesta este începutul chipului lui Dumnezeu în noi, dar asta nu este totul… Când este menționat chipul lui Dumnezeu în om, iar noi nu vedem cauza confuziei produse de păcat, trebuie să notăm acele pasaje ale lui Pavel și să găsim în același timp în Isus Hristos ceea ce nu mai este în noi înșine, pentru că am fost deposedați de acele lucruri prin nerecunoștința părintelui nostru Adam. Apoi vom vedea că omul a fost creat într-o asemenea puritate și integritate a naturii, încât sufletul lui a avut o curăție minunată și n-a fost învăluit în falsitate, fățărnicie și ignoranță, așa cum este acum în noi, unde vedem doar deșertăciune și întuneric. În consecință, a existat atunci o tânjire sinceră de a asculta de Dumnezeu și de a-și găsi plăcerea în orice lucru bun, și nu exista nicio dorință nesănătoasă care să îl atragă pe om spre rău, pe când toate simțămintele lui de acum sunt acte ale răzvrătirii față de Dumnezeu. La început, trupul era atât de bine echilibrat, că fiecare segment mărunt a fost gata și prompt în a-L sluji și onora pe Dumnezeu. Așa era omul, înclinat să umble în sfințenie și în toată neprihănirea. În el se găsea un șirag de daruri divine prin care slava lui Dumnezeu să strălucească pretutindeni, în interior și în exterior. Iată ce caracterizează chipul…

Moise adaugă: „Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu; parte bărbătească și parte femeiască i-a făcut”. Acea repetiție nu este superfluă, căci dacă am strânge toate cuvintele alese din lume ca să împodobească acea lucrare măreață a lui Dumnezeu, ar fi imposibil să reușim asta… Moise avea motive întemeiate să dorească să ne dea oportunitatea să luăm aminte mai atent la faptul că am fost creați după chipul lui Dumnezeu. Dacă luăm seama la trupurile noastre, vedem că ele sunt formate din pământ… cu intenția de a le face un locaș pentru favoarea cea bună a lui Dumnezeu și pentru darurile Duhului Lui Sfânt, așa încât să putem purta chipul Lui. Aceasta este intenția repetiției lui Moise. Totul este ca să fim în stare să Îl proslăvim deseori pe Dumnezeul nostru deoarece a fost generos cu noi și ne-a pus printre ființele create de El, chiar dându-ne superioritate peste ele, dar și pentru că a imprimat în noi semnele Lui și a dorit să fim copiii Lui…

Apoi ni se spune că „parte bărbătească și parte femeiască i-a făcut”. Iar Moise vorbește aici folosind pluralul, iar alteori folosește singularul cu referire la ambele sexe, când el spune: „Să facem om după chipul Nostru”, apoi adaugă, „ei să stăpânească”. Am putea spune că bărbații care au venit din Adam vor avea stăpânire, dar nu ca să excludă femeia, pentru că el adaugă expresia „parte bărbătească și parte femeiască”, căci așa au fost creați. În acest punct, am putea compara aceasta cu pasajul lui Pavel, unde el spune că doar bărbatul, nu și femeia, este chipul lui Dumnezeu (1 Cor. 11:7) și să credem că ar exista o contradicție. Dar răspunsul este foarte ușor de dat, pentru că Moise vorbește aici despre darurile care le-au fost date ambelor sexe. Rațiunea și priceperea există deopotrivă în bărbat și în femeie. Apoi există voință și abilitate de a deosebi binele de rău. Pe scurt, tot ceea ce ține de chipul lui Dumnezeu… Este vrednic de observat că în alte pasaje ni se spune că, în Domnul nostru Isus Hristos, nu mai este nici bărbat, nici femeie (Gal. 3:28), ceea ce înseamnă că harul Lui se extinde peste bărbat și peste femeie, astfel că noi toți devenim părtași la acel har. Întrucât am rezolvat acest aspect dincolo de orice contradicție, putem înțelege că omul n-a fost creat doar bărbat, ci și femeie, și că ambii au purtat chipul lui Dumnezeu…

Apoi textul vorbește despre binecuvântarea pe care Dumnezeu i-a dat-o lui Adam. El le spune mai întâi lui și nevestei lui: „Fiți rodnici și înmulțiți-vă pe Pământ” [lit. KJV], apoi adaugă: „Stăpâniți peste peștii mării, peste păsările cerului, și peste orice viețuitoare care se mișcă pe pământ”. Ei trebuiau să se înmulțească prin concepere și naștere de copii. Am spus deja că omul nu trebuie să își atribuie originea unei cauze inferioare din natură, ci el trebuie să aibă un Creator. De ce? Pentru că noi suntem toți rodul binecuvântării Lui! Iată de ce Scriptura ne spune deseori că rodul pântecelui este o răsplată de la Dumnezeu, adică un dar special (cf. Ps. 127:3), astfel că nu vom fi ca niște brute și crezând că omul naște prin puterea proprie și că femeia rămâne însărcinată și naște, și că Dumnezeu nu ar fi autorul urmașilor lor.

Astfel, trebuie să notăm că binecuvântarea lui Dumnezeu despre care se vorbește aici [așa cum vedem și în Gen. 30:2] este aceeași cu cea despre care Iacov îi vorbește nevestei sale, Rahela, când ea îl tot pisălogea să îi dea un copil: „Sunt eu oare în locul lui Dumnezeu?” Aici, el nu arată că oamenii ar trebui să vorbească în felul acesta, ci că Dumnezeu trebuie să fie proslăvit pentru că El le dă harul să fie tați și mame… Acesta este, deci, rezultatul acelei binecuvântări – vom ști că Dumnezeu a afirmat de la început că El voia ca rasa omenească să se înmulțească și că, în vremurile noastre, când El ne dă urmași, este o binecuvântare specială pe care El o dă asupra taților și a mamelor, și o comoară pe care ei trebuie să o recunoască și să o prețuiască, știind că vine de la El și că, pentru ea, ei trebuie să Îi aducă omagiu.

În plus, haideți să înțelegem că păcatul produce inegalitatea pe care o vedem în faptul că nu toți bărbații vor avea copii, că nu toți copiii care vin din pântecele unei mame vor fi întotdeauna la fel, că vor fi unii care se nasc deja într-o stare firavă și vor muri destul de repede, și că unii chiar se vor naște cu tot felul de defecte trupești, vor fi cocoșați, vor vedea cu un singur ochi, vor fi orbi sau șchiopi. Dumnezeu arată în tot ce este desfigurat și diform că binecuvântarea Lui este diminuată, chiar dacă ea nu este îndepărtată complet. Și vom vedea chiar că uneori femeile vor suferi pierderi de sarcină. Care este motivul? Păcatul lui Adam ne este dat ca motiv pentru care să ne plecăm capetele conștientizând că suntem respinși și alungați din harul care ne-a fost conferit de către Dumnezeu la prima creație. În ce privește binecuvântarea lui Dumnezeu, iată ce trebuie să observăm: în virtutea acelui cuvânt pe care El l-a spus odată și pentru toți, copiii se nasc acum, lumea este susținută în acest fel, și generațiile de oameni se succed din veac în veac.

Apoi această binecuvântare poartă în ea un privilegiu cu mult mai mare decât au viețuitoarele iraționale, căci vitele, măgarii și câinii vor da naștere la pui la fel cum o fac lupii și toate celelalte viețuitoare. Dar se bucură puii lor de aceeași demnitate ca omul? De aceea, când Dumnezeu le dă urmași bărbaților și femeilor, El îi întărește în statutul lor de supuși ai Săi, căci bărbatul nu poate fi tată dacă nu acționează ca reprezentând Persoana lui Dumnezeu. Strict vorbind, există un singur Tată, așa cum a spus Domnul nostru Isus Hristos (Matei 23:9), și de aici se înțelege că El este Tată deopotrivă pentru suflet și trup. Astfel, acel titlu foarte onorabil, Îi aparține doar Creatorului nostru, adică El este Tatăl nostru, și totuși nouă ni se permitem să spunem „tatăl meu” și „mama mea” în această lume, deși acest lucru vine ca urmare a darului lui Dumnezeu, prin care El găsește plăcut să împartă titlul Său cu ființe create atât de fragile cum suntem noi. De aceea, este bine să știm că privilegiul pe care Dumnezeu îl dă acelora care concep și nasc copii este că El a vrut să îi facă slujitorii Săi, ca să zic așa. Astfel, ar trebui să prețuim și să preamărim cu atât mai mult harul Lui…

Acestea fiind spuse, Moise vorbește pe drept de a doua binecuvântare, care fusese dată anterior de Dumnezeu lumii, adică printre făpturile create de El. Până ce omul să fie creat, au existat plante și pășuni, au existat lumini pe bolta cerească. Dar chiar dacă Soarele este denumit călăuza zilei, iar Luna călăuza nopții, despre aceste corpuri cerești nu ni se spune că stăpânesc la propriu. De fapt, este imposibil ca ele să poată face asta, căci în ce fel ar fi putut folosi Pământul multele lucruri bune de pe el, dacă n-ar fi fost cineva care să le ia în posesie? Așa că Adam a trebuit să fie creat ca să locuiască pe Pământ, iar el trebuia să aibă parte de harul lui Dumnezeu pentru a produce urmași și pentru a se înmulți în felul acesta.

Fragment din John Calvin’s Sermons on Genesis, Vol. 1, The Banner of Truth Trust, folosit cu permisiune.