Hristos și planul veșnic al lui Dumnezeu

Citim în Scriptură următoarele lucruri despre planul lui Dumnezeu cu privire la mântuirea omului, plan alcătuit înainte de creația lumii: „știm că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, și anume, spre binele celor ce sunt chemați după planul Său” (Rom. 8:28). Și este scris despre Iacov și Esau că, „măcar că cei doi gemeni nu se născuseră încă, și nu făcuseră nici bine nici rău, ca să rămână în picioare hotărârea mai dinainte a lui Dumnezeu…” (Rom. 9:11). Apoi ni se spune că, în Hristos, cei aleși obțin o moștenire, „fiind rânduiți mai dinainte, după hotărârea Aceluia, care face toate după sfatul voii Sale” (Efes. 1:11). În altă parte, apostolul vorbește despre „înțelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu, după planul veșnic, pe care l-a făcut în Hristos Isus, Domnul nostru” (Efes. 3:10-11). Tot astfel, „El ne-a mântuit și ne-a dat o chemare sfântă, nu pentru faptele noastre, ci după hotărârea Lui și după harul care ne-a fost dat în Hristos Isus, înainte de veșnicii” (2 Tim. 1:9). Toate aceste afirmații ne vorbesc despre următorul adevăr: Domnul a plănuit în Sine din veșnicie să îi aducă la viață și mântuire pe cei pe care i-a iubit mai dinainte… Acest plan al lui Dumnezeu vorbește despre stabilitatea și certitudinea mântuirii în Hristos. Odată ce Dumnezeu a hotărât ceva, acel lucru nu se mai poate schimba: „Da, ce am hotărât se va întâmpla, ce am pus la cale se va împlini” (Isaia 14:24).

Eu mă gândesc că aceste lucruri îmi spun, ca și cum L-aș fi auzit pe Dumnezeu vorbind din veșnicie, că „este planul Meu să mântuiesc o rămășiță a omenirii. Chiar dacă toți sunt pierduți prin păcat, totuși înțelepciunea Mea a găsit o cale de a-i scoate pe unii din această stare de pierzare, alegându-i, și chiar dacă acei puțini pe care am hotărât să îi mântuiesc stau în locuri foarte alunecoase, totuși Eu voi fi ‚același ieri și azi și în veci’ (Evrei 13:8)… Eu am hotărât să duc în ceruri această mică turmă! Planul Meu izvorăște din Mine și ține de Mine să fie împlinit, căci eu sunt Dumnezeu, nu om. De aceea, nu pot da înapoi și nu pot renunța la planul pe care acum l-am făcut. Am spus Eu oare, și nu voi împlini ceea ce am spus? Am vorbit Eu, și nu voi împlini ceea ce am vorbit (Num. 23:19)? Da, da, planurile Me-le trebuie să rămână în picioare! De aceea, pentru împlinirea acestui plan, Îl voi pune pe Fiul Meu între poporul Meu și Mine, așa încât, dacă ei păcătuiesc, voi privi asupra Lui…” Astfel, mi-L pot imagina pe Domnul, spunând din veșnicie, vorbind și plănuind în Sine. Cu siguranță, planurile Lui trebuie să rămână în picioare din acest motiv: „lui Dumnezeu nu-I pare rău de darurile și de chemarea făcută” (Rom. 11:29).

Hotărârea: Iată cum este prezentată hotărârea lui Dumnezeu cu privire la mântuirea omului, hotărâre luată înainte de întemeierea lumii: „Eu voi vesti hotărârea”, a spus Dumnezeu (Ps. 2:7). Și care a fost hotărârea Lui? Iată, hotărârea Lui Îl privește pe Hristos și Biserica: „Tu ești Fiul Meu! Astăzi Te-am născut. Cere-Mi, și-Ți voi da neamurile de moștenire, și marginile pământului în stăpânire” (Ps. 2:7-8). Dumnezeu a hotărât să-I dea lui Hristos o Biserică formată din Evrei și Neamuri… Această hotărâre este prezentată în diverse forme în Scriptură, după cum urmează:

1. Hotărârea Lui se referă la același lucru pe care noi îl denumim în mod obișnuit prin termenul predestinare. Ce anume este predestinarea, da-că nu hotărârea lui Dumnezeu privitoare la pregătirea harului, prin care unii oameni sunt călăuziți infailibil spre mântuire? Predestinarea este o hotărâre sau un decret care conține deopotrivă mijloace și un obiectiv, o hotărâre a harului luată, eficace în viața anumitor persoane și pe care le conduce în gloria veșnică. Acest decret, această predestinare, acest lanț de aur al mijloacelor și scopului, este prezentat de apostol în felul următor: „pe aceia pe care i-a hotărât mai dinainte, i-a și chemat; și pe aceia pe care i-a chemat, i-a și socotit neprihăniți; iar pe aceia pe care i-a socotit neprihăniți, i-a și proslăvit” (Rom. 8:30). Așa cum Dumnezeu i-a predestinat pe aceștia la viață și glorie, tot așa El i-a predestinat să fie chemați și îndreptățiți înainte de a fi glorificați. În cazul persoanelor pe care Dumnezeu a hotărât să le mântuiască, El a decretat de asemenea sfințirea lor înainte ca ele să se bucure de plinătatea acelei mântuiri. Dumnezeu ne-a ales în Hristos înainte de întemeierea lumii, pentru a fi în primul rând sfinți, și abia apoi fericiți (Efes. 1:4). Iată felul în care apostolul le leagă împreună încă odată: „de la început Dumnezeu v-a ales pentru mântuire, în sfințirea Duhului și credința adevărului” (2 Tes. 2:13)…

2. Hotărârea Lui este aceeași cu acea carte a vieții în care sunt scrise numele aleșilor. Pavel ne vorbește despre niște femei care slujeau alături de Clement și de alți colegi de lucrare, „ale căror nume sunt scrise în cartea vieții” (Fil. 4:3). Tot așa, Hristos îi îndeamnă pe ucenici: „bucurați-vă că numele voastre sunt scrise în ceruri” (Luca 10:20). La rândul lui, Ioan i-a văzut în acea vedenie pe cei „morți, mari și mici, stând în picioare înaintea scaunului de domnie. Niște cărți au fost deschise. Și a fost deschisă o altă carte, care este cartea vieții” (Apoc. 20:12)…

3. Această hotărâre este aceeași cu pecetea lui Dumnezeu. „Temelia tare a lui Dumnezeu stă nezguduită, având pecetea aceasta: Domnul îi cunoaște pe cei ce sunt ai Lui” (2 Tim. 2:19). O pecete este folosită în următoarele trei cazuri: (1) pentru a face ca lucrurile peste care ea este pusă să fie deosebite de celelalte; (2) pentru a ține tainice anumite lucruri [și] (3) pentru a garanta siguranța anumitor lucruri. Hotărârile lui Dumnezeu sunt peceți în fiecare dintre aceste aspecte, dar în mod special în ultimul aspect. Acele suflete care sunt pecetluite de Dumnezeu sunt în siguranță, bucurându-se cu certitudine de dragostea și favoarea lui Dumnezeu… Dumnezeu îi pecetluiește pe sfinții Lui, adică îi asigură de dragostea Lui veșnică, așa încât ei să nu iasă niciodată din inima Lui. Toate aceste denumiri vorbesc despre nestrămutarea acțiunilor veșnice ale lui Dumnezeu.Este ca și cum El ar spune: „Eu decretez, Eu am predestinat, am pus aceste lucruri într-o carte, am pecetluit-o, scriind în ea că aceste persoane vor fi veșnic mântuite… Există oare vreo putere care să îi smulgă din mâinile Mele? Este oare posibil ca Eu să am vreun gând contrar în ce privește mântuirea acestor suflete?… Nu, nu, căci ‚Eu sunt Domnul, Eu nu Mă schimb; de aceea, voi, copii ai lui Iacov, n-ați fost nimiciți’ (Mal. 3:6).”

Legământul: legământul privitor la mântuirea omului este ultimul aspect esențial pe care îl aduc în discuție, ca dovadă. Nu îndrăznesc să fiu prea curios pentru a insista cu privire la ordinea naturii din acest motiv: eu cred că legământul dintre Dumnezeu și Hristos, făcut din veșnicie¹ este întrețesut cu hotărârea, cunoașterea mai dinainte și alegerea descrise mai sus. Așa ne vorbește apostolul când spune: „În El [Hristos], Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii” (Efes. 1:4). Subliniați acest lucru – în Hristos. A existat un plan veșnic între Tatăl și Fiul. A existat un târg făcut (vorbesc aici cu toată reverența) între Dumnezeu și Hristos. A existat un legământ între Domnul și Fiul Său, Isus Hristos, pentru mântuirea aleșilor. Despre acest legământ vă invit să observăm următoarele aspecte care reies din textele biblice de mai jos:

În Isaia 49:1-4, profetul pare să îl exprime în termenii unui dialog. În primul rând, Hristos începe și arată trimiterea Sa, spunându-I lui Dumnezeu  despre felul în care El (Tatăl) L-a chemat și L-a echipat pentru lucrarea de răscumpărare. El avea să știe ce răsplată va primi din partea Tatălui pentru o lucrare atât de măreață. „Domnul M-a chemat din sânul mamei și M-a numit de la ieșirea din pântecele mamei. Mi-a făcut gura ca o sabie ascuțită, M-a acoperit cu umbra mâinii Lui; și M-a făcut o săgeată ascuțită, M-a ascuns în tolba Lui cu săgeți” (Isaia 49:1-2). La aceasta, Dumnezeu Îi răspunde lui Hristos și Îi spune ce răsplată va avea pentru lucrarea minunată. Îmi imaginez ca și cum L-aș auzi pe Dumnezeu vorbind către Hristos din veșnicie: „Iată, am iubit o rămășiță a omului formată din Evrei și Neamuri, și am iubit această rămășiță cu o dragoste veșnică. Știu că ei vor păcătui, se vor corupe pe ei înșiși și vor deveni vrăjmași ai Mei, vrednici de moarte veșnică. Dar Tu ești o Persoană măreață, capabil să faci ceea ce Eu cer de la Tine pentru ei. Dacă vei lua asupra Ta natura și păcatele lor, dacă vei împlini dreptatea și Legea Mea, îndepărtând ceea ce Eu urăsc la ei și care este împotriva Legii și Persoanei Mele, făcându-i un popor sfânt și credincios, Eu îi voi ierta. Îi voi înfia în Tine ca fii și fiice ale Mele și îi voi face moștenitori împreună cu Tine ai unei cununi nestricăcioase, cununa vieții”.

Apoi Hristos a spus: „Iată-Mă, vin să fac voia Ta, Dumnezeule” (Evrei 10:7-9). Este ca și cum Hristos ar fi dat mâna cu Dumnezeu, hotărând să ia asupra Lui natura și păcatul omului, pentru a suferi și a împlini pentru om orice a cerut Dumnezeu din partea lui… Aceasta a fost toată înțelegerea privitoare la mântuirea noastră făcută la început între Tatăl și Hristos, înainte de a ne fi descoperită. De aceea, ni se spune că noi I-am fost dați lui Hristos. El spune: „Am făcut cunoscut Numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat din lume. Ai Tăi erau, și Tu Mi i-ai dat” (Ioan 17:6). Aceasta implică faptul că Tatăl trebuie să-I fi spus din veșnicie Fiului Său: „îi iau pe aceștia pentru a fi vase ale îndurării Mele, pe care va trebui să îi aduci la Mine, căci ei se vor distruge pe ei înșiși dacă nu îi vei mântui din starea lor pierdută”. Apoi Fiul îi ia din mâna Tatălui, privind la voia Acestuia și spunând: „Și voia Celui ce M-a trimis, este să nu pierd nimic din tot ce Mi-a dat El” (Ioan 6:39). De aici încolo, El îi ia pe fiecare în grija Lui: nu ar permite pentru nimic în lume ca vreunul dintre ei să fie pierdut, adică pe aceia pe care Tatăl i-a dăruit. Ei sunt mult prea dragi inimii Sale ca să nu îi ocrotească. În Isaia 53:10-11 și în Psalmul 40:6, Hristos este prezentat ca Garant², aducându-Se ca jertfă pentru noi și acceptând voluntar să împlinească voia lui Dumnezeu în această chestiune. De aceea, El este denumit Robul Domnului, și despre El se spune că are urechile deschise.

În Isaia 42:1-6 este menționat în mod expres acest legământ. Iată cum vorbește Dumnezeu despre Hristos: „Iată Robul Meu, pe care-L sprijin, Alesul Meu, în care Își găsește plăcere sufletul Meu… Te voi pune ca legământ al poporului, ca să fii Lumina neamurilor”. Da, acest legământ pare să fie confirmat cu un jurământ în Evrei 7:28. Pentru această slujbă, Hristos cere din partea lui Dumnezeu o răsplată, care îi va da Neamurile de moștenire (Ps. 2:8). Observați felul în care Biserica lui Dumnezeu este dăruită lui Hristos ca răsplată acelei ascultări pe care El a demonstrat-o prin a accepta slujba de Garant pentru noi. Unii înțeleg această remarcă în sensul sfatului păcii despre care vorbește profetul: „o desăvârșită unire va domni între ei amândoi” (Zaharia 6:13), adică dintre Domnul și „un om, al cărui nume este Odrasla” (6:12). În cadrul acestui legământ, Hristos este denumit cel de-al doilea Adam (1 Cor. 15:45, 47; Rom. 5:12-19). La fel cum, în cazul primului Adam, Dumnezeu a promis cu solemnitate un legământ cu privire la el și urmașii lui, tot așa El a făcut un legământ cu Hristos și cu sămânța Lui, legământ care privește viața veșnică ce este obținută prin El. Eu nu neg acest lucru, însă trebuie observat că anumite promisiuni I-au fost făcute doar lui Hristos, cu privire la Persoana Lui, promisiuni care nu se revarsă și asupra copiilor Lui, cum ar fi: „Șezi la dreapta Mea, până îi voi pune pe vrăjmașii Tăi așternut al picioarelor Tale” (Evrei 1:13); „Va vedea o sămânță de urmași, va trăi multe zile, și lucrarea Domnului va propăși în mâinile Lui” (Isaia 53:10); „Cere-Mi, și-Ți voi da neamurile de moștenire, și marginile pământului în stăpânire” (Ps. 2:8). Există însă alte promisiuni care sunt făcute Lui și celor care sunt ai Lui, precum acea măreață promisiune: „Eu Îi voi fi Tată, și El Îmi va fi Fiu” (Evrei 1:5; Ier. 32:38)… ca și promisiunea specială a harului spiritual (Ioan 1:16), a îndreptățirii (Isaia 50:8), a biruinței și stăpânirii (Ps. 110:2), a Împărăției slavei (Luca 24:26). Acestea sunt făcute rând pe rând mai înainte Lui, apoi nouă.

Planul veșnic este prezentat astfel: „Iată omul pierdut”, I-a spus Dumnezeu Fiului Său, „dar, la împlinirea vremii, Tu vei merge și Te vei naște din carne și sânge, vei muri pentru ei și vei împlini dreptatea Mea. Ei vor fi partea Ta de moștenire, și vor fi denumiți ‚popor sfânt, răscumpărați ai Domnului’ (Isaia 62:12). Iată ce vei face”, a spus Tatăl, „iar cei care vor crede aceste lucruri, vor trăi”. Acesta a fost legământul lui Dumnezeu cu Fiul dragostei Sale, pentru noi, la care Fiul a răspuns cam în felul următor: „da, Tată, voi merge și voi împlini plăcerea Ta, și ei vor fi ai Mei pe veci. La împlinirea vremii, voi muri pentru ei, iar ei vor trăi în Mine. Tu n-ai cerut de la Mine arderi de tot și jertfe pentru păcat, nu, pentru că dorești să Mă jertfesc pe Mine Însumi, apoi a spus, ,Iată-Mă că vin! în sulul cărții este scris despre Mine, vreau să fac voia Ta, Dumnezeule!’” (Ps. 40:7-8). În ce carte a fost scris că Hristos avea să vină pentru a împlini voia lui Dumnezeu? Nu doar în cartea Legii și a profeților, ci și în cartea decretelor lui Dumnezeu. În acest sens, El a fost „Mielul, care a fost junghiat” de la întemeierea lumii (Apoc. 13:8). Dinainte de existența timpului, Tatăl L-a rânduit să fie Marele nostru Preot, și din veșnicie El S-a oferit să împlinească voia și plăcerea Tatălui Său în felul acesta.

Fragment din cartea Looking unto Jesus, Sprinkle Publications, www.sprinklepublications.net

Note bibliografice și explicative

(1) Legământul răscumpărării – acordul dintre membrii Sfintei Treimi, în special dintre Tatăl și Fiul, de a-i răscumpăra pe păcătoși – Dumnezeu Tatăl a hotărât împlinirea mântuirii prin Persoana și lucrarea lui Dumnezeu Fiul, ca și aplicarea mântuirii prin puterea regeneratoare a lui Dumnezeu Duhul Sfânt.

(2) garant – cineva care își asumă datoria altuia.