Luată din bărbat

Așa că Domnul Dumnezeu a trimis un somn adânc peste Adam, iar acesta a adormit. Atunci Domnul a luat una dintre coastele lui și a închis carnea la locul ei. Și, din coasta pe care a luat-o din Adam, Domnul Dumnezeu a făcut o femeie și i-a adus-o lui Adam. Atunci Adam a exclamat: „În sfârșit, aceasta este os din oasele mele și carne din carnea mea; ea se va numi «femeie», pentru că a fost luată din bărbat” (Gen. 2:21-23, NTR).

Procesul special prin care Creatorul a modelat ajutorul potrivit¹ al bărbatului a fost acela prin care a adus înaintea bărbatului natura tovarășei lui de viață așa încât a creat o legătură apropiată între ei. Adam a fost pus într-un somn adânc, făcându-l insensibil față de durere, probabil inconștient de ce se petrecea. Pe când Adam se afla în această stare, Dumnezeu a luat una din coastele lui și a modelat din ea o femeie, vindecându-i imediat rana. Apoi Dumnezeu a adus-o pe femeie la Adam, dezvăluind în același timp felul în care a creat-o. Adam recunoaște în aceasta planul bun al lui Iehova: el simte că golul a fost acoperit și recunoaște unitatea dintre el și ea, dându-i un nume care să exprime acest lucru. Numele ei avea să fie femeie, Ișa, un nume derivat din al lui, Iș, adică bărbat.² Urmează apoi o afirmație istorică legată de unitatea dintre cei doi și de datoria omului de a-i acorda acestei legături cea mai mare importanță.

Relația maritală este mai strânsă decât cea de filiație.³ Toate celelalte legături trebuie să îi fie secundare, oricât de sacre și tandre ar putea fi. Cuvintele din versetul 24 nu sunt cuvintele lui Adam, ci comentariile lui Moise pe baza lor. Iar unul mai mare decât Moise a detaliat acest comentariu: „Dar de la începutul lumii, ,Dumnezeu i-a făcut parte bărbătească și parte femeiască. De aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa, și se va lipi de nevastă-sa. Și cei doi vor fi un singur trup’. Așa că nu mai sunt doi, ci sunt un singur trup. Deci, ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă” (Marcu 10:6-9). De aceea, vom lăsa în urmă acest paragraf cu doar câteva remarci.

1. În ce privește somnul lui Adam. Acesta a fost un somn greu sau adânc. A fost un somn trimis direct de la Dumnezeu, un somn cu un scop special. Vedem același lucru în cazul lui Avraam și Daniel (Gen. 15:12; Dan. 8:18, 10:9). Un somn adânc a căzut asupra lor de la Dumnezeu, când El a dorit să le transmită vedenii. În situația lor, Dumnezeu i-a făcut să adoarmă așa încât să le arate ce urma să facă, în timp ce, în cazul lui Adam, i-a trimis somnul pentru a face ceva chiar în timpul somnului. În ambele situații, persoanele implicate au ajuns inconștiente față de ce se întâmpla în jurul lor prin ceea ce noi numim somn. În acea stare, Dumnezeu i-a luat în posesie: în cazul lui Avraam și al lui Daniel, a fost vorba de posesia sufletului, pe când în cazul lui Adam, de posesia trupului. Pasajul pare să indice că Dumnezeu nu putea să Își împlinească planul decât după ce îl aducea pe Adam într-o stare care îl apropia cel mai mult de moarte. Trebuia să existe acest somn în primul Adam înainte ca Dumnezeu să scoată din el soția rânduită, și trebuia să existe somnul morții în al doilea Adam înainte ca Dumnezeu să o scoată din El pe Mireasa aleasă. În felul acesta, putem vedea ceva în somnul lui Adam care are un caracter prefigurativ.⁴

2. În ceea ce privește creația femeii din bărbat. După cum Dumnezeu a fost Cel care l-a făcut pe Adam să doarmă, tot Dumnezeu însuși a luat coasta din el. Astfel, Dumnezeu ni se arată deopotrivă ca marele Gânditor, care plănuiește toate lucrurile, și ca marele Făptuitor, care împlinește toate lucrurile. „Cauzele secundare”, așa cum le denumim noi, nu sunt decât instrumente tainice pe care El le folosește în împlinirea planurilor Sale. El ne dă somn în fiecare noapte și ne trezește în fiecare dimineață cu mâna Lui iubitoare. El este Dumnezeul nopților și al zilelor noastre. Dumnezeu a luat din Adam substanța din care a vrut să modeleze femeia, indicând că, întrucât bărbatul a fost modelat primul și femeia a fost făcută din bărbat, bărbatul trebuie să îi fie cap. El este din țărână, iar ea este din el. El vine direct din mâna Olarului, ea vine indirect și prin el. Apostolul spune: „întâi a fost întocmit Adam, și apoi Eva” (1 Tim. 2:13). De aceea, spune el, „femeii nu-i dau voie să îi învețe pe alții, nici să se ridice mai pe sus de bărbat, ci să stea în tăcere”. Astfel, putem vedea din nou treptele progresive: (1) capul femeii este bărbatul, (2) capul bărbatului este Hristos, și (3) capul lui Hristos este Dumnezeu (1 Cor. 11:3). Mai mult, apostolul adaugă că „femeia este slava (sau podoaba) bărbatului”, întrucât, spune el, „nu bărbatul a fost luat din femeie, ci femeia din bărbat; și nu bărbatul a fost făcut pentru femeie, ci femeia pentru bărbat” (1 Cor. 11:8-9). Aceasta este ordinea lucrurilor lăsată de Dumnezeu, și acesta este felul în care El a rânduit locul și rangul în făpturile pe care El le-a creat. Putem fi siguri că există un motiv al acestei progresii, nu una tipică, ci una naturală, indiferent dacă o înțelegem complet sau nu. Noi nu putem schimba această lege și să fim fără vină. Nu putem să o răsturnăm și să nu suferim. Construcția țesăturii lumii noastre este mult prea delicată și complexă ca omul să încerce să producă cea mai mică schimbare fără a disloca întregul. O singură stea dislocată de la locul ei, o singură planetă care iese de pe orbita ei va distruge armonia spațiului și va murdări bolta cerească cu distrugeri în univers. Tot așa, o singură lege ignorată sau călcată în picioare va murdări ordinea fericită a lumii vii a lui Dumnezeu.

Într-o epocă sau națiune, bărbatul calcă în picior femeia ca pe un sclav, iar în alta o idolatrizează și îi cântă de parcă ar fi o zeiță. Ambele situații aduc rele sociale asupra rasei omenești, la fel în al doilea caz ca în primul. Și cine poate spune cât de adâncă va fi rana – atât spirituală cât și socială – și cât de fatală va fi influența acelui sentimentalism ieftin care, impregnând literatura ca febra în venele tinerilor, nu doar că ne costă un sânge proaspăt, ci suge seva întregului sistem social, propagând subtil păgânismul și închinarea la ființele create atunci când laudă frumusețea femeii și idolatrizează iubirea ei.

3. În ceea ce privește luarea femeii din coasta bărbatului. Dumnezeu nu a luat femeia din nicio extremitate a trupului lui Adam, arătând prin aceasta că ea nu trebuie să fie tratată nici ca sclava bărbatului, nici ca stăpâna lui, ci trebuie socotită tovarășa lui, având acest singur aspect de inferioritate: ea a fost luată din el, motiv pentru care el trebuie să îi fie cap. Femeia a fost luată din acea parte a corpului cea mai apropiată de inima bărbatului. Ea nu a fost chemată atât de mult să fie părtașă intelectului bărbatului pe cât naturii lui iubitoare. Ea nu a fost luată din fruntea lui gânditoare sau din brațul lui plin de putere, ci din acele părți despre care se poate spune că îl caracterizează cel mai puțin pe bărbat. Femeia a venit din partea corpului unde sângele curge cald, unde inima pompează, unde pulsul se simte și de unde răsare izvorul vieții. Ea a venit din acea parte a omului unde afecțiunea și-a găsit casa în toate veacurile, de unde curg neîncetat bucuria și întristarea, unde se nasc temerea și nădejdea în fiecare ceas. Fulgii moi ai porumbelului vorbesc ceva despre aroma pe care femeia o răspândește în jurul ei. Tot astfel, natura tandră a femeii declară în sine că ea s-a născut din partea cea mai blândă și mai gentilă a corpului.

La fel cum Fiul veșnic al lui Dumnezeu a venit încărcat cu dragostea Tatălui, ieșind de la sânul Acestuia; așa cum Biserica s-a născut de la pieptul Fiului, ca obiect și oglindire a dragostei Sale puternice; din coasta bărbatului, din pieptul lui a ieșit aceea care avea să fie întruchiparea afecțiunilor lui blânde, înconjurată cu această dragoste. Tot așa, pe pieptarul marelui preot – locul dragostei sale – erau așezate numele semințiilor lui Israel cu pietre prețioase splendide, la fel cum femeia trebuie să se odihnească la pieptul bărbatului. Mai târziu, Biserica va fi chemată să se odihnească la pieptul Mielului cel veșnic – într-o glorie mai mare decât cea pământească – în acea zi când stânga Lui va fi pusă sub capul ei și când dreapta Lui o va îmbrățișa (Cânt. 2:6); când ea va fi pusă ca o pecete pe inima Lui și pe brațul Lui în veci de veci (8:6).

4. În ce privește creația femeii din coasta bărbatului. Unele dintre acele cercuri protectoare care împiedică prăbușirea trupului și îi dau inimii spațiu complet ca să bată sunt coastele, și dintr-o astfel de coastă a fost modelată femeia. De acolo au fost luate deopotrivă os și carne, atât părți moi cât și părți tari ale trupului bărbatului, așa încât să se poată vedea neîndoielnic că femeia era părtașă naturii bărbatului, chiar dacă diferit în anumite aspecte. Nu se pune problema că o ființă separată făcută direct din țărână n-ar fi fost recunoscută de bărbat, ci ea trebuia să fie o ființă profund identificată cu el, nu doar ca el, ci una cu el, așa încât absența ei ar fi însemnat absența unei părți din el, un vid, un gol fără de care el ar fi incomplet… Astfel, femeia, luată din însăși trupul bărbatului (căci apostolii ne învață să vorbim despre trupurile noastre ca despre temple, 1 Cor. 6:19) este legată de bărbat cu toate legăturile sacre și tandre ilustrate prin acel cuvânt binecunoscut, dar misterios – inimă!

5. În ce privește creația femeii. Expresia este una foarte specială. Ea nu este niciuna dintre cele două folosite deja – „creat” sau „făcut”. Literal, ea are sensul de „zidit”. Cuvântul este unul foarte comun, apărând de aproape 400 de ori, dar doar aici este folosit într-un sens special. Cuvântul folosit se referă la construcția unei cetăți, a unei case sau familii, a unui templu, tron, altar sau alte lucruri de acest fel. Și putem fi siguri că există un anume sens în folosirea unui astfel de termen în creația femeii. Despre bărbat se spune că este făcut, pe când despre femeie că a fost zidită. Bărbatul este un simbol al lui Hristos și despre Hristos, cu referire la natura Sa umană, se poate spune simplu că a fost „făcut” – format dintr-o dată. Dar femeia simbolizează Biserica, fiind luată din coasta rănită a Domnului ei răstignit. Despre Biserică se spune adesea că este „zidită”, și că, spune apostolul, „în El toată clădirea, bine închegată, crește ca să fie un Templu sfânt în Domnul. Și prin El și voi sunteți zidiți împreună, ca să fiți un lăcaș al lui Dumnezeu, prin Duhul” (Efes. 2:21-22); și iar, „pentru zidirea” – literal, clădirea – „trupului lui Hristos” (4:12).

Prin folosirea termenului zidire, aplicat creației Evei, Dumnezeu a considerat potrivit să prevestească pentru noi procesul prin care, veac după veac, Biserica – a doua Eva – avea să fie modelată ca un ajutor potrivit și tovarășă a lui Hristos, al doilea Adam. Totuși, așa cum al doilea Adam este cu mult mai glorios decât primul, tot așa a doua Eva – luată din pieptul Lui străpuns – o depășește cu mult pe prima, pe Dumnezeu costându-L mult mai mult să facă noua creație decât pe cea veche. Răscumpărarea a adus nu doar o nouă ordine a lucrurilor, ci una cu mult mai înaltă decât cea pe care a fost concepută să o înlocuiască: una era pământească, pe când cealaltă cerească; una era firească, cealaltă spirituală; una era umană, cealaltă divină. În felul acesta Biserica, Mireasa aleasă a lui Hristos, izvorând din coasta Lui lovită, este zidită – zidită de aceleași mâini atotputernice care au creat cerurile uimitoare; zidită așa cum fusese făcut templul din vechime fără să se audă sunetul ciocanului și al securii; zidită dintr-o dată ca o cetate în care locuiește Mielul și tovarășa părtășiei Lui celei mai dragi, fără de care acest univers sfânt ar fi fost incomplet pentru El. Chiar dacă universul ar fi fost înnoit și glorificat, s-ar fi descoperit că nu era bine ca Hristos să fie singur (v. Gen 2:18). Pentru El nu s-ar fi găsit un ajutor potrivit dacă Tatăl nu Îi dădea această „Biserică glorioasă” și dacă, în măreția dragostei Lui, El nu ar fi tânjit după acest ajutor potrivit și nu Și-ar fi dat consimțământul să treacă prin somnul adânc al morții pe cruce pentru ca ea să fie născută din El, a cărei frumusețe – așa cum este ilustrat în planul Tatălui, Îi răpise deja inima (v.Cânt. 4:9). Doar prezența ei ar fi făcut Paradisul să fie complet, iar dorința inimii Lui a fost îndreptată către unirea cu ea pentru toată veșnicia (Ioan 15:9; 17:23-26).

6. În ce privește închiderea trupului bărbatului de unde a fost luată coasta. Adam nu avea să fie pierzător în niciun fel sau sens, ci doar câștigător. Toată deficiența a fost înlocuită și toată pierderea a fost acoperită. Dumnezeu avea să îl învețe în natura femeii subiectul creației ei (învăluind în aceasta și un simbol al lucrurilor care aveau să vină), ci el avea să îl învețe pe Adam într-un fel în care să nu-l lase să sufere. Lecția lui Iacov trebuie învățată lovindu-i coapsa așa încât să își aducă aminte toată viața de acest lucru (v. Gen. 32:31), dar lecția lui Adam avea să fie învățată privind la ajutorul lui potrivit și, amintindu-și cum a fost ea „zidită”, să simtă că nu l-a costat nimic în afara somnului în care a fost aruncat atât de tainic. Un somn, dar nimic mai mult – acesta a fost tot prețul pentru un dar atât de prețios. Nicio durere remanentă, nicio pierdere sau slăbiciune – el a rămas același Adam ca atunci când ieșise din mâinile Creatorului lui.

Nici al doilea Adam nu a suferit vreo pierdere pentru noi. Este adevărat că L-a costat mult să ne răscumpere. L-a costat un somn mult mai întunecat, mai trist și mai tulburat decât somnul lui Adam, dar acum totul este trecut! El nu a rămas cu nimic din slăbiciunea, întristarea și întunericul stării Lui smerite. El nu este cu nimic mai puțin Împăratul slavei doar pentru că a fost cândva Isus cel umil. Este adevărat că El Se înfățișează în ceruri ca „un Miel junghiat” (Apoc. 5:6). El rămâne, într-adevăr, cu semnele crucii, dar cu nimic mai mult de atât. Toate celelalte urme ale smeririi Sale sunt șterse. El nu a pierdut nimic prin Mireasa pe care a câștigat-o. Ba El a câștigat mult, căci slăbiciunea, întristarea și ocara Lui de aici au câștigat pentru El putere, fericire și glorie proaspătă. De aici și cântecul îngerilor: „Vrednic este Mielul, care a fost junghiat, să primească puterea, bogăția, înțelepciunea, tăria, cinstea, slava și lauda!” (Apoc. 5:12).

7. În ce privește aducerea femeii la bărbat. „I-a adus-o lui Adam”. Dumnezeu însuși, ca și cum ar fi luat rolul de tată și ar acționa ca un tată, aduce mireasa la mire. El îi aduce soția viitoare ca pe o fiică iubită. El le unește mâinile și pronunță asupra lor binecuvântarea căsniciei: „Creșteți, înmulțiți-vă, umpleți pământul” (Gen. 1:28). O străină, și totuși deloc străină – parte din el însuși, completându-i ființa, ea i-a fost adusă înainte și țesută de el cu legături inseparabile. Așa vorbește adevărata Eva despre sine în Cântarea Cântărilor: „Împăratul mă duce în odăile lui” (Cânt. 1:4); și iar, „El m-a dus în casa de ospăț” (Cânt. 2:4). Tot astfel, despre ea este scris: „Este adusă înaintea împăratului, îmbrăcată cu haine cusute la gherghef” (Ps. 45:14), și iar, că este „gătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei” (Apoc. 21:2). Una dintre trăsăturile ei speciale este că ea este „dată” de Tatăl Fiului și, în acea zi când El va veni în slava Sa, ea va fi răpită ca să-L întâmpine în văzduh, fiind condusă de Tatăl în prezența Lui, unde va celebra nunta ca o „fecioară curată” (2 Cor. 11:2), fiindu-I înfățișată Aceluia cu care a fost logodită de atât timp. Atunci se va auzi acel cântec care își va găsi ecoul în toată noua creație: „Să ne bucurăm, să ne veselim, și să-I dăm slavă! Căci a venit nunta Mielului; soția Lui s-a pregătit, și i s-a dat să se îmbrace cu in subțire, strălucitor și curat. Inul subțire sunt faptele neprihănite ale sfinților” (Apoc. 19:7-8).

8. În ce privește recunoașterea ei de către Adam. Nu știm dacă a venit prin revelație sau prin învățare, dar vedem că Adam recunoaște femeia care i-a fost adusă și o numește femeie, parte din om. Acesta este răspunsul lui față de aducerea femeii de către Dumnezeu. El recunoaște unitatea și o primește ca perechea lui. Avem aici consimțământul lui Dumnezeu în aducerea ei, consimțământul femeii în venirea ei, iar acum avem consimțământul lui Adam exprimat în primirea ei. Iată cum căsnicia lor este desăvârșită prin participarea deplină a tuturor.

Așa stau lucrurile și în cazul celui de-al doilea Adam. El primește și Își acceptă Mireasa. El o primește cu bucurie ca parte din El, una cu El. „Căci Cel ce sfințește și cei ce sunt sfințiți, sunt dintr-unul. De aceea, Lui nu-I este rușine să-i numească ‚frați’” (Evrei 2:11). Și iar este scris: „noi suntem mădulare ale trupului Lui, carne din carnea Lui și os din oasele Lui” (Efes. 5:30). Astfel, recunoscând unirea tainică dintre El și Mireasa Lui, Hristos Își exprimă admirația față de frumusețea ei descriind-o drept „cea mai frumoasă dintre femei” (Cânt. 1:8), „plină de strălucire interioară” (Ps. 45:13), iar ea răspunde cu bucurie, vorbind despre El ca despre „cel mai frumos dintre oameni” (Ps. 45:2). „Ești frumoasă de tot, iubito, și n-ai nici un cusur” (Cânt. 4:7) – iată cuvintele dragostei Lui admirative pentru ea; iar ea răspunde: „Iubitul meu este alb și rumen, osebindu-se din zece mii. Capul lui este o cunună de aur curat, pletele lui ca niște valuri, sunt negre cum e corbul… Înfățișarea lui este ca Libanul, pare un tânăr ales ca cedrii. Cerul gurii lui este numai dulceață și toată ființa lui este plină de farmec” (Cânt. 5:10-11; 15-16).

Iar în conștientizarea fericită a posesiei și iubirii Lui, ea își exprimă astfel dragostea adâncă a sufletului ei împlinit: „Preaiubitul meu este al meu, și eu sunt a lui; el își paște turma între crini. Până la răcoarea zilei, și până la lungirea umbrelor, întoarce-te!…” (Cânt. 2:16-17).

Fragment din Earth’s Morning: Or, Thoughts on Genesis (New York: Robert Carter & Brothers, 1875), 86-99.

Note bibliografice și explicative

(1) ajutor potrivit – expresia ebraică tradusă în felul acesta are sensul literal de „complementar lui”, adică „un ajutor care îi este potrivit sau care îl completează”.

(2) Ișa… Iș– cei mai comuni termeni ebraici cu sensul de bărbat femeie sau soție și bărbat sau soț.

(3) marital… de filiație– sensul este că relația dintre soț și soție este mai strânsă decât cea dintre părinte și copil.

(4) prefigurativ– reprezentând un lucru care avea să se întâmple în viitor.

Respectul constă din dragoste și stimă, ce produce o grijă de a fi plăcut și o temere care trezește o atenție care împiedică ofensa la adresa celui respectat. Este voia lui Dumnezeu și legea relației maritale ca soția să-și respecte soțul în acest fel. – Matthew Henry

Când Eva a fost întocmită de Domnul Dumnezeu și adusă la Adam pentru a-i uni în căsnicie, acolo era preumbrită cea mai înaltă taină a harului, vorbind despre Dumnezeu Tatăl, care îi înfățișa pe aleșii Lui și îi dădea lui Hristos. – A. W. Pink