Să mâncăm și să ne veselim

„Să mâncăm și să ne veselim” (Luca 15:23).

Cu siguranță că aceasta denotă acea părtășie și comuniune suavă pe care fiecare credincios o are cu Dumnezeu, când se apropie de El în Isus Hristos, sau acea bucurie și acea mângâiere când vine pentru prima dată acasă, adică atunci când este convertit. El primește apoi cea mai aleasă și mai perceptibilă comuniune cu Dumnezeu și Isus Hristos. Dragostea Tatălui se manifestă față de el, și dragostea Fiului se arată față de el, fiind hrănit din plin cu toate binecuvântările unui Mântuitor răstignit.

Frații mei, există trei grade sau etape graduale ale fericirii credincioșilor: (1) Unirea cu Dumnezeu și Isus Hristos – fiul risipitor^[1] a fost adus acum într-o stare de unire cu Tatăl și cu Fiul, prin Duhul Sfânt. Aici începe fericirea noastră; acesta este primul pas sau izvorul ei. (2) Părtășia – acesta este următorul pas: „părtășia noastră este cu Tatăl și cu Fiul Său, Isus Hristos” (1 Ioan 1:3). (3) Roada completă și perfectă^[2] a prezenței lui Dumnezeu pe veci – aceasta desăvârșește fericirea noastră veșnică.

De primele două avem parte cât trăim în această lume, iar pe a treia o vom primi în lumea ce va să vină. Unirea este izvorul sau calea fericirii noastre; părtășia este o gustare a ei; iar roada este desăvârșirea și perfecțiunea ei.

„Să mâncăm și să ne veselim”. Părtășia este asemănată deseori în Cuvântul lui Dumnezeu cu masa luată împreună. „Dacă aude cineva glasul Meu și deschide ușa, voi intra la el, voi cina cu el, și el cu Mine” (Apoc. 3:20). Vom mânca împreună, ne vom bucura și ne vom veseli, adică vom avea părtășie dulce cu El și El cu noi. Cuvântul comuniune este tradus de unii ca „părtășie”, iar de alții ca „discuție”.^[3] Ei sunt termeni interschimbabili, sau cuvinte sinonime.

Doctrina: Păcătoșii care se întorc la Dumnezeu, adică adevărații credincioși, au părtășie cu Tatăl și cu Fiul. Să mâncăm și să ne bucurăm împreună, adică păcătosul cu Tatăl și cu Fiul, și Tatăl și Fiul cu el. Ei au părtășie reciprocă.

Ce este necesar înainte de această masă împreună sau părtășie în har?

1. Niciun om rău nu poate avea părtășie cu Dumnezeu și cu Isus Hristos. „Te vor pune cei răi să șezi pe scaunul lor de domnie?” (Ps. 94:20), adică aceia care găsesc desfătare în păcat și răutate – nu, nu se poate așa ceva. „Căci ce legătură este între neprihănire și fărădelege? Sau cum poate sta împreună lumina cu întunericul? Ce înțelegere poate fi între Hristos și Belial?”^[4] (2 Cor. 6:14-15).

(1) Poate exista comuniune și părtășie dulce acolo unde există vrăjmășie între cei doi? (2) Poate avea părtășie cu Dumnezeu cel care nu are natura lui Dumnezeu sau chipul lui Dumnezeu în el? Nu, ființele omenești pot avea mai degrabă părtășie cu brutele pângărite sau cu porcii, decât pot avea păcătoșii nesfințiți părtășie cu Dumnezeu.

2. Nimeni nu poate avea părtășie cu Dumnezeu până nu este unit cu El. „Merg oare doi oameni împreună, fără să fie învoiți?” (Amos 3:3). Cei ce se dușmănesc între ei nu pot avea părtășie unii cu alții. „Umblarea după lucrurile firii pământești este vrăjmășie împotriva lui Dumnezeu” (Rom. 8:7). Iar Dumnezeu este vrăjmaș față de toți cei ce săvârșesc nelegiuire; fața Lui este îndreptată împotriva lor, iar mânia Lui este aprinsă și gata să îi cuprindă. De aceea, trebuie să existe o împăcare reciprocă între ei. În primul rând, în Hristos, Dumnezeu este împăcat cu aleșii Lui, căci pentru ei este făcută ispășirea. De fapt, El este împăcat cu persoana fiecărui om care crede în Isus Hristos. În timp ce fiul risipitor a stat în natura lui pângărită, el nu a fost împăcat cu tatăl lui, dar acum, ei sunt uniți în inimă, în dragoste și în simțăminte, astfel că pot sta împreună, pot mânca împreună și pot avea părtășie unul cu altul.

3. De aici rezultă că nimeni nu poate avea părtășie cu Dumnezeu dacă nu este înnoit, adică născut din nou sau regenerat.^[5] Inima fiului risipitor este acum schimbată, el are o natură nouă, care poate gusta și se poate desfăta în lucrurile spirituale. Păcatul îi este acum amar, ba chiar dezgustător și abominabil; Dumnezeu devine acum obiectul dragostei și desfătării lui. El îți poate spune acum că Dumnezeu este bun, că rădăcina amărăciunii, acea aversiune ce exista odinioară în el față de Dumnezeu și față de lucrurile duhovnicești, a dispărut. Acum el iubește așa cum Dumnezeu iubește și urăște așa cum Dumnezeu urăște. Anterior, el era înstrăinat de viața lui Dumnezeu și umbla după lucrurile firii pământești.

4. Nimeni nu poate avea părtășie cu Dumnezeu sau cu Isus Hristos până nu a fost căsătorit cu El. Căsătoria este o condiție necesară pentru părtășia și comuniunea conjugală.^[6]

5. Cunoașterea mântuitoare a lui Dumnezeu în Hristos este necesară pentru a avea această părtășie. Cea mai aleasă părtășie decurge din cunoașterea apropiată și din apropierea persoanelor între ele. Poate exista o cunoaștere îndepărtată acolo unde nu există nicio părtășie, dar în părtășia cea mai apropiată și cea mai aleasă există o cunoaștere reală și deosebită. „Împrietenește-te dar cu Dumnezeu, și vei avea pace; te vei bucura astfel iarăși de fericire [bine, lit. KJV]” (Iov 22:21), adică de tot binele adevărat, care este cel mai dulce, adică părtășia cu Dumnezeu și cu Fiul Lui, Isus Hristos. Frații mei, chipul lui Dumnezeu constă în parte din această cunoaștere: „v-ați îmbrăcat cu omul cel nou, care se înnoiește spre cunoștință, după chipul Celui ce l-a făcut” (Col 3:10).

6. Înainte de a putea avea părtășie cu Dumnezeu, omul trebuie adus în termenii legământului^[7]. Poate un păcătos să mănânce și să se veselească, sau să aibă părtășie cu Dumnezeu câtă vreme rămâne sub Legământul Faptelor,^[8] adică sub Lege sau sub blestemul Legii? Nu, căci părtășia evanghelică nu este întemeiată pe legământul Legii. Toți necredincioșii se află în primul Adam: „toți cei ce se bizuiesc pe faptele Legii, sunt sub blestem” (Gal. 3:10). De aceea, niciun necredincios nu poate mânca împreună cu Dumnezeu și cu Isus Hristos, sau să se veselească cu Ei. Poate un răufăcător condamnat să se veselească? Sau îl va accepta împăratul să mănânce la masa lui? Dragilor, omul trebuie să aibă credință. El trebuie să creadă și să vadă iertarea sa, sau să aibă temeiul de a crede că este eliberat de sentința condamnării înainte de a se putea bucura de părtășia cu Dumnezeu. Niciun om nu poate fi sub Legământul Harului dacă nu crede, adică dacă nu crede în Hristos, căci „mânia lui Dumnezeu rămâne peste el” (Ioan 3:36).

7. Niciun om nu poate avea părtășie cu Dumnezeu fără dragoste sinceră față de Dumnezeu. Părtășia decurge din acea dragoste și afecțiune pe care oamenii o au între ei. Pe măsură ce dragostea crește, crește și părtășia; când dragostea scade, comuniunea sau părtășia scade și se răcește și ea, sau nu mai este la fel de dulce și de dorit. O, cum erau atrase inima, dragostea și simțămintele tatălui către fiul său, și cum erau îndreptate inima, dragostea și simțămintele fiului față de tatăl lui drag! „Tatăl său… a căzut pe grumazul lui, și l-a sărutat mult” (Luca 15:20), l-a îmbrăcat cu cea mai bună haină, l-a împodobit bogat, iar acum el mănâncă, bea și se veselește cu el! Ei sunt uniți acum în dragoste și au părtășie.

8. De asemenea, este necesar ca orice credincios să cunoască natura acelei uniri de unde decurge această părtășie. Această unire comportă șase aspecte: (1) Există o unire între cap și trup cu membrele lui… și hrana pe care o mâncăm, asemenea unirii naturale dintre pom și ramurile lui, de unde trunchiul transmite seva lui către ramuri. (2) Există o unire morală, ca între doi oameni; ei vin împreună în dragoste și simțăminte calde, ca în cazul lui Ionatan, care îl iubea pe David ca pe propriul suflet. (3) Există o unire conjugală, ca între un bărbat și nevasta lui. (4) Există o unire politică, asemenea celei dintre un împărat și supușii lui. (5) Există o unire ipostatică,^[9] între Persoana divină a Fiului lui Dumnezeu și natura Lui umană. (6) Există o unire tainică și spirituală, între Hristos și biserica Lui, formată din toți credincioșii. De aici decurge părtășia noastră spirituală, care chiar dacă este prezentată ca o unire naturală și morală, ea este mai apropiată și mai intimă…

Voi dovedi că există părtășie sau comuniune între Dumnezeu și un păcătos care crede, și voi arăta în ce constă ea. Ei nu sunt uniți doar în dragoste, afecțiune sau legături conjugale, ci sunt făcuți un singur duh cu Hristos. „Cine se lipește de Domnul, este un singur duh cu El” (1 Cor. 6:17). El nu este făcut un singur duh în esență, ci tainic, ca și cum ar fi un singur suflet în două trupuri! Același Duh care este în Cap fără măsură, se găsește în fiecare membru într-o anumită măsură. „Mă rog ca toți să fie una, cum Tu, Tată, ești în Mine, și Eu în Tine; ca și ei să fie una în noi” (Ioan 17:21).

Unde există o astfel de unire apropiată, acolo trebuie să existe și o părtășie dulce. Frații mei, adevărata părtășie constă în comunitate sau comuniune. Și există comuniune între Hristos și credincioși.

1. Ei se bucură de El și El de ei. Hristos este al lor și ei sunt ai Lui. „Eu voi fi Dumnezeul lor, și ei vor fi poporul Meu… Preaiubitul meu este al meu, și eu sunt a lui” (Ezec. 37:27; Cânt. 2:16). Dumnezeu Se dedică pe Sine și tot ceea ce are credincioșilor, și ei se dedică Lui. De asemenea, Hristos ni Se dă pe Sine și tot ce are: (1) Persoana Lui Se căsătorește cu noi și astfel ne înalță slava; (2) comoara și plinătatea Lui ne îmbogățesc; (3) neprihănirea Lui ne îmbracă; (4) puterea Lui ne susține și ne ocrotește; (5) înțelepciunea Lui ne călăuzește; (6) Duhul Lui ne înviază, ne înnoiește, ne iluminează și ne călăuzește; (8) dragostea Lui ne desfată și ne mângâie; (9) gloria Lui ne încununează; (10) îngerii Lui ne slujesc.

Iar noi Îi dăm lui Hristos inimile noastre. „Fiule, dă-mi inima ta” (Prov. 23:26). Noi ne predăm Lui pe noi și tot ceea ce avem. „S-au dat… pe ei înșiși Domnului” (2 Cor. 8:5). Noi ne dăm tot sufletul, toată puterea, toate simțămintele, chiar toate facultățile, puterile și membrele trupurilor noastre. Ne predăm judecățile noastre, alegându-L pe El; mințile noastre sunt consacrate cunoașterii Lui; voințele noastre sunt dedicate apropierii de El și ascultării de El; simțămintele noastre sunt îndreptate către dorința, dragostea și alipirea de El; gândurile noastre sunt dedicate contemplării Lui; conștiințele noastre sunt păstrate în stare de veghere și ne îndeamnă să Îl slujim și să trăim pentru El; limbile noastre vorbesc despre El, se roagă Lui și Îl laudă; ochii noștri privesc către El și vor să fie folosiți pentru El; mâinile noastre Îi slujesc Lui în lucrările Sale și în beneficiul celor nevoiași; picioarele noastre merg la sanctuarul Lui [părtășia sfinților în adunările locale] și îi vizitează pe membrii Lui săraci etc.

Dragilor, Hristos a luat natura noastră asupra Lui; de aceea, El este os din oasele noastre și carne din carnea noastră (Efes. 5:30). El ne dă Duhul Lui și chipul Său, ca să fim părtași firii dumnezeiești etc. (2 Petru 1:4). Bogățiile lui Hristos sunt ale noastre, iar sărăcia noastră a fost dată Lui: „S-a făcut sărac pentru voi, pentru ca, prin sărăcia Lui, voi să vă îmbogățiți” (2 Cor. 8:9). Neprihănirea lui Hristos este a noastră, iar păcatele noastre au fost puse în seama Lui. El a fost făcut „păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El” (2 Cor. 5:21). Fericirea Lui este a noastră, pentru că blestemul nostru a căzut peste El, fiind făcut „blestem pentru noi… pentru ca binecuvântarea vestită lui Avraam să vină peste Neamuri, în Hristos Isus” (Gal. 3:13-14). El S-a făcut rob pentru ca noi să devenim fii. El a purtat crucea noastră pentru ca noi să putem purta cununa Lui. El a luat asupra Sa ocara noastră pentru ca noi să avem parte de slava Sa: „Eu le-am dat slava, pe care Mi-ai dat-o Tu” (Ioan 17:22). El a fost abuzat pentru ca noi să putem fi înălțați. El a fost încununat cu spini pentru ca noi să putem fi încununați cu viața veșnică. Astfel, există o comuniune a persoanelor și a tot ceea ce fiecare are.

2. Există o comuniune a dragostei și afecțiunii… Îngăduiți-mi să vorbesc mai specific despre aceasta, pentru că părtășia constă din acest lucru: (1) Dumnezeu și Hristos îi iubesc pe credincioși, iar credincioșii Îl iubesc pe Dumnezeu și pe Hristos. Ei manifestă o dragoste reciprocă, descrisă prin a cina împreună. „I-ai iubit, cum M-ai iubit pe Mine… va fi iubit de Tatăl Meu. Eu îl voi iubi… Tatăl Meu îl va iubi. Noi vom veni la el, și vom locui împreună cu el… Doamne, Tu toate le știi; știi că Te iubesc” (Ioan 17:23; 14:21, 23; 21:17). (2) Dragostea lor curge toată pe o singură albie și este îndreptată către aceleași obiecte: ceea ce Dumnezeu iubește, Hristos și credincioșii iubesc. Ceea ce Dumnezeu urăște, Hristos urăște și credincioșii urăsc. (3) Natura sau calitatea dragostei lor este aceeași: Hristos îi iubește pe credincioși cu o dragoste puternică, mare, sinceră, constantă și simplă. El iubește cu o dragoste plină de compasiune, cu o dragoste satisfăcută, cu o dragoste neschimbătoare și veșnică.

Tot așa, dragostea fiecărui credincios față de Dumnezeu și față de Hristos este mare; este o dragoste supremă, sinceră, fără pereche, simplă, constantă și caldă. Este plină de desfătare și durabilă. Așa cum este cauza, așa este și efectul. „Noi Îl iubim pentru că El ne-a iubit întâi” (1 Ioan 4:19). Dragostea noastră nu este decât rodul și reflectarea dragostei Lui în sufletele noastre. (4) Hristos îl iubește pe credincios în orice stare ar fi el: când este sărac și când este bogat; când este cinstit și când este disprețuit; când locuiește în colibă sau când este așezat pe tron; în tinerețe și în bătrânețe; în temniță și în palat. Tot așa, credincioșii Îl iubesc pe Hristos în toate stările în care El S-a aflat: în leagăn, când a fost ispitit, când a fost trădat, scuipat, lovit, pus pe cruce, dar și acum, când El este proslăvit la dreapta Tatălui în Cer. (5) Hristos nu iubește doar sufletele credincioșilor, ci și trupurile lor. Da, și El iubește harurile lor, ca și toate îndatoririle și slujirile sfinte și duhovnicești pe care ei le fac spre slava Lui. Tot așa, credincioșii iubesc Persoana lui Hristos, slujirile lui Hristos și Cuvântul lui Hristos. Ei Îl iubesc ca Preot, ca Împărat și ca Profet,^[10] și orice este El în Sine, orice a făcut, face sau este făcut pentru ei! Ei iubesc… poporul Lui, biserica Lui, slujitorii Lui, pe săracii Lui, rânduielile Lui, închinarea Lui, făgăduințele Lui, moștenirea Lui, Numele Lui și Împărăția Lui, și tânjesc după părtășia cu El în toate acestea.

Mai mult, (1) El îi numește prietenii Lui: „Nu vă mai numesc robi, pentru că robul nu știe ce face stăpânul său; ci v-am numit prieteni, pentru că v-am făcut cunoscut tot ce am auzit de la Tatăl Meu” (Ioan 15:15). Iar ei Îl numesc Prietenul lor: „Așa este iubitul meu, așa este scumpul [prietenul] meu, fiice ale Ierusalimului!” (Cânt. 5:16). (2) Ei umblă cu El: „Enoh a umblat cu Dumnezeu trei sute de ani… Eu voi locui și voi umbla în mijlocul lor” (Gen. 5:22; 2 Cor. 6:16). (3) Ei stau „împreună în locurile cerești” (Efes. 2:6). (4) Ei mănâncă împreună, cinează împreună: „voi intra la el, voi cina cu el, și el cu Mine” (Apoc. 3:20). Ei se hrănesc din meritele Lui, și El se hrănește din îndatoririle și harurile lor. „Îmi mănânc fagurul de miere cu mierea mea, îmi beau vinul cu laptele meu” (Cânt. 5:1). Harurile lor înviorează și desfată sufletul Lui. „Mi-ai răpit inima, soro, mireaso, mi-ai răpit inima numai cu o privire, numai cu unul din lănțișoarele de la gâtul tău!” (Cânt. 4:9). (5) Ei se vizitează reciproc. Hristos îi vizitează pe căile îndurării, iar ei Îl vizitează pe calea îndatoririlor. (6) Hristos iubește să audă glasurile lor: „Porumbiță din crăpăturile stâncii, ascunsă în scobiturile prăpăstiilor, arată-mi fața ta, și fă-mă să-ți aud glasul! Căci glasul tău este dulce, și fața ta plăcută” (Cânt. 2:14). Iar ei iubesc să audă glasul Lui: „Este glasul preaiubitului meu, care bate” (Cânt. 5:2). „Oile Mele ascultă glasul Meu… și ele vin după Mine” (Ioan 10:27), adică iubesc, acceptă și se desfată să audă glasul Lui. (7) De asemenea, dovezi prețioase de dragoste sunt date reciproc. El îi sătură „cu sărutările gurii lui” (Cânt. 1:2), o dovadă a dragostei și afecțiunii Lui; iar ei sărută Fiul ca dovadă a dragostei lor și a supunerii față de El… (8) Ei au dorințe reciproce. „Atunci împăratul îți va pofti frumusețea” (Ps. 45:11). Dar ce spune cel credincios? „Sufletul meu Te dorește noaptea, și duhul meu Te caută înăuntrul meu” (Isaia 26:9).

Fragment din An Exposition of the Parables and Express Similitudes of Our Lord and Savior Jesus Christ (London: Aylott and Co., 1858), 420-428.

Domnul iubește părtășia cu poporul Lui. El îi invită să intre în părtășie cu El: „veniți, poporul Meu!” El le arată care este calea către părtășie: „intră în odaia ta, și încuie ușa după tine”. Altfel spus, fii singur cu Dumnezeul tău! Apoi El oferă și locul acestei părtășii: Hristos este locul în care noi ne ascundem. Și El însuși vine să se întâlnească cu noi: „Vino, poporul Meu”. Te invit, preaiubite popor, chiar în seara aceasta, dacă poți, sau de îndată ce poți, să ai parte de momente speciale în care să nu ai nimic altceva decât părtășie cu Dumnezeu, ca să poți începe din nou o părtășie care să nu poată fi frântă ulterior. Roagă-te. Dacă simți că nu poți să te rogi, citește. Lasă-L pe Dumnezeu să îți vorbească. Intră cumva în conversație cu El. Știi că o conversație are nevoie de două părți ca să aibă loc. Ascultă ceea ce îți spune Dumnezeu, citește un pasaj din Cuvântul Lui, apoi roagă-te. Dacă vezi că nu te poți ruga, laudă-L. Spune-I ceva, apoi citește și lasă-L să îți vorbească. Dar nu pleca până nu ți-a spus ceva, și până nu I-ai spus ceva foarte specific. Lasă ca aceasta să fie povara rugăciunii tale: „Doamne, vreau să vin la Tine; vreau ca, prin Isus Hristos, Mijlocitorul meu, să am părtășie cu Tine și să rămân în El, în apropiere de Tine”. Fie ca Domnul să te ajute în această chestiune, căci nu există o viață care să se asemene cu ea! —Charles H. Spurgeon

[1] fiul risipitor – cineva care își cheltuie banii extravagant și risipitor; v. Luca 15:11-32.

[2] roada – împlinirea completă a ceea ce este dorit.

[3] discuție – comunicare spirituală sau mentală.

[4] Belial – numele dat de evrei diavolului.

[5] regenerarea – actul harului lui Dumnezeu de creare a vieții spirituale într-un păcătos, prin puterea Duhului Sfânt.

[6] conjugal – cu sensul de relații potrivite căsniciei.

[7] Legământul Harului – planul veșnic de răscumpărare conceput de Dumnezeu, în harul Lui, înainte de creație, anunțat întâia dată în Geneza 3:15, revelat progresiv în istorie, împlinit în Persoana și lucrarea lui Isus Hristos, și ale cărui beneficii sunt aplicate tuturor celor ce cred în El (Gen 3:15; 12:1-3; 2 Sam. 7:5-17; Ier. 31:31-34; Gal. 3).

[8] Legământul Faptelor – legământul stabilit de Dumnezeu cu Adam în Grădina Eden înaintea căderii lui în păcat, prin care a stabilit obligația omului de ascultare de Dumnezeu, însoțită de pedeapsa morții în cazul neascultării (Gen. 2:16-17).

[9] unire ipostatică – termenul din greacă hypostasis are sensul de „persoană”. Unirea ipostatică are sensul că, în Hristos, dumnezeirea și umanitatea s-au unit într-o singură Persoană (hypostasis).

[10] v. nr. 19 (Hristos, Mijlocitorul) al revistei Vestitorul Evangheliei Harului.