Acest privilegiu ceresc

Haideți să vedem în ce constă acest privilegiu ceresc al părtășiei cu Dumnezeu. Exprimat în sens mai general, el ține de dialogul spiritual dintre Hristos și suflet. Dumnezeu revarsă influențe asupra sufletelor noastre, iar noi, cu ajutorul Duhului Lui, Îi răspundem lui Dumnezeu.

Părtășia este o acțiune mutuală: „Voi cina cu el, și el cu Mine” (Apoc. 3:20). Noi strigăm către Dumnezeu, iar Dumnezeu răspunde la strigătul nostru prin trimiterea harului spiritual în suflet. „În ziua când Te-am chemat, m-ai ascultat, m-ai îmbărbătat și mi-ai întărit sufletul” (Ps. 138:3). Mai specific, există multe căi și metode prin care oamenii au această comunicare sau comuniune cu Dumnezeu, anume: (1) în contemplarea atributelor Lui; (2) în exercitarea harurilor noastre în îndatoririle religioase; (3) în diferitele acțiuni ale providenței Lui. În toate acestea, sfinții au părtășie cu El.

1. Există o părtășie dulce și conștientă între Dumnezeu și copiii Lui în contemplarea atributelor divine și a influențelor pe care Dumnezeu le are asupra lor în sufletele lor, când ei meditează la ele, după cum urmează:

(1) Dumnezeu descoperă câteodată și manifestă față de sufletele copiilor Lui măreția Sa imensă, iar manifestarea ei are o impresie uimitoare asupra sufletului, smerindu-l, făcându-l astfel să se vadă în nimicnicia lui. Astfel, când Avraam, acel mare credincios, s-a gândit la măreția Dumnezeului cu care avea de-a face, acea imagine a lui Dumnezeu pare să îl fi copleșit, să îl fi zdrobit, ca să zicem așa, în praf și în cenușă: „Iată, am îndrăznit să Îi vorbesc Domnului, eu care nu sunt decât praf și cenușă” (Gen. 18:27). El se uită acum la sine ca la un morman de ticăloșie și nevrednicie, așa cum spune și David: „Când privesc cerurile – lucrarea mâinilor Tale – luna și stelele pe care le-ai făcut…” (Ps. 8:3), și de aici el extrage concluzia despre măreția Creatorului: „Ce este omul, ca să Te gândești la el?” (Ps. 8:4), ca și cum ar fi spus: „Când mă gândesc la ce Dumnezeu măreț este Creatorul lumii, sunt uluit că El S-a gândit la un lucru atât de ticălos ca omul”. Când oamenii se compară între ei și se măsoară după standardele lor, sufletele lor sunt înclinate să se umfle de mândrie. Dar dacă s-ar uita către Dumnezeu, așa cum au făcut acești oameni sfinți, ei ar admira condescendența Sa.^[1] Și aceasta este părtășia cu Dumnezeu în meditarea la măreția Lui imensă.

(2) Reprezentarea și meditarea la puritatea și sfințenia lui Dumnezeu produce rușine și smerire adâncă în suflet din cauza pângăririi și a murdăriei păcătoase care se găsește în suflet. Aceasta este părtășie cu Dumnezeu și o manieră deosebită de a fi în părtășie cu El. Astfel, când o reprezentare a lui Dumnezeu în sfințenia Lui i-a fost făcută profetului [Isaia], vedem că serafimii își acopereau fețele cu aripile lor și strigau unul la celălalt spunând: „Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul oștirilor! Tot pământul este plin de mărirea Lui” (Isaia 6:3). Efectul produs, sau reacția profetului la această manifestare a lui Dumnezeu în sfințenia Lui, a fost o smerire adâncă a sufletului din cauza nevredniciei lui înaintea unui Dumnezeu atât de sfânt: „Atunci am zis: ‚Vai de mine! Sunt pierdut, căci sunt un om cu buze necurate” (v. 5). Aceasta este părtășie adevărată cu Dumnezeu în sfințenia Lui. Astfel, Iov, care își apărase integritatea cu insistență împotriva oamenilor, când Dumnezeu a intrat în dialog cu el și când Iov a văzut ce Dumnezeu măreț și sfânt era El, a exclamat: „Iată, eu sunt prea mic [ticălos]; ce să-Ți răspund? Îmi pun mâna la gură. Am vorbit odată, și nu voi mai răspunde; de două ori, și nu voi mai adăuga nimic” (Iov 40:4-5), ca și cum ar fi spus: „Am făcut asta, Doamne, am făcut asta. Aș putea să le răspund oamenilor, dar nu Ție. Tu ești sfânt, iar eu sunt ticălos”.

(3) Există uneori descoperiri ale bunătății și îndurării lui Dumnezeu în sufletele copiilor Lui. Când acestea produc o dezghețare și o înmuiere autentică și directă a inimii, manifestate printr-o admirație smerită și recunoscătoare față de El și printr-o grijă de a-I fi plăcuți lui Dumnezeu pe căile ascultării de El, atunci oamenii au părtășie cu Dumnezeu în bunătatea Lui. Bunătatea lui Dumnezeu se revarsă către oameni pe două căi: bunătatea Lui față de trupurile lor, prin acțiunile exterioare ale providenței Sale; și bunătatea Lui față de sufletele lor, prin îndurările duhovnicești ce li se dau. Când bunătatea lui Dumnezeu atrage pe oricare cale dragostea și recunoștința sufletului față de Dumnezeul îndurărilor noastre, atunci avem o părtășie reală cu El! Așa a fost în cazul lui Iacov: „Iacov a zis: ‚Dumnezeul tatălui meu Avraam, Dumnezeul tatălui meu Isaac! Tu Doamne, care mi-ai zis: „Întoarce-te în țara ta și în locul tău de naștere, și voi îngriji ca să-ți meargă bine!” Eu sunt prea mic pentru toate îndurările și pentru toată credincioșia, pe care ai arătat-o față de robul Tău; căci am trecut Iordanul acesta numai cu toiagul meu, și iată că acum fac două tabere’” (Gen. 32:9-10). Ah, Doamne, văd o mulțime de îndurări în jurul meu, și cea mai mică dintre ele este mai mare decât mine. Așa a fost și în cazul lui David: „Și împăratul David s-a dus și s-a înfățișat înaintea Domnului, și a zis: ‚Cine sunt eu, Doamne Dumnezeule, și ce este casa mea, de m-ai făcut să ajung unde sunt? Și atâta este puțin lucru înaintea ta, Dumnezeule!… Ce ar putea să-Ți mai spună David?” (1 Cron 17:16-18). Poți vedea în aceste exemple ce efecte produce bunătatea lui Dumnezeu în sufletele sfințite, chiar și prin îndurările inferioare, exterioare. Dar dacă treci la îndurările spirituale și te gândești la bunătatea lui Dumnezeu manifestată față de sufletul tău – prin iertarea, acceptarea și mântuirea unei ființe atât de ticăloase cum ai fost – ele îți impresionează inima cu atât mai mult și o copleșesc de uimire sfântă, așa cum vedem în cazul lui Pavel: „măcar că mai înainte eram un hulitor, un prigonitor și batjocoritor. Dar am căpătat îndurare… Și harul Domnului nostru s-a înmulțit peste măsură de mult” (1 Tim. 1:13-14). Așadar, când harul iertării s-a manifestat față de Maria, o păcătoasă notorie, conștientizarea îndurării a stârnit în sufletul ei un potop de lacrimi și o explozie de dragoste! Ea a plâns și I-a spălat picioarele Mântuitorului ei cu lacrimi de bucurie și mulțumire (Luca 7:44). Nicio teroare a Legii și nicio frică de Iad nu dezgheață inima cum o fac descoperirile îndurării iertătoare.

(4) Uneori există descoperiri speciale ale veracității și credincioșiei lui Dumnezeu față de copiii Lui. Aceasta stârnește încrederea sfântă în sufletele lor și, când se petrece acest lucru, oamenii au părtășie cu Dumnezeu în credincioșia Lui. Așa este când medităm la versete ca acesta: „Nicidecum n-am să te las, cu niciun chip nu te voi părăsi” (Evrei 13:5). Există o descoperire a credincioșiei lui Dumnezeu, și ce urmează după ea? Iată ce spune versetul 6: „Așa că putem zice plini de încredere: ‚Domnul este ajutorul meu, nu mă voi teme: ce mi-ar putea face omul?’” Iată cum credincioșia lui Dumnezeu produce înrădăcinare în adevăr și încredere în cel credincios, ca o replică în oglindă a părtășiei dulci dintre Dumnezeu și cel credincios în ce privește fidelitatea Lui. „Iată, Dumnezeu este izbăvirea mea, voi fi plin de încredere, și nu mă voi teme de nimic” (Isaia 12:2). Prietene, cu adevărat aceasta este ceea ce Domnul așteaptă pe bună dreptate de la tine, anume încrederea în El, dependența ta statornică de El, ca răspuns la toate descoperirile credincioșiei Lui față de tine, atât din Cuvântul Lui cât și din acțiunile providenței Sale.

(5) Există manifestări ale mâniei și dezgustului lui Dumnezeu prin ascunderea feței Lui de copiii Săi și încruntări ale providenței Sale. Acestea produc pocăință și smerire adâncă din cauza păcatului, o neliniște și o agitație a sufletului care se încheie doar atunci când El Își restaurează favoarea și Își dovedește împăcarea față de acel suflet – și chiar și aici există o părtășie reală între Dumnezeu și suflet. „Ți-ai ascuns Fața, și m-am tulburat” (Ps. 30:7). Un suflet înnoit nu va rămâne într-o astfel de stare, ci va căuta o iertare proaspătă. „Fă-mă să aud veselie și bucurie, și oasele pe care le-ai zdrobit Tu se vor bucura… Dă-mi iarăși bucuria mântuirii Tale” (Ps. 51:8, 12).

Nu pot să nu vorbesc aici despre o mare greșeală care se face chiar și printre copiii lui Dumnezeu: mulți dintre ei nu înțeleg ce ar trebui să fie părtășia cu Dumnezeu sub manifestările dezgustului Lui față de păcat. Ei știu că topirile pline de afecțiune ale sufletelor lor în dragoste, laude etc. sunt expresii ale părtășiei cu Dumnezei, dar în acea rușine, întristare și durere produse în ei de manifestările dezgustului lui Dumnezeu, ei nu înțeleg că până și în aceste lucruri poate exista părtășie cu Dumnezeu. Dar vreau să îți spun că până și astfel de lucruri sunt roade alese ale duhului de înfiere și că, în ele, sufletul tău are o părtășie reală și benefică cu Dumnezeu, la fel ca în cele mai alese porniri de bucurie și mângâiere spirituală. O, este o stare binecuvântată să fii înaintea Domnului, așa cum era în Ezra, după convingerea superficialității, a nepăsării, a pângăririi spirituale și a consecințelor acelor păcate, și să spui ca și el: „Dumnezeule, sunt uluit și mi-e rușine, Dumnezeule, să-mi ridic fața spre Tine” (Ezra 9:6). Rușinea și roșirea sunt semne la fel de bune ale părtășiei cu Dumnezeu pe cât sunt zâmbetele cele mai dulci.

În final, vreau să spun că există descoperiri și contemplări speciale ale atotștiinței lui Dumnezeu, care produc sinceritate, mângâiere în rugăciune și apel la ele în îndoielile noastre legate de neprihănirea noastră. Și aceasta este o metodă aleasă și deosebită de părtășie cu Dumnezeu. (1) Atotștiința lui Dumnezeu obligă sufletul cu putere să meargă către sinceritate și curăție, ca în cazul lui David (Ps. 139:11-12). „Am fost fără vină față de El” (Ps. 18:23). Gândul că el a trăit totdeauna înaintea ochilor lui Dumnezeu a fost ceea ce l-a ocrotit de nelegiuire, chiar de propria nelegiuire. (2) Atotștiința lui Dumnezeu produce mângâieri când apelăm la ea, ca în cazul lui Ezechia: „Doamne, adu-Ți aminte că am umblat înaintea Feței Tale cu credincioșie și curăție de inimă, și am făcut ce este bine înaintea Ta!” (2 Împ. 20:3). La fel a apelat Iov la acest atribut al lui Dumnezeu: „știi bine că nu sunt vinovat” (Iov 10:7). La fel și Ieremia: „Totuși, Tu, Doamne, mă cunoști, mă vezi, îmi cercetezi inima și vezi că este cu Tine” (Ier. 12:3). (2) Atotștiința lui Dumnezeu ne ridică atunci când apelăm la ea în momente de îndoială sau temeri legate de neprihănirea noastră. Așa a făcut David: „Cercetează-mă, Dumnezeule, și cunoaște-mi inima! Încearcă-mă, și cunoaște-mi gândurile! Vezi dacă sunt pe o cale rea, și du-mă pe calea veșniciei” (Ps. 139:23-24). În toate aceste atribute ale lui Dumnezeu, creștinii au o părtășie reală și dulce cu El, ceea ce am spus de la început, anume părtășia cu Dumnezeu în meditarea la atributele Sale.

2. Următoarea metodă de părtășie cu Dumnezeu este în exercitarea harurilor noastre în îndatoririle religioase: în rugăciune, ascultarea Cuvântului, în rânduieli [botezul și Cina Domnului] etc., în toate acestea Duhul Domnului influențând harurile copiilor Lui, iar ei Îi aduc în schimb într-o anumită măsură roadele acestor haruri. Așa cum Dumnezeu a plantat diferite haruri în sufletele regenerate, tot așa El a rânduit diferite îndatoriri să fie exercitate și să folosească acele haruri, și, făcând acest lucru, ei au o părtășie dulce și reală cu El.

(1) Primul har care se manifestă în sufletul unui creștin este harul pocăinței și al întristării pentru păcat. În exercitarea acestui har al pocăinței, sufletul se revarsă înaintea Domnului cu multă amărăciune și zdrobire a inimii, își dezvăluie întristările, care sunt ca niște semințe semănate; în schimb, de regulă, Domnul le trimite un răspuns de pace: „Am zis: ‚Îmi voi mărturisi Domnului fărădelegile!’ Și Tu ai iertat vina păcatului meu” (Ps. 32:5). Aici se găsește un glas al întristării trimis către Cer și un glas al păcii venit de sus, ceea ce caracterizează o părtășie adevărată între Dumnezeu și om, în exercițiul pocăinței.

(2) După cum sunt perioade în care sfinții practică pocăința, iar Domnul le răspunde cu pace, tot așa Domnul îi ajută în îndatoririle lor să își manifeste credința, și, în schimb, ei primesc de la Domnul sprijin lăuntric, odihnă și prospețime. „O, dacă n-aș fi încredințat că voi vedea bunătatea Domnului pe pământul celor vii” (Ps. 27:13). Și deseori ei găsesc o asigurare a îndurărilor lor când au acționat cu credință față de ele (1 Ioan 5:14).

(3) Domnul ne atrage de multe ori să manifestăm grade deosebite ale dragostei noastre față de El în decursul îndatoririlor noastre; atunci inima este plină de dragostea lui Hristos. Tăria sufletului este atrasă spre Hristos în dragoste, iar Domnul răspunde la ea tot cu dragoste și blândețe: „cine Mă iubește, va fi iubit de Tatăl Meu. Eu îl voi iubi, și Mă voi arăta lui… Noi vom veni la el, și vom locui împreună cu el” (Ioan 14:21, 23). Aici se găsește părtășia suavă cu Dumnezeu în exercițiul dragostei. O, ce schimb bogat fac creștinii în acest fel, în îndatoririle lor și în practicarea harurilor lor!

(4) În îndatoririle ascultării pasive, creștinii sunt făcuți în stare să manifeste răbdarea, blândețea și îndelunga răbdare pentru Hristos, și primesc în schimb din partea Domnului mângâierile speciale ale Duhului Lui, o răsplată dublă a bucuriei. „Duhul slavei, Duhul lui Dumnezeu, Se odihnește peste voi” (1 Petru 4:14). Domnul îi întărește cu tărie pasivă, cu toată tăria omului lăuntric, în toată îndelunga răbdare; iar răsplata acelei îndelungi răbdări este bucuria (Col. 1:11). Acesta este schimbul pe care ei îl fac cu Cerul.

3. Dincolo de părtășia cu Dumnezeu în contemplarea atributelor Sale și în practicarea harurilor în îndatoririle lor, mai există un fel de părtășie cu Dumnezeu, anume pe calea acțiunilor providenței Lui, căci în acest fel, poporul Lui umblă cu El. Pentru a gusta din aceasta, haideți să luăm aminte la providența lui Dumnezeu având în vedere trei aspecte ale ei în relație cu poporul lui Dumnezeu.

(1) Există acțiunile providenței lui Dumnezeu manifestate prin suferințe, anume nuielele și mustrările prin care Domnul Își disciplinează copiii; aceasta este disciplina casei Lui, la care sufletele înnoite răspund cu supunere blândă, ca niște copii, lucru care este un rod al Duhului înfierii.^[2] Ei sunt făcuți să accepte pedeapsa pentru nelegiuirile lor. Și de asta ține părtășia cu Dumnezeu sub nuiaua Lui. Acest răspuns față de nuia poate să nu se manifeste imediat, căci există multă încăpățânare nedată morții până și în cele mai bune inimi, dar acesta este rodul pe care nuiaua îl va produce; și când răspunsul se manifestă, putem ști că există o părtășie reală între Dumnezeu și sufletul suferind (Evrei 12:5-11). Creștinii nu trebuie să greșească aici, căci dacă ei sunt smeriți sub nuiaua lui Dumnezeu, dacă își cercetează inimile și Îl binecuvântează pe Dumnezeu pentru descoperirile păcatului făcute prin suferințele lor, dacă ei admiră înțelepciunea Lui prin folosirea la timp a nuielei, prin moderarea ei și prin alegerea felului cel mai potrivit de disciplinare, sărutând-o cu supunere ca de copil și spunând, „este spre binele meu că am fost disciplinat”, acel suflet are o părtășie reală cu Dumnezeu, chiar dacă, pentru o vreme, acea părtășie a fost lipsită de bucurie.

(2) Există momente când providența lui Dumnezeu îi apasă pe copiii Lui. Când apele mângâierii seacă, nevoia apasă tare. Dar dacă sufletul răspunde cu o dependență de fiu față de grija părintească, spunând ca David, „Domnul este Păstorul meu, nu voi duce lipsă de nimic” (Ps. 23:1), ține de El să îmi acopere nevoile și de mine să depind de mâna Domnului. Astfel, mă voi încredința în grija și dragostea Tatălui meu. Iată cum este părtășia dulce cu Dumnezeu când trecem prin nevoi apăsătoare. Lipsurile trupului îmbogățesc sufletul; limitările exterioare sunt ocazii pentru lărgirile lăuntrice.^[3] O, învață de aici cât de bine este să ai părtășie cu Dumnezeu ca Tată, oricare ar fi schimbările pe care providența Lui le-ar putea aduce asupra ta.

(3) Există perioade în care Domnul îi expune pe copiii Lui la pericole iminente și vizibile, când ochiul trupesc nu vede nicio cale de scăpare. Când aceste situații produc încredere în Dumnezeu și o abandonare față de buna plăcere a voii Sale, aici avem de-a face cu părtășia cu Dumnezeu în perioade de necazuri și greutăți. Astfel, David a spus: „Ori de câte ori mă tem, eu mă încred în Tine” (Ps. 56:3), ca și cum ar fi spus, „Tată, văd cum se ridică o furtună. Bietul Tău copil vine sub acoperișul Tatălui lui ca să își găsească adăpost, căci ce ar putea face un astfel de copil, dacă nu să se ducă la Tatăl lui?” Apoi, în ce privește rezultatele și urmările situațiilor îndoielnice, sufletul se abandonează cu totul la dispoziția înțeleaptă a voii lui Dumnezeu, așa cum spunea David: „iată-mă, să facă [Dumnezeu] ce va crede cu mine” (2 Sam. 15:26). Aceasta este o părtășie reală și dulce cu Dumnezeu în acțiunile providenței Sale.

Fragment din “England’s Duty, under the Present Gospel-Liberty,” în The Works of John Flavel, Vol. 4.

Părtășia înaltă cu Hristos îți va aduce două ceruri în viață: un cer pe pământ și un cer după moarte. – Thomas Brooks

Părtășia cu Dumnezeu este culmea experienței sfinților în această viață. Ea este culmea religiei experimentale și a evlaviei puternice. Dintre toate bucuriile poporului lui Dumnezeu pe pământ, aceasta este cea mai apropiată de fericirea cerească și la ea s-ar putea adăuga doar perfecțiunea deplină și durata nesfârșită în veșnicie. – John Gill

Frații mei, țelul tuturor îndatoririlor – țineți minte ce spun – țelul harului în sine este cunoașterea lui Dumnezeu și părtășia cu El. De aceea, așa auziți și așa vă rugați. Dacă vă odihniți în îndatoriri fără părtășia cu Dumnezeu și fără cunoașterea Lui, sufletul vostru va fi găsit gol și va sta în întristare în final. – Thomas Goodwin

A fi sănătoși în întreaga doctrină a îndreptățirii doar prin credință – marele veghetor al Reformei protestante – nu este suficient. Acest lucru poate fi susținut ca opinie intelectuală; iar dacă oamenii doar se țin de niște opinii biblice, repet că ei nu sunt cu adevărat într-o stare creștină. Esența poziției creștine și a vieții creștine este că noi ar trebui să fim în stare să spunem: „Părtășia mea este cu Tatăl și cu Fiul Său Isus Hristos”. – D. M. Lloyd-Jones

Cu cât unirea și părtășia omului cu Dumnezeu se văd mai clar, cu atât voința sufletului este mai plină de acea bucurie negrăită și plină de slavă, și cu acea mângâiere și pace care întrece orice pricepere. – Thomas Brooks

[1] condescendență – de regulă, acest termen are conotații negative, dar autorul îl folosește aici cu referire la atenția pe care Dumnezeu, o ființă infinit superioară și împlinită în Sine, i-o acordă omului, o ființă mult inferioară.

[2] înfierea – Înfierea este un act al harului fără plată al lui Dumnezeu, prin care suntem primiți ca fii ai lui Dumnezeu și avem dreptul la privilegiile acestora. (v. Spurgeon’s Catechism, Q. 33).

[3] lărgiri lăuntrice – dificultățile sunt oportunități pentru creștere spirituală lăuntrică.