Obținerea și păstrarea

„Dar dacă umblăm în lumină, după cum El însuși este în lumină, avem părtășie unii cu alții” (1 Ioan 1:7).

Modalitățile obținerii acestei părtășii… trebuie să fie cele pe care Dumnezeu însuși le-a rânduit, principalele fiind Isus Hristos însuși și Duhul Sfânt.

1. Prin Isus Hristos, care a fost simbolizat în acest sens de scara lui Iacov, care a stat între Cer și pământ, ca Persoana prin care Cerul și pământul sunt unite, prin care Dumnezeu și omul pot avea părtășie unul cu altul. El a fost simbolizat și prin templu, unde oamenii veneau ca să se întâlnească și să aibă părtășie cu Dumnezeu și Dumnezeu cu ei; și în particular prin capacul îndurării, unde Dumnezeu a făgăduit că se va întâlni cu poporul Său și va avea părtășie cu ei. De aceea, apostolul adaugă următoarele cuvinte: „părtășia noastră este cu Tatăl și cu Fiul Său, Isus Hristos” (1 Ioan 1:3). În ceea ce ne privește, tot accesul nostru la Dumnezeu este prin El. „Căci prin El și unii și alții avem intrare la Tatăl, într-un Duh” (Efes. 2:18). Orice apropiere lui Dumnezeu de noi este de asemenea prin El. Toată acea lumină, viață și dragoste pe care Dumnezeu le comunică poporului Lui, toate vin doar prin El. Și noi avem această părtășie cu Dumnezeu prin Hristos:

În primul rând, în virtutea întrupării Lui. El a luat asupra Sa natura noastră în unire și comuniune cu Dumnezeu, deschizând astfel calea pentru noi.

În al doilea rând, în virtutea vieții pe care El a trăit-o în această lume. Gândiți-vă fie la exemplul sfânt pe care El ni l-a lăsat sau la doctrina pe care El a propovăduit-o aici; prin amândouă, El i-a călăuzit pe oameni pe calea dreaptă a părtășiei cu Tatăl.

În al treilea rând, în virtutea morții Sale și a împăcării noastre prin sângele Lui. Dacă n-ar fi existat o împăcare și un acord făcut între Dumnezeu și noi, n-am putea avea niciodată părtășie cu El. „Merg oare doi oameni împreună, fără să fie învoiți?” (Amos 3:3). Această părtășie cu Dumnezeu este un fel de intrare în locul cel mai sfânt din această lume; și aceasta ni se spune că este făcut prin sângele lui Isus, așa cum afirmă apostolul: „Astfel dar, fraților, fiindcă prin sângele lui Isus avem o intrare slobodă în Locul preasfânt, pe calea cea nouă și vie, pe care ne-a deschis-o El, prin perdeaua dinăuntru, adică trupul Său: și fiindcă avem un Mare preot pus peste casa lui Dumnezeu, să ne apropiem cu o inimă curată, cu credință deplină, cu inimile stropite și curățite de un cuget rău, și cu trupul spălat cu o apă curată” (Evrei 10:19-22).

În al patrulea rând, în virtutea învierii Lui, prin care credincioșii ajung să fie înviați la o viață nouă (Rom 6:4). Și doar în această viață nouă putem avea toată părtășia noastră cu Dumnezeu; „omul cel vechi” din noi nu este capabil de ea (Rom 6:6), nici puterile firii, până nu sunt înnoite, înviate și trezite prin puterea învierii lui Hristos.

În al cincilea rând, în virtutea înălțării Lui la Cer. De aici se coboară asupra credincioșilor o influență și o putere divină prin credință, ei fiind purtați astfel deasupra acestei lumi și ridicați la Cer și în părtășie cu Dumnezeu, așa cum argumentează apostolul: „Dacă deci ați înviat împreună cu Hristos, să umblați după lucrurile de sus, unde Hristos șade la dreapta lui Dumnezeu” (Col. 3:1).

În al șaselea rând, în virtutea mijlocirii Lui. El mijlocește înaintea Tatălui din Cer pentru acest mare țel, anume ca poporul Lui să se bucure de unirea și părtășia cu El. Acest lucru este dovedit din ceea ce Hristos se roagă pentru ucenicii Lui: „Mă rog ca toți să fie una, cum Tu, Tată, ești în Mine, și Eu în Tine; ca, și ei să fie una în noi” (Ioan 17:21), și astfel să aibă părtășie cu Ei.

Vedem, așadar, că toate aceste lucruri despre care am vorbit în legătură cu Hristos, toate au acest mare țel: să îi aducă pe sfinții lui Dumnezeu în această părtășie cu El.

2. Această părtășie cu Dumnezeu este și prin Duhul lui Dumnezeu. Așa vorbește apostolul despre părtășia Duhului Sfânt: „Harul Domnului Isus Hristos, și dragostea lui Dumnezeu, și împărtășirea Sfântului Duh, să fie cu voi cu toți!” (2 Cor. 13:14). Duhul Sfânt comunică harul lui Hristos și dragostea lui Dumnezeu, astfel că toată părtășia noastră cu Tatăl și cu Fiul este prin Duhul. Duhul face această părtășie cu Dumnezeu,

(1) Prin sfințirea inimilor noastre și făcând ca naturile noastre să fie conformate după chipul lui Dumnezeu. Nu poate exista părtășie acolo unde nu există asemănare în natură. „Cum poate sta împreună lumina cu întunericul?” (2 Cor. 6:14), sau focul cu apa? Nu există nicio similitudine^[1] în naturile lor. Așa cum elementele care au trăsături simbolice și o oarecare asemănare în natura lor trec ușor de la una la cealaltă printr-o transmutație naturală,^[2] trebuie să existe și o potrivire și o asemănare între Dumnezeu și sufletul aflat în această părtășie cu Dumnezeu. Vrăjmășia și împotrivirea din firile noastre pământești față de El trebuie alungate prin lucrarea sfințitoare a Duhului Sfânt în noi.

(2) Prin ridicarea sufletului deasupra puterii lui naturale. Apostolul a făcut deosebire între suflet și duh în om. Duhul este partea superioară a sufletului, și în duh avem noi părtășie cu Dumnezeu, care „este Duh” (Ioan 4:24)… Astfel, unirea și părtășia noastră cu Dumnezeu este prin duhul [nostru omenesc], partea supremă a sufletului, și el [este] înălțat și ridicat de Duhul lui Dumnezeu deasupra capacității sau puterii sale naturale.

Acestea sunt modalitățile principale ale părtășiei cu Dumnezeu. Dar apoi există modalități subordonate în acest scop, anume rânduielile și poruncile lui Dumnezeu. În toate veacurile, Dumnezeu Și-a echipat și îndemnat poporul să aibă părtășie cu El. De aceea, El a stabilit rânduieli în acest sens în cadrul Legii. Existau jertfe, altare și sărbători solemne rânduite de Dumnezeu, în special ziua Sabatului, sanctuarul etc. Toate au avut acest scop, anume ca poporul Lui să poate fi atras la El și să aibă părtășie cu El. Tot așa, în Noul Testament, Dumnezeu a instituit rânduielile Sale cu același scop, precum rugăciunea, auzirea Cuvântului, cântul psalmilor, botezul și în special Cina Domnului, care este denumită și „împărtășanie”, întrucât această rânduială este cea în cadrul căreia avem o comuniune mai specială cu Hristos și cu Dumnezeu în El.

Întrebare:Dar ce trebuie să facem mai specific ca să obținem și să păstrăm această părtășie?

În primul rând, în general, trebuie să o dorim și să tânjim după ea, considerând-o cel mai benefic și mai necesar lucru din lume. Mulți nu o au, pentru că nu și-o doresc. Ei se mulțumesc cu lucruri de jos și cu părtășia pe care o au cu lucrurile simțurilor și ale firii. Ei nu doresc această părtășie cu Dumnezeu.

În al doilea rând, trebuie ca, în toate rânduielile, să ne dorim să ne apropiem de ele având în vedere părtășia noastră cu Dumnezeu prin ele. Mulți vin la ele din obicei, alții mânați de curiozitate, iar alții de ipocrizie. Astfel, ei nu găsesc acea părtășie cu Dumnezeu pe care ar fi putut să o obțină dacă și-ar fi dorit-o ca pe marele lor scop în viață. David vorbește despre marea lui dorință după templul prezenței lui Dumnezeu, dar scopul era ca să Îl întâlnească acolo pe Dumnezeu și să aibă părtășie cu El, după cum ni se spune în Psalmul 27:4: „Un lucru cer de la Domnul și-l doresc fierbinte: aș vrea să locuiesc toată viața mea în Casa Domnului, ca să privesc frumusețea Domnului, și să mă minunez de Templul Lui”. Și iarăși: „Dumnezeule, Tu ești Dumnezeul meu, pe Tine Te caut! Îmi însetează sufletul după Tine, îmi tânjește trupul după Tine, într-un pământ sec, uscat și fără apă. Așa Te privesc eu în locașul cel sfânt, ca să-Ți văd puterea și slava” (Ps. 63:1-2); ceea ce, în fapt, ne arată că el dorea să aibă părtășie cu Dumnezeu. Dar ca să tratez acest lucru mai specific,

1. Dacă vrem să avem părtășie cu Dumnezeu, trebuie să continuăm să manifestăm credință în Hristos. Așa cum am spus, prin El avem toată părtășia cu Dumnezeu. De aceea, Lui Hristos I s-a dat Numele Emanuel, adică „Dumnezeu cu noi” (Matei 1:23). Astfel, credința trebuie să privească la Dumnezeu în Hristos, așa încât să Îl privim ca pe un Dumnezeu cu care avem pace. Noi putem să Îl privim coborându-Se spre noi în natura noastră. Putem să Îl privim așezat pe un tron de har și cum a intrat într-un Legământ al Harului, prin care putem avea acces la El cu o libertate și îndrăzneală mai mari. Aceasta este partea activă a acestei părtășii cu Dumnezeu. Și, prin credința în Hristos, Dumnezeu Se comunică pe Sine prin Duhul Lui către poporul Lui în lumină, viață și dragoste, care este partea pasivă a acestei comuniuni. Apostolul a spus în acest sens: „Cine va mărturisi că Isus este Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu rămâne în el, și el în Dumnezeu” (1 Ioan 4:15). Această mărturisire este un act al credinței. Dacă ea nu este făcută doar cu gura, ci din inimă, ea conduce sufletul la această părtășie cu Dumnezeu. Din partea noastră, ea se exprimă prin locuirea noastră în Dumnezeu, iar din partea Lui, prin locuirea Sa în noi.

2. Să menținem un exercițiu zilnic al pocăinței,astfel ca niciun păcat nou și nici vinovăția asociată lui din conștiință să nu împiedice și să nu întrerupă părtășia noastră cu Dumnezeu, căci „cine poate zice: ‚Mi-am curățit inima, sunt curat de păcatul meu?’” (Prov. 20:9). De aceea, este nevoie de pocăință zilnică astfel ca păcatul să nu întrerupă comuniunea noastră cu Dumnezeu. Și el va face asta, dacă noi trăim fără pocăință. Apostolul vorbește în acest capitol despre părtășia cu Dumnezeu, și adaugă ulterior aceasta: „Dacă zicem că n-avem păcat, ne înșelăm singuri, și adevărul nu este în noi” (1 Ioan 1:8), astfel că această părtășie cu Dumnezeu poate avea loc chiar dacă noi păcătuim, dar nu și dacă continuăm să trăim fără să ne pocăim de păcat. Prin urmare, el adaugă: „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios și drept, ca să ne ierte păcatele” (1 Ioan 1:9). Noi știm că mărturisirea păcatelor este o parte importantă a pocăinței, iar când păcatul este mărturisit și iertat, el nu mai poate împiedica părtășia noastră cu Dumnezeu. De altfel, apostolul menționează în textul inițial deopotrivă părtășia cu Dumnezeu și curățarea noastră de păcat prin sângele lui Hristos. Acestea sunt puse împreună, astfel încât, pentru a ne păstra părtășia cu Dumnezeu, trebuie să fim curățați de păcat. Acesta este făcut meritoriu prin sângele lui Hristos, dar în ceea ce ne privește, prin împlinirea condițiilor credinței și pocăinței.

3. Să păstrăm o disciplină constantă a rugăciunii și laudei lui Dumnezeu.

(1) În ce privește rugăciunea. Rugăciunea este o rânduială specială care ne este dată pentru părtășia cu Dumnezeu și, de aceea, este atât de mult poruncită în Scriptură. „Rugați-vă neîncetat”, spune apostolul într-un loc (1 Tes. 5:17). „Faceți în toată vremea, prin Duhul, tot felul de rugăciuni și cereri”, spune el în alt loc (Efes. 6:18). Dacă rugăciunea nu este „prin Duhul”, însoțită de credință și de tânjire din suflet, putem să ne rugăm, și totuși să nu avem părtășie cu Dumnezeu. Rugăciunea este comparată cu tămâia, care nu se ridică la Cer decât în focul afecțiunii sfinte aprins de Duhul! De aceea, Hristos a spus mai multe pilde ca să îi îndemne pe ucenici la fervență, credință și perseverență în rugăciune… Dacă sufletul trebuie să se apropie de Dumnezeu în vreo îndatorire, rugăciunea este aceea. Astfel, apropierea lui Dumnezeu de suflet este experimentată foarte mult în această îndatorire a rugăciunii. Hristos însuși a avut parte de schimbarea Sa la față venită din Cer, când slava lui Dumnezeu a strălucit pe fața Sa în timp ce se ruga (Luca 9:29). Iar experiența sfinților poate mărturisi mult acest lucru: ce vizite ale luminii și dragostei, și ce priveliști transfiguratoare ale slavei cerești au avut ei în această îndatorire a rugăciunii!

(2) Să păstrăm constantă disciplina laudei lui Dumnezeu. Lauda este marea rânduială a Cerului pentru părtășia cu Dumnezeu în starea de desăvârșire. Și, când suntem în stare să o aducem aici pe pământ, ea va înălța sufletul în părtășie cu Dumnezeu. Când Îl laudă pe Dumnezeu, sufletul este în cea mai înaltă acțiune. Și cu cât mai înalte sunt acțiunile sufletului, cu atât mai aproape ajunge de Acela care este Dumnezeul Preaînalt.

4. Să ne păstrăm curați. Prin curăție nu mă refer la puritatea absolută, ci la vegherea împotriva tuturor păcatelor și ispitelor, împotrivindu-ne fiecărui păcat, refuzând să trăim în vreun păcat și continuând să ne străduim să omorâm toate păcatele din noi. Cu cât este sufletul mai curat, cu atât este el mai potrivit pentru părtășia cu Dumnezeu. Făgăduința de a-L vedea pe Dumnezeu le este făcută de Mântuitorul nostru celor curați în inimă (Matei 5:8); și celor curați, Dumnezeu Li se va descoperi în puritatea Lui, spune psalmistul (Ps. 18:26). Vorbind despre această părtășie cu Dumnezeu, apostolul Iacov tratează apropierea noastră de Dumnezeu și a Lui de noi adăugând îndemnul: „Curățați-vă mâinile, păcătoșilor; curățați-vă inima, oameni cu inima împărțită” (Iacov 4:8). Iar apostolul Pavel le spune același lucru corintenilor, îndemnându-i să se păstreze curați: „Cum se împacă Templul lui Dumnezeu cu idolii? Căci noi suntem Templul Dumnezeului celui viu, cum a zis Dumnezeu: ‚Eu voi locui și voi umbla în mijlocul lor; Eu voi fi Dumnezeul lor, și ei vor fi poporul Meu’. De aceea: ‚Ieșiți din mijlocul lor, și despărțiți-vă de ei, zice Domnul; nu vă atingeți de ce este necurat, și vă voi primi. Eu vă voi fi Tată, și voi Îmi veți fi fii și fiice’, zice Domnul Cel Atotputernic” (2 Cor. 6:16-18)…

5. Să Îl păstrăm mult pe Dumnezeu în gândurile și în mintea noastră. Nu doar când ne apropiem de o rânduială sfântă, ci în toate faptele noastre, când plecăm și când sosim, când ne așezăm și când ne ridicăm. Lasă ca persoanele cu care vorbești și diferitele acțiuni ale providenței divine să ți-L prezinte pe Dumnezeu înaintea gândurilor și a minții tale. Căci cum pot avea oamenii orice gânduri despre Dumnezeu dacă nu vor să păstreze părtășia cu El? Părtășia noastră cu Dumnezeu nu se face prin simțuri, asemenea părtășiei cu ființele create, ci ea are loc în gândurile din mintea noastră, astfel că ar trebui să ne gândim mult la El.

Ar trebui ca, asemenea lui David, „să Îl avem necurmat pe Domnul” înaintea noastră (Ps. 16:8), nu asemenea celor răi, despre care stă scris că, „Dumnezeu nu se află deloc în gândurile lor” (cf. Ps. 10:4). Aceasta ar însemna mai degrabă să trăim „fără Dumnezeu în lume” (Efes. 2:12), decât să trăim în părtășie cu El. Aceste gânduri îndreptate către Dumnezeu ar trebui să nu fie fugare și trecătoare, ci serioase și bine înrădăcinate, în special în anumite perioade, când ar trebui să ne dedicăm cu totul meditației sfinte. Meditația aduce obiectul ei mai aproape de suflet și sufletul mai aproape de el, chiar dacă obiectul și sufletul s-ar afla la mare distanță unul de altul din alte puncte de vedere; ea unește sufletul cu obiectul ei; ea îl amestecă cu obiectul ei; este în posesia obiectului sau obiectul intră în posesia acelui suflet.

6. Să practicăm lepădarea de sine. Cel ce rămâne concentrat pe sine și trăiește în și pentru sine, se află la mare distanță de Dumnezeu. Dumnezeu și eul sunt ca doi termeni contrari: trebuie să uităm de unul dacă vrem să ne apropiem de celălalt. Când omul a căzut la început de la fața lui Dumnezeu, s-a îndrăgostit de sine. De aceea, el trebuie ca acum să se lepede de sine, dacă vrea să se întoarcă la Dumnezeu și să aibă părtășie cu El.

Există două dimensiuni ale lepădării de sine: (1) una este interioară. Când nu ne putem lepăda de noi înșine în toate gândurile înalte despre noi înșine, în încrederea în noi înșine, în toate țelurile egoiste, în aplauzele eului și auto-suficiență… aceste lucruri opresc cu totul părtășia noastră cu Dumnezeu. Eul este acel Dagon care trebuie să cadă înaintea chivotului lui Dumnezeu (1 Sam. 5:2-4); acel idol care trebuie alungat din templul sufletului omului, pentru ca Dumnezeu să poată intra și să locuiască acolo. (2) Apoi există o lepădare de sine exterioară. Dumnezeu Își cheamă uneori poporul la aceasta ca să poată avea părtășie cu El, ca atunci când El spune să uităm de tată, de mamă, de case, de ogoare, de libertate etc. Și toate acestea ca să primim „însutit” în această viață, așa cum Mântuitorul a făgăduit (Matei 19:29), în această părtășie cu Dumnezeu.

7. Să umblăm în dragoste. Adaug aceasta pentru că apostolul insistă mult pe acest aspect în epistola de față. Dragostea este un simțământ necesar pentru orice părtășie – pentru părtășia cu sfinții și cu Dumnezeu. „Dumnezeu este dragoste; și cine rămâne în dragoste, rămâne în Dumnezeu, și Dumnezeu rămâne în el” (1 Ioan 4:16). Iar această locuire reciprocă este părtășia despre care vorbesc… Dragostea este legătura unității, astfel că toată părtășia este întemeiată pe unitate. De aceea, unde nu este dragoste nu poate exista nici părtășie. Cum pot umbla oamenii în părtășie cu Dumnezeu dacă nu umblă în dragoste? Dacă creștinii umblă în certuri, invidii, discuții aprinse, rivalități și dispute, ei nu vor fi împiedicați doar în părtășia lor unii cu alții, ci și în părtășia lor cu Dumnezeu.

8. În final, copiii lui Dumnezeu sunt chemați să umble în părtășie unii cu alții. Fiecare trebuie să se alăture unei biserici locale, unde se poate bucura de toate acele rânduieli ale închinării divine, pe care Dumnezeu le-a instituit pentru părtășia cu El. Dincolo de biserica universală, unde Hristos este Capul suprem și Păstorul, există biserici locale, vizibile, sub grija și cârmuirea păstorilor, de care trebuie să se alipească toți cei ce pretind că sunt creștini, pentru a putea avea astfel părtășie unii cu alții și cu Dumnezeu.

Fragment din “The Right Way of Obtaining and Maintaining Communion with God” in James Nichols, Puritan Sermons, Vol. 4 (Wheaton, IL: Richard Owen Roberts, Publishers, 1981), 38-56.

Faptul că sfinții de pe pământ au părtășie reală cu Dumnezeu și că această părtășie este bucuria inimilor lor, viața vieților lor și odihna lor sub toate presiunile și necazurile acestei vieți este un adevăr atât de ferm pecetluit în inimile lor prin experiență, la fel cum este revelat clar în Cuvânt, încât nu mai rămâne nicio îndoială despre el printre cei care au orice cunoaștere mântuitoare a vieții și puterii religiei. – John Flavel

[1] similitudine – asemănare.

[2] transmutație – schimbarea unui lucru într-o altă substanță.