Părtășia cu Tatăl

Principala modalitate în care sfinții au părtășie cu Tatăl este dragostea – dragostea liberă, nemeritată și veșnică. Este dragostea pe care Tatăl o revarsă asupra sfinților. Sfinții sunt chemați să Îl vadă pe Dumnezeu ca plin de dragoste față de ei. Ei trebuie să Îl primească drept Acela care îi iubește și să fie plini de laudă și mulțumire față de Dumnezeu, pentru dragostea Lui. Ei sunt chemați să își arate recunoștința pentru dragostea Lui trăind o viață plăcută Lui.

Acesta este adevărul măreț al Evangheliei. În general, Tatăl, prima Persoană a Sfintei Treimi, este văzut doar ca plin de ură și mânie împotriva păcatului. Oamenii păcătoși nu pot avea alte gânduri despre Dumnezeu (Rom. 1:18; Isaia 33:13-14; Hab. 1:13; Ps. 5:4-6; Efes. 2:3). Dar în Evanghelie, Dumnezeu este revelat în special ca dragoste, ca plin de dragoste față de noi. Lucrarea specială a Evangheliei este să sădească acest măreț adevăr în inimile noastre (Tit 3:4).

Dumnezeu este dragoste. În 1 Ioan 4:8, apostolul face referire la Tatăl atunci când folosește termenul „Dumnezeu”. Acest lucru reiese clar din versetul următor, unde Dumnezeu este tratat distinct de singurul Său Fiu, pe care Tatăl Îl trimite în lume. Ioan spune că Tatăl este dragoste. El nu este doar infinit de bun, blând, plin de compasiune și iubitor în natura Sa, ci El este și Cel care ni Se dăruiește suprem, special și necondiționat în dragoste. Și Ioan afirmă acest adevăr în versetele următoare. Aceasta este dragostea, lucrul pe care vreau să îl observați în special despre Tatăl. Tatăl Își arată dragostea față de tine prin a-L trimite „în lume pe singurul Său Fiu, ca noi să trăim prin El” (4:9). Tatăl „ne-a iubit pe noi, și L-a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispășire pentru păcatele noastre” (4:10). Iar ceea ce trebuie observat cu totul special este că dragostea lui Dumnezeu față de noi a existat înaintea a tot ceea ce Hristos a obținut pentru noi (Efes. 1:4-6).

Dragostea Îi este atribuită clar lui Dumnezeu Tatăl. În 2 Corinteni 13:14, Pavel îi atribuie harul Domnului nostru Isus Hristos, părtășia Duhului Sfânt, dar dragostea lui Dumnezeu Tatăl. Părtășia Duhului este menționată alături de harul lui Hristos și de dragostea lui Dumnezeu pentru că numai prin Duhul avem noi părtășie cu Hristos în har și cu Tatăl în dragoste.

Tatăl însuși ne iubește. În Ioan 16:26-27, Isus a spus: „nu vă zic că Îl voi ruga pe Tatăl pentru voi. Căci Tatăl însuși vă iubește, pentru că M-ați iubit, și ați crezut că am ieșit de la Dumnezeu”.

Dar oare Isus nu Se contrazice aici? Nu spusese El clar că „Îl voi ruga pe Tatăl [pentru voi]” (Ioan 14:16)?

Isus le-a spus ucenicilor Lui multe cuvinte minunate. El le-a dat multe făgăduințe mângâietoare și credincioase. El le-a revelat adevăruri cerești. De aceea, ei erau convinși pe deplin de dragostea Lui mare pentru ei și că avea să continue să îi îngrijească. Ei știau că El nu avea să uite de ei când avea să Se înalțe la Cer. Dar toate gândurile lor erau acum îndreptate către Tatăl. Cum Îi va primi El? Cum îi va trata El?

În fapt, Isus spune: „Nu vă îngrijorați de asta. Nu trebuie să mă rog ca Tatăl să vă iubească, pentru că aceasta este atitudinea Lui specială față de voi. El însuși vă iubește. Este adevărat că Îl voi ruga pe Tatăl să vi-L trimită pe Duhul, Mângâietorul. Dar în ce privește dragostea liberă și veșnică, nu este nevoie să mă rog pentru ea, pentru că, mai presus de orice, Tatăl vă iubește. Fiți încredințați în inimile voastre că Tatăl vă iubește. Aveți părtășie cu Tatăl în dragostea Lui. Fiți fără temeri și fără îndoieli despre dragostea Lui față de voi. Cea mai mare întristare și povară pe care o puteți pune asupra Tatălui, cel mai mare gest lipsit de blândețe pe care îl puteți face față de El este să nu credeți că El vă iubește”.

Duhul Sfânt revarsă dragostea lui Dumnezeu în inimile noastre. Pavel spunea: „dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt, care ne-a fost dat” (Rom. 5:5). Aici se face deosebire clară între Dumnezeu, despre a cărui dragoste ni se vorbește, și Duhul Sfânt, care toarnă dragostea Lui peste noi. În Romani 5:8, Dumnezeu este deosebit clar de Fiul, căci Fiul este trimis din dragostea lui Dumnezeu. De aceea, Pavel vorbește despre Tatăl. Și ce anume Îi atribuie Pavel Tatălui? Dragostea. Pavel declară dragostea lui Dumnezeu față de noi în această manieră uimitoare, astfel încât să ne trezim ca să o vedem, să o credem din toată inima și să o primim. Ca să sublinieze acest adevăr întărindu-l în noi, Pavel spune că Tatăl este „Dumnezeul dragostei” (2 Cor. 13:11). Ioan ne spune că Dumnezeu este dragoste și că oricine dorește să Îl cunoască pe Dumnezeu sau să locuiască în părtășie cu Dumnezeu, rămâne să locuiască în El, căci El este dragoste (1 Ioan 4:8, 16).

În Dumnezeu există două feluri de dragoste. Există dragostea Lui față de buna Lui plăcere și față de determinarea Lui de a face bine, și o dragoste a prieteniei și acceptării.

Motivul pentru care El L-a trimis pe singurul Său Fiu a ținut de dragostea Sa față de buna Lui plăcere și de determinarea Lui de a face bine (Ioan 3:16; Rom. 9:11-12; Efes. 1:4-5; 2 Tes. 2:13-14; 1 Ioan 4:8-9).

Apoi există dragostea Lui pentru prietenie și acceptare. „Dacă Mă iubește cineva”, spune Hristos, „va păzi cuvântul Meu, și Tatăl Meu îl va iubi. Noi vom veni la el, și vom locui împreună cu el” (Ioan 14:23). Dragostea prieteniei și a acceptării Îi este atribuită în special Tatălui. Hristos spune, „noi vom veni”, adică Tatăl și Fiul, „la el, și vom locui cu el”, adică prin Duhul. Totuși, în toate acestea, Hristos vrea să observăm că, în chestiunea dragostei, Tatăl are un drept sau privilegiu special. „Tatăl Meu îl va iubi”.

Această dragoste trebuie recunoscută în special ca sălășluind în Dumnezeu. Astfel, această dragoste a Tatălui trebuie considerată ca izvorul sau sursa tuturor celorlalte acțiuni ale harului lui Dumnezeu față de noi. Creștinii se îngrijorează foarte des dacă Dumnezeu îi iubește sau nu. Ei sunt pe deplin convinși de dragostea lui Hristos și de bunăvoința Lui față de ei, dar dilema lor este dacă Tatăl îi acceptă și îi iubește. Filip spunea: „Doamne, arată-ne pe Tatăl, și ne este de ajuns” (Ioan 14:8). Astfel de gânduri ar trebui să stea departe de noi. Dragostea Tatălui ar trebui privită ca izvorul din care vin toate celelalte expresii ale dragostei. Pavel îi spunea lui Tit: „Dar, când s-a arătat bunătatea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, și dragostea Lui de oameni” (Tit 3:4). El vorbește aici despre dragostea Tatălui, căci el continuă spunând că acea dragoste s-a revelat în îndurarea Lui față de noi, când ne-a mântuit prin spălarea nașterii din nou și prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt, pe care El L-a revărsat peste noi din abundență, prin Isus Hristos, Mântuitorul nostru (v. 5-6). Aceasta este dragostea Tatălui către care Pavel ne îndreaptă atenția, spunând că ea ne-a adus în starea prezentă de sfinți, căci Pavel ne reamintește că „și noi eram altă dată fără minte, neascultători, rătăciți, robiți de tot felul de pofte și de plăceri, trăind în răutate și în pizmă, vrednici să fim urâți și urându-ne unii pe alții” (v. 3). Dar ce anume a produs marea schimbare în noi? A fost „bunătatea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, și dragostea Lui” (v. 4). Și cum s-a arătat acea bunătate și dragoste a lui Dumnezeu? Ea s-a arătat prin mântuirea dată de El în îndurarea Lui, și prin spălarea nașterii din noi și înnoirea dată de Duhul Sfânt, pe care El L-a turnat peste noi din abundență, prin Isus Hristos, Mântuitorul nostru.

Ca să ne asigure de dragostea Lui față de noi, Tatăl Se compară cu un tată, cu o mamă, cu un păstor, cu o cloșcă ce își protejează puii și așa mai departe (Ps. 103:13; Isaia 63:16; Matei 6:6; Isaia 66:13; Ps. 23:1; Isaia 40:11; Matei 23:37). Nu este nevoie de alte dovezi, așa că putem spune clar că în Persoana Tatălui există o dragoste specială față de sfinți, prin care El are părtășie cu ei.

Dacă vrem să avem părtășie cu Tatăl în dragoste, ni se cer două lucruri: trebuie să primim dragostea Tatălui, și trebuie să arătăm recunoștință și dragoste față de Tatăl.

Credincioșii trebuie să primească dragostea Tatălui. Comuniunea sau părtășia ține de a da și de a primi. Înainte ca dragostea Tatălui să fie primită, noi nu avem nicio părtășie cu Tatăl în dragoste. Dar cum trebuie primită această dragoste a Tatălui ca să putem avea părtășie cu El? Există o singură cale, iar aceasta este credința. A primi dragostea Tatălui înseamnă să credem că El ne iubește. Dumnezeu Și-a revelat dragostea atât de complet, atât de clar, încât ea poate fi primită prin credință. „Aveți credință în Dumnezeu”, a spus Isus (Ioan 14:1). El se referă aici la Tatăl. Și ce trebuie să credem în Tatăl? Trebuie să credem în dragostea Lui, căci Dumnezeu este dragoste (1 Ioan 4:8).

Este adevărat că noi nu venim direct la Tatăl prin credință. Noi putem veni la El doar prin Fiul. Isus a spus: „Eu sunt calea, adevărul și viața. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” (Ioan 14:6). Hristos este marele Preot îndurător peste casa lui Dumnezeu, prin care avem intrare la tronul de har. Prin Hristos, noi avem acces și ne bucurăm de acceptarea Tatălui. Prin Hristos, noi credem în Dumnezeu (1 Petru 1:21). Apoi prin Hristos avem acces la Tatăl, vedem slava Tatălui și ne bucurăm de părtășia cu Tatăl în dragostea Lui specială. Și noi primim toate acestea prin credință. La fel cum noi venim la dragostea Tatălui prin Hristos, tot așa dragostea Tatălui vine la noi prin Hristos. Lumina soarelui vine la noi prin razele lui. Prin acestea, noi vedem soarele și tot prin ele, soarele ne atinge. Isus Hristos este raza dragostei Tatălui Său și, prin El, dragostea Tatălui se coboară la noi și ne atinge. Tot astfel, prin Isus Hristos, noi vedem dragostea Tatălui, o experimentăm și suntem călăuziți mereu spre ea. Dacă noi, credincioșii, am medita mai mult la acest adevăr și dacă am trăi mai mult în lumina lui, am vedea o mare creștere spirituală în umblarea noastră cu Dumnezeu.

Această creștere în umblarea noastră cu Dumnezeu este lucrul pe care îl țintim. Multe gânduri întunecate și care ne tulbură apar ca să ne împiedice umblarea cu Dumnezeu. Puțini se pot ridica la înălțimea dragostei Tatălui prin credință, astfel încât să își odihnească sufletele în dragostea Lui. Majoritatea trăiesc mult sub acest nivel, în tărâmul tulburat al temerilor, îndoielilor, furtunilor și norilor. Când rămânem în dragostea Tatălui, totul este pace și liniște. Dar acești credincioși nu știu cum să se ridice la înălțimea dragostei Tatălui. Voia lui Dumnezeu este ca El să fie văzut întotdeauna ca blând, bun, iubitor și neschimbător. Este voia Lui ca noi să Îl vedem ca Tatăl și marele izvor și rezervor al întregului har și a întregii dragoste. Aceasta a revelat Hristos când a venit. Hristos a venit să ni-L descopere pe Dumnezeu ca Tată (Ioan 1:18). Hristos le proclamă Numele lui Dumnezeu ca Tată celor care Îi sunt dați Lui din această lume (Ioan 17:6). Către aceasta ne îndreaptă Hristos deoarece El este singura cale prin care putem ajunge la Dumnezeu Tatăl (Ioan 14:5-6). El ne conduce la Dumnezeu ca dragoste. Prin aceasta, Hristos ne dă odihna pe care El ne-a făgăduit-o. Noi credem în Dumnezeu prin Hristos (1 Petru 1:21). Credința caută un loc unde sufletul să se odihnească. Această odihnă este prezentată sufletului de Hristos, Mijlocitorul. Prin Hristos, sufletul are acces la dragostea Tatălui (Efes. 2:18). Credincioșii descoperă că Dumnezeu este dragoste și că El i-a iubit din veșnicie. Credincioșii află că a fost voia și planul lui Dumnezeu să îi iubească din veșnicie în veșnicie în Hristos și că toate motivele pentru care Dumnezeu a fost mânios pe noi și ne-a tratat ca pe vrăjmașii Lui au fost alungate. Fiind aduși de Hristos la sânul Tatălui, ei se odihnesc în siguranța deplină a dragostei lui Dumnezeu și a faptului că nu vor mai fi despărțiți niciodată de acea dragoste. Acesta este primul act al părtășiei pe care credinciosul îl are cu Tatăl.

Răspunsul pe care Dumnezeul vrea să îl vadă din partea noastră, ca replică la dragostea Lui, este dragostea. Dumnezeu ne spune: „Fiule, dă-Mi inima ta” (Prov. 23:26). Și El ne poruncește să Îl iubim „cu toată inima, cu tot sufletul, cu toată puterea ta și cu tot cugetul” (Luca 10:27). Acesta este răspunsul pe care Dumnezeu îl vrea de la noi pentru dragostea Lui față de noi. Când credinciosul Îl vede pe Dumnezeu ca dragoste, Îl vede ca infinit de plăcut și iubitor și își găsește odihna și pacea sufletului în acea dragoste, el are părtășie cu Tatăl în dragoste. Aceasta este dragostea, anume că Dumnezeu ne iubește mai întâi, apoi noi Îl iubim ca răspuns la dragostea Lui. Dragostea este un simțământ sau emoție a unirii, desfătării și dorinței de a fi aproape de obiectul iubit. Atât timp cât Tatăl este văzut ca aspru, Cel care judecă și condamnă, sufletul va fi plin de frică și groază de fiecare dată când se apropie de El. Astfel, citim în Scriptură de păcătoși care au fugit și s-au ascuns de El. Dar când Dumnezeu, care este Tatăl, este văzut ca un tată plin de dragoste, sufletul este și el umplut de dragoste față de Dumnezeu. Prin credință, acesta este temeiul oricărei ascultări acceptabile (Deut. 5:10; 10:12; 11:1, 13; 13:3; Exod 20:6).

Pavel ne spune că, în dragostea Lui, Dumnezeu ne-a ales în Hristos înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinți și fără pată înaintea Lui (Efes. 1:4). Totul începe cu dragostea lui Dumnezeu și se sfârșește cu dragostea noastră față de El. Iată ce țintește să producă în noi dragostea veșnică a lui Dumnezeu.

Fragment din Communion with God, abr. R. J. K. Law (Edinburgh; Carlisle, PA: The Banner of Truth Trust, 1991), 12-18; www.banneroftruth.org; folosit cu permisiune.

Trupurile credincioșilor sunt templele Duhului Sfânt; Dumnezeu locuiește în ele prin Duhul Lui; ei au primit Duhul lui Dumnezeu; ei sunt călăuziți de Duhul, umblă în Duhul și au părtășie cu Duhul Sfânt – aceste adevăruri sunt prezentate fie explicit fie categoric implicit pe aproape fiecare pagină a Noului Testament. – John Newton