Semnele distinctive ale credinței mântuitoare

Faptul că oamenii pot crede mental adevărul Evangheliei fără să aibă o credință mântuitoare în Hristos și să fie părtași Lui este un adevăr pe care Scriptura îl prezintă foarte clar, fiind dovedit și observabil din belșug în jurul nostru. Atunci care este deosebirea între o credință mântuitoare și o credință moartă? Voi încerca să răspund prin șase semne distinctive ale credinței mântuitoare.

Primul semn distinctiv al credinței mântuitoare ține de o conștientizare clară a adevărului Evangheliei în inimă. O credință adevărată, mântuitoare, implică o conștientizare clară a adevărului Evangheliei, în vreme ce o credință moartă este una pur speculativă și mentală în raport cu adevărul Evangheliei. Apostolul a descris credința ca „o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredințare despre lucrurile care nu se văd” (Evrei 11:1), o credință care aduce aproape lucrurile eterne și le prezintă înaintea sufletului ca realități. Astfel, când este obosit de toate refugiile false, golit de toată speranța în sine și adus să vadă și să simtă pericolul și ticăloșia stării sale firești, credinciosul adevărat ajunge să privească la Isus ca singurul adăpost și singura stâncă sigură pentru sufletul lui. El înțelege apoi supremația incomparabilă a unui Mântuitor prețios, tânjește cu dorință fierbinte după El, apelează la El ca singurul izvor de nădejde și se bucură în Hristos Isus, neavând nicio încredere în firea lui pământească (Fil. 3:3). Acum, binecuvântatul Mântuitor și mântuirea Lui glorioasă fac subiectul meditării lui serioase, frecvente și plăcute. Părtășia în Hristos este prețuită acum de el mai presus de toată lumea, el fiind înflăcărat să obțină și să păstreze dovada bună că nădejdea lui în Hristos este bine întemeiată. Acum, favoarea lui Dumnezeu și preocuparea pentru viața veșnică sunt de o importanță mai mare decât orice altceva. El plânge acum fiind conștient de păcatele sale din trecut, suspină sub povara corupției și a imperfecțiunii remanente din el, și umblă sârguincios după sfințenie. Altfel spus, el are acum o conștientizare a acestor realități nevăzute, și oricare ar fi ispitele, căderile sau stricăciunile cu care s-ar putea lupta, nimic nu mai poate alunga din mintea lui marea preocupare pentru sufletul său și pentru Hristos, ca să îl facă leneș, nepăsător sau indiferent față de mântuire. Nimic nu îl mai poate opri să își îndrepte inima și simțămintele către lucrurile lui Dumnezeu, astfel că gusturile și dorințele lui se află acum sub influența stăpânitoare a „legii Duhului de viață” (Rom. 8:2).

Prin contrast, o credință moartă îl lasă deseori pe om sigur, dar nepăsător, banalizând lucrurile despre viața veșnică. Acestea i se par niște lucruri foarte îndepărtate, care nu îi atrag atenția cu seriozitate, nici nu îi cercetează eficace poftele și dorințele sale nepotrivite. Sau (așa cum se întâmplă câteodată), dacă vreun lucru îi alarmează conștiința, îndemnându-l la reformare exterioară și făcându-l ceva mai atent și mai veghetor în purtarea lui, totuși el nu se alege cu nicio conștientizare serioasă a căii mântuirii prin Isus Hristos, care să îi schimbe viața. El fie se străduiește să îndulcească dreptatea lui Dumnezeu și să o împace cu conștiința lui prin religiozitatea sa, astfel că se momește de unul singur adormindu-se din nou în siguranța sa anterioară, sau continuă să agonizeze în mijlocul impresiilor celor mai întunecate, mai groaznice și mai nevrednice despre Dumnezeul glorios, crezând că El este de neschimbat și ireconciliabil față de păcătoși ca el. Un astfel de om ar recunoaște de îndată pe vorbe că Hristos Isus este un Mântuitor suficient, dar el nu poate simți acest adevăr binecuvântat în inima lui. El admite că acest lucru este adevărat, dar pentru el este un adevăr care nu are nicio influență eficace asupra inimii și vieții sale. Deși recunoaște că este adevărat, el nu își sprijină cu smerenie și bucurie sufletul și soarta sa veșnică pe acest adevăr.

Așadar, o credință adevărată conștientizează marile adevăruri ale Evangheliei printr-o descoperire și printr-un impact viu al lor, care îi aduc „lumina cunoștinței slavei lui Dumnezeu pe fața lui Isus Hristos” (2 Cor. 4:6). O credință falsă nu poate decât să accepte aceste adevăruri importante într-un fel lipsit de viață și inactiv. Credința adevărată influențează inima și simțămintele, și privind cu fața descoperită, ca într-o oglindă, la slava Domnului, are parte de schimbarea sufletului după același chip, din slavă în slavă (2 Cor. 3:18). Credința falsă doar înoată în minte, lăsând inima fie într-o stare de siguranță falsă, fie într-una de deznădejde. Cea adevărată este în suflet un principiu constant al vieții divine, din care curg râuri de apă vie. Cea falsă este trecătoare și nestatornică, lăsând sufletul lipsit de orice principiu duhovnicesc de viață și acțiune.

Al doilea semn distinctiv al credinței mântuitoare constă dintr-o acceptare din inimă a condițiilor Evangheliei. O credință mântuitoare primește cu bucurie termenii Evangheliei, în vreme ce o credință moartă nu face decât cel mult să dea un consimțământ rece față de adevărul ei. De aceea, credința autentică este descrisă în Evanghelie ca primirea Domnului Isus Hristos: „Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu” (Ioan 1:12). Răscumpărătorul nostru binecuvântat Se oferă fără plată pe Sine și binecuvântările Lui mântuitoare înaintea bieților păcătoși pieritori. Supunerea noastră față de oferta Evangheliei și acceptarea ei constituie termenii părtășiei noastre în El. De aceea, credincioșii adevărați în Hristos sunt cei care primesc din inimă metoda glorioasă de recuperare a păcătosului din pierzare prin Isus Hristos, și acceptă din suflet un Mântuitor oferit în toate slujirile și binecuvântările Sale. Un credincios adevărat, convins de orbirea și ignoranța firii sale, apelează la Domnul Isus ca să îi ilumineze mintea, ca să îi arate clar calea și ca să îi dea o cunoaștere clară și duhovnicească a lucrurilor mărețe care țin de pacea lui veșnică. El a descoperit, prin propria experiență, incapacitatea sa totală de a obține favoarea divină prin orice reformare exterioară sau performanțe morale proprii, și că are toate motivele să se rușineze în propriii ochi de marile defecte din cele mai alese realizări religioase ale sale. De aceea, el Îl primește pe Hristos cu brațele deschise în sufletul său ca Domnul, neprihănirea lui, apelează la El și doar la El, cerând să-i fie „înțelepciune, neprihănire, sfințire și răscumpărare” (1 Cor. 1:30), și își zidește toată nădejdea acceptării înaintea lui Dumnezeu pe ceea ce Hristos a făcut și a suferit pentru el. Credinciosul adevărat este împovărat de păcătoșenia ființei sale și tânjește după biruința completă asupra simțămintelor, poftelor și dorințelor lui stricate, umblând după curăție în îndatoririle sale și după sfințenia desăvârșită. De aceea, el Îl dorește din inimă și Îl primește pe Domnul Isus ca Sfințitorul și Mântuitorul lui deopotrivă, și caută fierbinte influențele Duhului Lui care să îl înnoiască, să îl întărească și să îl învioreze. Credinciosul adevărat conștientizează că are nevoie de acest Mântuitor binecuvântat în toate slujbele, relațiile și caracterul Lui. El Îl vede ca un Mântuitor pe care sufletul lui îl dorește și, de aceea, Îl primește pe Hristos în întregimea Lui și cu toată inima sa, și fără vreo dorință după alți termeni ai acceptării sale înaintea lui Dumnezeu. El poate avea convingeri negre despre sine și să deplângă mult imperfecțiunile și slăbiciunile mari din credința și sfințenia sa, dar el nu poate nutri niciodată gânduri rele despre Evanghelie și planul de răscumpărare, și nici nu se plânge de condițiile mântuirii. El vede toate acestea ca înțelepciunea și puterea lui Dumnezeu (Efes. 3:10; Rom. 1:16; 1 Cor. 1:24), considerând că planul mântuirii este potrivit în orice fel pentru dificultățile stării lui și pentru dorințele sufletului său.

Prin contrast, o credință moartă nu aduce niciodată sufletul în starea în care să fie de acord cu termenii Evangheliei fără excepție și fără rezerve. Credinciosul fals își poate imagina că el Îl primește pe Domnul Isus ca Mântuitor al lui, dar el nu are temelia și motivația esențială care să îl îndemne să se supună ofertei Evangheliei. La o cercetare imparțială, temelia și motivația se va găsi întotdeauna a fi ceva din el însuși, din dorințele lui bune, din îndatoririle sale, din moralitatea sa, din reformarea sa exterioară, din promisiunile sau planurile sale [religioase]. Prin acestea, el se străduiește să se facă plăcut lui Dumnezeu și pe baza lor speră să fie acceptat. Sau dacă simte o dorință puternică de mântuire prin Hristos, totuși el este mânat doar de frică sau de iubirea de sine, astfel că își va înnoi simțămintele față de alți domni din viața lui de îndată ce dorința aceea inițială se risipește. El nu este conștient că îi lipsesc influențele lui Hristos aducătoare de lumină și viață, căci el nu înțelege ce sunt acestea. El nu se supune neprihănirii lui Hristos (Rom. 10:3-4), căci străduința lui este să își obțină acceptarea înaintea lui Dumnezeu prin bunătatea proprie, prin îndatoriri pe care le împlinește, prin oarece progres în religie, prin planuri pe care le face sau prin viața lui religioasă. El nu se poate supune lui Hristos ca Domn peste viața lui, pentru că în el există o complacere în lenevie de care nu se poate lepăda, în pofte îndrăgite de care nu se poate despărți, în oarece idoli lumești de care inima îi stă alipită, sau de unele îndatoriri dificile pe care se scuză că nu le poate îndeplini.

Nu există nimic mai clar ca deosebirea dintre aceste două feluri de credincioși. Cel adevărat vine la Hristos lipsit de orice nădejde și sprijin în sine, dar vede suficient în Hristos care să răspundă la toate lipsurile și nevoile sale. Cel fals este plin de sine și în sine. Cel adevărat privește la Hristos ca să îi fie lumină, pe când cel fals se sprijină pe priceperea proprie. Cel adevărat se agață de neprihănirea lui Hristos și doar de ea, pe când cel fals speră să aibă parte de Hristos și mântuirea Lui pe baza reușitelor proprii și, în fapt, se așteaptă la o îndreptățire prin propria neprihănire, nu prin a lui Hristos. Cel adevărat vine la binecuvântatul Răscumpărător cu un suflet vinovat, stricat și nevrednic, neavând nimic în sine care să îl recomande și așteptând să primească doar de la El tot ce îi lipsește, cerând de la El aurul încercat în foc, ca să poată fi bogat, balsamul pentru ochi, ca să poată vedea, și haina albă cu care să poată fi îmbrăcat (Apoc. 3:18). Cel fals își formează așteptările față de Hristos pe baza bunătății și a bunei sale dispoziții imaginare. Unul dorește mântuirea prin Hristos deopotrivă de stricăciune și de vinovăție. Altul păstrează o rezervă de pofte amăgitoare și ține la pieptul lui o Dalila de care nu este dispus să se despartă. Unul este gata să Îl primească pe Domnul Isus Hristos în orice condiții, pe când celălalt nu ar veni la Hristos decât în condițiile lui.

Al treilea semn distinctiv al credinței adevărate constă dintr-o încredere smerită în Hristos. O credință mântuitoare este o încredere smerită în Hristos ca Autor al mântuirii noastre, dar o credință moartă se zidește întotdeauna pe o temelie falsă sau pe niciuna. Credința mântuitoare este descrisă deseori în Scriptură printr-o încredere în Domnul, prin dedicarea noastră întreagă față de El și prin odihna în El (Ps. 37:3, 5, 7), ca și prin alte astfel de expresii, care presupun o încredere smerită în suficiența bogată a meritelor Răscumpărătorului și a bogățiilor nemărginite ale îndurării lui Dumnezeu în El. De aceea, chiar și în cel mai mare întuneric și în cele mai mari descurajări, credinciosul autentic își pune sufletul și interesele veșnice în mâinile lui Hristos. Păcatele lui din trecut pot să îi apară în cele mai înfricoșătoare forme, pot să i se pară foarte numeroase și îngrozitor de grave; totuși, el are o încredere smerită că sângele lui Isus Hristos îl curăță de toate păcatele (1 Ioan 1:7). El poate fi apăsat de conștientizarea defectelor din îndatoririle și realizările sale religioase, dar el se uită la neprihănirea lui Hristos văzând-o ca suficientă și o temelie sigură a încrederii sale. Aceasta și doar aceasta îi păzește sufletul să nu se prăbușească, răspunde la străpungerile conștiinței și îl înclină să se sprijine pe harul fără plată și pe îndurarea lui Dumnezeu. El poate fi tulburat de pornirile stricăciunii lui lăuntrice. El poate fi surprins în ceasul nevegherii și poate fi cucerit de puterea dorințelor sale păcătoase sau de vreo ispită neașteptată, dar chiar și în astfel de cazuri, refugiul la care el aleargă este acel binecuvântat „Apărător la Tatăl, Isus Hristos, Cel neprihănit” (1 Ioan 2:1, lit. KJV). Și deși, prin trista experiență a imperfecțiunilor sale îngrozitoare, el poate fi pe punctul de a-și pune întrebări despre starea sa și să se teamă ca nu cumva să se fi amăgit, el se așează în același timp în mâinile lui Hristos și se face dependent de El, fiind convins că El nu îl va părăsi în vreo înșelăciune care să îi piardă sufletul, ci îl va călăuzi prin sfatul Lui și apoi îl va primi în slavă (Ps. 73:24). O astfel de dependență de Hristos manifestă credinciosul chiar și în ceasurile sale cele mai întunecate. Dar când are parte de manifestările vii ale harului, el știe în cine a crezut și este încredințat că El poate să păzească ceea ce I-a încredințat până în ziua de apoi (2 Tim. 1:12). Cu această încredere, el se poate „bucura chiar și în necazuri” (Rom. 5:3). El poate privi chiar moartea în față cu bucurie și să triumfe peste regele groazei.

Prin contrast, falsul credincios își bazează în mod obișnuit așteptările și încurajările pe ceva din el însuși. Chipul lui frumos, bucuriile și confortul lui, străduințele sau planurile sale de a-L sluji pe Dumnezeu sunt lucrurile de care el depinde, și probabil că el nu își va conștientiza greșeala decât după ce va fi prea târziu. Este adevărat că unii dintre aceștia nu zidesc nici măcar pe acest fundament fals, ci își liniștesc sufletele printr-o speranță vagă și generală. Ei cred că Dumnezeu este milostiv și că Isus Hristos a venit ca să mântuiască păcătoșii, sau speră că vor obține cândva harul, dar niciodată la timpul prezent. Astfel, mulți continuă să trăiască liniștiți în păcatele lor, în ușurătate, și să își vorbească de pace în sufletele lor, până ce potopul dizgrației lui Dumnezeu zdrobește refugiul minciunilor lor. Alții, ca urmare a unei educații mai bune sau a vreunui sentiment de vinovăție sau pericol, nu pot să nu vadă că aceste paturi sunt prea scurte ca să îi încapă, astfel că au un soi de credință care îi chinuie. Ei cred în Hristos ca Judecător al lor, dar nu ca Mântuitorul lor. Ei sunt bântuiți de frică și anxietate ori de câte ori conștiința se trezește față de orice idee serioasă legată de viața veșnică. Astfel, ei trăiesc sub un „duh de robie” (Rom. 8:15), neîndrăznind vreodată să își sprijine sufletele pe îndurarea iertătoare a lui Dumnezeu și pe meritul sângelui Răscumpărătorului.

Nimic nu poate fi mai evident decât diferențele acestea dintre cele două categorii de oameni. Unii privesc la Hristos ca la temelia sigură, vrednică de încredere și nădejde, și fac asta în toate strâmtorările, temerile, greutățile și pericolele lor, și deși pot avea îndoieli câteodată legate de părtășia lor în Hristos, ei nu își pun niciodată încrederea intenționat în altceva, nici nu așteaptă siguranța sufletului lor din altă parte decât din El. Ceilalți își lasă sufletul adormit sau își caută odihna doar din neprihănirea Legii, din dorințele și străduințele proprii, simțind că nu își pot obține mângâierea de nicăieri altundeva. Unii își pun toate interesele și toate nădejdile privitoare la har și slavă pe credincioșia făgăduințelor Evangheliei și pe îndurarea infinită a lui Dumnezeu în Hristos. Alții nu știu cum să liniștească acuzațiile propriilor conștiințe și că obțină merite pentru mântuire depinzând de promisiuni goale. Altfel spus, unii își pot vedea siguranța abandonând toate îngrijorările, atât pe cele legate de această lume, cât și pe cele veșnice, în mâinile lui Hristos. Ceilalți, pentru că nu cunosc neprihănirea lui Hristos, trebuie să își facă din neprihănirea Legii refugiul propriu, altfel ar însemna să trăiască fără speranță (Rom. 10:3).

Al patrulea semn al credinței adevărate este supunerea față de Hristos. O credință mântuitoare supune sufletul față de Hristos, pe când una moartă lasă sufletul neînnoit și în neascultare. O credință adevărată purifică inima (F.A. 15:9) și biruiește lumea (1 Ioan 5:4), iar cel care are această nădejde în Hristos „se curăță, după cum El este curat” (1 Ioan 3:3). O credință adevărată unește sufletul cu Hristos, la fel cum o mlădiță este unită de viță, făcându-l în stare să aducă mult rod (Ioan 15:4-5). Credinciosul adevărat urăște orice cale a minciunii. El deplânge și veghează, se luptă și se roagă împotriva tuturor stricăciunilor firii sale pământești și a tuturor imperfecțiunilor din inima și viața sa. Nu există niciun păcat cunoscut în care el să se complacă; nu există nicio îndatorire cunoscută pe care el să o ignore cu bună știință; nu există nicio dificultate care să îl abată de la a-L urma pe Hristos; nu există nicio ispită care să îl momească și să îl abată de la străduința de a face toată voia lui Dumnezeu. Nu este ca și cum el ar fi ajuns deja desăvârșit (Fil. 3:12), căci are încă motive zilnice să își deplângă defectele, dar el poate spune cu adevărat că își găsește plăcerea în Legea Domnului după omul lăuntric (Rom. 7:22), astfel că se străduiește ca în orice aspect și în toată purtarea lui, deopotrivă față de Dumnezeu și față de oameni, în taină și în viața publică, să ducă o viață în conformare față de voia lui Dumnezeu în toate îndatoririle cerute de Dumnezeu.

Prin contrast, aparenta ascultare a unui fals credincios este parțială, deficitară, temporară și doar o chestiune forțată și o constrângere asupra poftelor și dorințelor lui. Dacă se reformează asemenea lui Irod și face „multe lucruri” (Marcu 6:20), totuși el păstrează unele stricăciuni care îi sunt dragi, nedându-le morții sau lăsând unele îndatoriri neglijate. Sau dacă, prin loviturile conștiinței, el este mânat pentru o vreme către o reformare mai generală de toate păcatele cunoscute și către o atenție exterioară mai mare față de toate îndatoririle cunoscute, el nu găsește nicio plăcere lăuntrică în acestea, astfel că este ca un cal orb care va fi păstrat pe cale doar câtă vreme simte smuciturile căpăstrului de o parte sau de alta.

Și aici se vede o diferență clară între un credincios adevărat și unul fals. Unul are în el un principiu de viață al sfințeniei, găsește plăcere în ea și are o dorință fierbinte și continuă după mai multă sfințenie în viață. Celălalt țintește doar la atâta sfințenie cât crede că îl va scăpa de Iad, dar nu îi pasă de nimic mai mult. Ceea ce falsul credincios are este mânat de frică sau făcut cu forța, contrar înclinației sau dorinței reale din sufletul lui. Cel credincios adevărat se străduiește în toată viața lui să trăiască o viață curată înaintea unui Dumnezeu curat, sfânt și atotștiutor. Falsul credincios se odihnește în străduințele sale de a-și amuți conștiința și de a reduce glasul ei la tăcere.

Al cincilea semn distinctiv al credinței adevărate este dragostea față de Dumnezeu și față de semeni. O credință mântuitoare se manifestă prin dragoste față de Dumnezeu și față de oameni, dar o credință moartă eșuează întotdeauna în privința ambelor. Apostolul ne asigură că, dacă am avea toată credința încât să putem muta munții, dar nu avem dragoste, nu suntem nimic (1 Cor. 13:2). „Credința… lucrează prin dragoste” (Gal. 5:6), iar credinciosul adevărat rămâne în dragostea lui Dumnezeu, privind către îndurarea Domnului Isus Hristos pentru viața veșnică (Iuda 1:21). El se desfată gândindu-se la perfecțiunile naturii divine. Gândurile lui despre Dumnezeu sunt dulci și prețioase pentru sufletul lui. Dacă Îl poate avea pe Dumnezeul glorios ca partea lui de moștenire și să trăiască în lumina feței Sale, el poate fi mulțumit cu orice greutăți, încercări și suferințe ar veni pe calea lui. El are o plăcere specială în rânduielile lui Dumnezeu și în toate mijloacele harului rânduite pentru intrarea în prezența Lui specială, și se bucură deseori de o părtășie deosebită cu El. Credinciosul își deplânge mult încetineala sau aspectele lumești, care îi separă sufletul de Dumnezeu, și nu poate găsi nicio odihnă adevărată sau împlinire până nu se întoarce la El. Acesta este cursul obișnuit al vieții credinciosului, iar dacă se întâmplă să uite de Dumnezeu și să îl cuprindă vreo atitudine de nepăsare, carnală sau lumească, aceasta îi întunecă dovada statutului său, îi fură mângâierea și pacea, dar în final îl îndeamnă la străduințe hotărâte și active de a căpăta o trezire a harurilor lui printr-o provizie proaspătă a Duhului lui Isus Hristos. Astfel, credinciosul adevărat are dragostea lui Dumnezeu locuind în el. Din același principiu de viață, el îl iubește pe aproapele lui ca pe sine însuși. El duce o viață perseverentă de dreptate, blândețe, bunătate și facere de bine față de toți oamenii, tolerând rănile altora, fiind gata să ierte, nutrind cele mai bune gânduri despre starea și acțiunile oamenilor după cazul fiecăruia, străduindu-se să trăiască manifestând „dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioșia și blândețea” potrivite unui copil de Dumnezeu (Gal. 5:22-23). Ca atare, el are o dragoste binevoitoare față de toți oamenii, dar mai ales o dragoste specială față de cei ce poartă chipul divin. El găsește o plăcere specială în aceștia, pentru că ei sunt copiii lui Dumnezeu. El îi iubește de dragul Tatălui lor ceresc, ca și ca urmare a acelor trăsături plăcute din ei, care îi fac pe cei neprihăniți să fie mai buni decât semenii lor. El iubește tovărășia sfinților, căci aceștia sunt cei aleși în care el își găsește toată plăcerea (Ps. 16:3). El iubește evlavia lor și se străduiește să le urmeze exemplul în lucrurile în care ei Îl urmează pe Hristos. El iubește persoanele lor și nădăjduiește să li se alăture în laudele veșnice aduse lui Dumnezeu.

Prin contrast, cele mai mari reușite ale unei credințe moarte eșuează în fiecare parte a acestei descrieri. Falsul credincios își poate închipui că are în el ceva din dragostea de Dumnezeu, dar dacă s-ar vedea cum este în adevăr, și-ar da seama că acela nu este decât un idol, produsul închipuirii lui. Dacă pare că Îl iubește pe Dumnezeu ca urmare a bunătății și îndurării Lui, totuși el este îngrozit de Dumnezeu când se gândește la dreptatea Sa, având o aversiune lăuntrică față de puritatea și sfințenia Lui, astfel că obiectul dragostei lui este o ființă imaginară de o toleranță infinită, dar lipsită de dreptate sau sfințenie. Dacă acest om își găsește oarece plăcere în lucrurile religioase, ca urmare a alarmelor conștiinței sau a emoțiilor firești, această plăcere este de scurtă durată și trecătoare, la fel ca principiul din care izvorăște. El se prăbușește de îndată în nepăsare și uitare, iar simțămintele lui sunt rapid implicate în dorințele și umbletele lumești și senzuale. Oricât s-ar amăgi el cu privire la un presupus progres în religie, acest om nu își poate sătura niciodată sufletul prin a-L avea pe Dumnezeu ca partea lui de moștenire. Desigur, el nu poate să ducă niciodată o viață perseverentă de gândire cerească și desfătare în Dumnezeu. Aceleași defecte se găsesc în el și cu privire la dragostea lui față de semeni. Dacă nu este nedrept și înșelător (cum se petrece deseori), nici mânios sau certăreț, nici cu inima de piatră și fără blândețe, nici acru sau scandalagiu, nici răzbunător sau neîmpăcat, totuși el nu îi iubește niciodată pe copiii lui Dumnezeu pentru cine sunt ei. Orice dragoste ar avea el față de rudele lui sau față de ființa unui om care face parte din grupul celor cu preocupări asemănătoare (care, în realitate, nu este mai mult decât un exercițiu al egoismului), el nu iubește niciodată chipul lui Hristos din orice biserică, și nici nu poate iubi o asemănare cu copiii lui Dumnezeu în sfințenia inimilor și a vieților lor.

Și în acest aspect se poate vedea diferența dintre aceste două feluri de oameni. Unii Îl iubesc pe Dumnezeu mai presus de orice, astfel că acela care nu Îl iubește cu o dragoste supremă, nu Îl iubește ca Dumnezeu și, de aceea, nu Îl iubește deloc. Ceilalți caută favoarea lui Dumnezeu doar de frica mâniei Lui sau dintr-o dorință după fericire, nu dintr-o conștientizare a supremației perfecțiunilor Lui glorioase. Cei credincioși iubesc ceea ce Dumnezeu iubește, urăsc ceea ce El urăște și sunt mulțumiți cu El doar în măsura conformării lor după voia și chipul lui Dumnezeu. Falșii credincioși se desfată în poftele și idolii lor, apelând la Dumnezeu doar pentru că nu îndrăznesc să facă altfel. Credincioșii adevărați își găsesc plăcerea în facerea de bine față de toți oamenii, așa cum Dumnezeu însuși face, și au o plăcere specială față de toți cei ce sunt părtași naturii divine, fără deosebire. Prin contrast, dragostea falșilor credincioși este în cel mai fericit caz influențată și mânată de principii egoiste.

Al șaselea semn distinctiv al credinței mântuitoare este smerenia. O credință mântuitoare smerește sufletul și îl face să se vadă ticălos și umil în ochii lui, în vreme ce o credință moartă tinde să înalțe mintea cu închipuiri deșarte legate de suficiența sau supremația proprie. Credinciosul adevărat nutrește un simțământ profund al gravității păcatelor lui, fiind scârbit de sine din cauza lor și adorând îndelunga răbdare a lui Dumnezeu față de el prin faptul că l-a scutit de Iad. El este atât de sensibil față de multele imperfecțiuni din îndatoririle sale, față de păcătoșenia inimii lui, față de neputințele din viața lui și față de nevrednicia lui totală de a primi orice favoare din partea lui Dumnezeu, încât nu poate decât să nutrească cele mai adânci și mai sensibile convingeri că mântuirea lui trebuie să fie o manifestare uimitoare a harului suveran. Este întotdeauna adevărat că, pe cât este mai mare manifestarea iubirii lui Dumnezeu față de sufletul lui, pe atât el are parte de o conștientizare mai mare a nevredniciei și nimicniciei sale, și cu atât mai mult admiră și adoră bogățiile uimitoare ale harului electiv și necondiționat față de o ființă atât de vinovată și stricată ca el. Deși credinciosul adevărat trăiește manifestând dragoste față de alții, negândindu-se la rău, ci crezând totul și nădăjduind totul (1 Cor. 13:5, 7), el găsește întotdeauna motive să se condamne și să își cerceteze critic simțămintele lăuntrice și acțiunile exterioare, îndatoririle religioase și purtarea morală, astfel că nu poate decât să îi prețuiască pe alții mai mult de cât pe sine. El găsește ocazii zilnice pentru a-și înnoi pocăința. El descoperă zilnic motive noi să își deplângă păcatele și să își încredințeze sufletul nevrednic și păcătos numai în îndurarea lui Dumnezeu în Hristos.

Prin contrast, o credință moartă se umflă de mândrie prin gânduri înalte despre realizările proprii, îl face pe acel om să fie mofturos și lipsit de dragoste, și îl inspiră la acel limbaj fățarnic care spune: „Îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni” (Luca 18:11). Sau, ca urmare a aceluiași duh de mândrie, ea îi dă sufletului o siguranță falsă și îl face să se poate cu ușurătate în privința lucrurilor bune, amânând pocăința sau fiind nerăbdător ori deprimat, pentru că nu se vede în stare să manifeste acele fapte bune despre care crede că sunt necesare pentru a fi mântuit.

Acum aș vrea să recapitulăm totul pe scurt și într-un limbaj ușor de înțeles. Dacă ai o dovadă bună a credinței mântuitoare în Hristos, trebuie să ai o cunoaștere a adevărului Evangheliei care să își pună amprenta asupra ființei tale, și să te facă să simți importanța lucrurilor veșnice și nevoia de a fi părtaș lui Hristos, punându-ți în suflet dorințe fierbinți și active după El ca singura ta nădejde și siguranță. Trebuie să accepți din inimă calea mântuirii pe care Evanghelia o revelează și să îți dai acordul din tot sufletul față de condițiile în care ea îți este oferită. Trebuie să Îl primești pe Hristos ca darul fără plată de la Dumnezeu, neaducând nimic din tine despre care să crezi că te-ar face acceptabil înaintea Lui. Trebuie să Îl accepți ca singura ta neprihănire care să îndreptățească înaintea lui Dumnezeu și ca Domnul și Mântuitorul tău, fiind cu totul de acord să fii cârmuit de El și mântuit de El, să fii sfințit de El la fel cum ești îndreptățit de El. Și așa cum trebuie să Îl primești, tot așa trebuie să îți pui încrederea doar în El, ca singura temelie a siguranței și nădejdii mântuirii tale, și ca izvorul continuu al tuturor proviziilor de har pentru sufletul tău, oricare ar fi greutățile și descurajările cu care te-ai confrunta. Trebuie să ai această dovadă statornică a sincerității credinței tale care îți purifică inima și te aduce la o străduință fierbinte după sfințenia permanentă a inimii și vieții, pentru ca ea să lucreze prin dragoste de Dumnezeu și de oameni, păstrându-ți în același timp sufletul într-un simțământ aducător de smerenie cu privire la propria ticăloșie și totala nevrednicie. Aceasta este acea credință prețioasă, singura căreia îi sunt făcute făgăduințele Evangheliei.

Când această credință în Evanghelie și disperarea că nu găsești niciun ajutor în tine însuți te determină să apelezi la Hristos ca singura ta siguranță și să îți sprijini sufletul, vinovat cum este, pe meritele ascultării Lui, pe suficiența harului și a tăriei Lui, și pe credincioșia făgăduințelor Sale, și te supui din inimă domniei și stăpânirii Lui, nu se poate să nu ai parte de influențele sfințitoare ale Duhului Lui, care să te pregătească pentru moștenirea veșnică, pentru că „Cel ce este Amin, Martorul credincios și adevărat” (Apoc. 3:14) ți-a dat cuvântul Lui în acest sens, spunând că dacă vii astfel la El, în niciun caz nu vei fi respins (Ioan 6:37).

Dacă primești din inimă și îndrăgești calea de mântuire a Evangheliei, adică doar prin Hristos, astfel că îți sprijini cu bucurie sufletul și interesele tale veșnice pe El, ca singura temelie a nădejdii și siguranței mântuirii tale, atunci poți ști că ai credința adevărată. În acest caz, Cel care ți-a dat un astfel de har va împlini lucrarea Sa în sufletul tău și te va înfățișa în final fără pată înaintea scaunului Lui de domnie, cu o bucurie negrăită (Iuda 1:24).

Fragment din The Publications of the American Tract Society, Vol. 10.