Esența Evangheliei

„Noi dar, suntem trimiși împuterniciți ai lui Hristos; și, ca și cum Dumnezeu ar îndemna prin noi, vă rugăm fierbinte, în Numele lui Hristos: Împăcați-vă cu Dumnezeu! Pe Cel ce n-a cunoscut nici un păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El.” – 2 Corinteni 5:20-21

Esența Evangheliei este răscumpărarea, iar esența răscumpărării este jertfa substitutivă a lui Hristos. Orice alte greșeli ar face, cei care predică acest adevăr, predică Evanghelia; dar cei care nu predică despre ispășire, orice altceva ar afirma ei, pierd din vedere miezul și esența mesajului divin. În aceste zile, mă simt obligat să revin și să insist asupra adevărurilor elementare ale Evangheliei. În vreme de liniște și pace, ne-am putea simți liberi să explorăm aspecte mai profunde ale adevărurilor credinței; dar acum trebuie să rămânem acasă și să apărăm principiile de bază ale credinței în inimile noastre și în adunările Bisericii. În vremurile acestea, s-au ridicat chiar din Biserică unii oameni care vorbesc lucruri stricate. Sunt mulți care ne tulbură cu filozofiile și interpretările lor ciudate, prin care neagă doctrinele pe care altfel pretind că le predică, și astfel subminează credința pe care au jurat să o păstreze. De aceea, este bine ca unii dintre noi, care știm în ce credem și care nu avem intenții ascunse în spatele cuvintelor noastre, să punem piciorul în prag, să ne afirmăm credința ținând sus Cuvântul vieții, și să declarăm cu claritate adevărurile fundamentale ale Evangheliei lui Isus Hristos… Eu nu-mi doresc să fiu celebru pentru nimic altceva decât pentru predicarea acelei vechi Evanghelii. Există o mulțime de oameni care vă pot amăgi cu o muzică nouă; dar eu nu-mi doresc să am parte de nicio altă muzică, decât cea care se aude cântată în ceruri – „A Lui, care ne iubește, care ne-a spălat de păcatele noastre cu sângele Său … a Lui să fie slava și puterea în vecii vecilor!” (Apocalipsa 1:5-6)…

Fraților, experiența îndelungată mi-a arătat că nimic nu atinge inima omului cum o face crucea lui Hristos; și când inima este astfel atinsă și rănită de sabia cu două tăișuri a Legii, nimic nu îi vindecă rănile cum o face balsamul care curge din inima străpunsă a lui Hristos. Crucea este viață pentru cel mort spiritual… Atunci când noi vedem oameni care sunt înviați din moarte spirituală, convertiți și sfințiți prin doctrina jertfei substitutive, putem concluziona fără să greșim că aceea este doctrina adevărată a ispășirii. Eu unul n-am văzut oameni care să poată fi capabili să trăiască pentru Dumnezeu și în sfințenie, decât prin intermediul doctrinei morții lui Hristos în locul lor. Am văzut inimi de piatră, care niciodată nu băteau a viață, transformându-se în inimi de carne când Duhul Sfânt i-a făcut capabili să cunoască acest adevăr… Istoria Celui care a iubit atât de mult sufletele oamenilor încât S-a dat pe Sine pentru mântuirea lor este încă la dispoziția Duhului Sfânt, fiind cea mai puternică dintre toate forțele care acționează asupra minții omului…

O învățătură deosebită

Așadar, vom vorbi în primul rând, cu tot curajul posibil, despre această doctrină deosebită. Doctrina măreață, cea mai importantă dintre toate, este aceasta: că Dumnezeu, văzând oamenii pierduți din cauza păcatelor lor, a luat aceste păcate de la ei și le-a transferat asupra singurului Lui Fiu, făcându-L păcat pentru noi, deși El nu cunoscuse păcatul; ca urmare a acestui transfer al păcatelor, cel care își pune credința în Hristos Isus este socotit drept și neprihănit, iar apoi îi este atribuită neprihănirea lui Dumnezeu în Hristos. Hristos a fost socotit păcat pentru ca păcătoșii să fie socotiți neprihănire. Aceasta este doctrina jertfei substitutive a Domnului nostru Isus Hristos, care a murit în locul oamenilor vinovați.

Haideți să vedem mai întâi cine a fost făcut păcat pentru noi? Descrierea Garantului¹ nostru cel mare ne este oferită aici ca punctul principal al pasajului, și putem fi siguri că ne este de ajuns pentru a medita acum la acest subiect. Substitutul nostru a fost fără pată, nevinovat și pur. „Pe Cel ce n-a cunoscut nici un păcat, El L-a făcut păcat pentru noi.” Hristos Isus, Fiul lui Dumnezeu, S-a întrupat, S-a făcut trup și a locuit printre oameni; dar, deși El a fost făcut asemenea oamenilor în ce privește trupul, El n-a cunoscut păcatul. Deși păcatul a fost pus asupra Lui, acest lucru nu L-a făcut vinovat. El n-a fost și nici n-ar putea fi păcătos; El n-a cunoscut păcatul în niciun fel. El n-a încălcat niciodată și în niciun fel Legea măreață a adevărului și dreptății de-a lungul întregii Sale vieți. Legea era în inima Lui; era natura Lui să fie sfânt. El a putut spune întregii lumi, „Cine dintre voi Mă poate dovedi că am păcat?” (Ioan 8:46). Până și judecătorul Său indecis a întrebat: „Dar ce rău a făcut?” (Matei 27:23). Când întreg Ierusalimul a fost provocat și mituit ca să aducă mărturii mincinoase împotriva Lui, n-au putut fi găsiți martori care să Îl poată dovedi vinovat. A fost necesar ca vorbele Sale să fie citate greșit și denaturat ca să poată fi acuzat de cruzii Săi vrăjmași. Viața Sa a fost permanent cercetată în baza ambelor table ale Legii, dar El n-a încălcat nici măcar una dintre porunci. După cum evreii examinau mielul pascal² înainte să îl sacrifice, tot așa au făcut cărturarii și fariseii, ca și învățătorii Legii, magistrații și nobilii, examinându-L pe Domnul Isus, fără însă a fi capabili să descopere la El cea mai măruntă greșeală. El a fost Mielul lui Dumnezeu, fără pată, fără vreun defect.

La El nu a putut fi găsit nici un păcat săvârșit intenționat și nici păcate făcute prin omisiune³. Dragi frați, probabil că noi, care suntem credincioși, am fost făcuți capabili, prin harul lui Dumnezeu, să scăpăm de majoritatea păcatelor făcute cu intenție; totuși, în ceea ce mă privește, eu îmi deplâng zilnic păcatele de omisiune, lucruri pe care trebuia să le fac și nu le-am făcut. Chiar dacă suntem părtași darurilor spirituale, totuși acestea nu ne pot conduce până la gradul de sfințenie pe care ni l-am dori. Chiar dacă noi facem ceea ce este drept să facem, totuși în mod obișnuit nu facem lucrurile perfect, fie în ce privește motivațiile, fie în ce privește maniera în care facem acele lucruri, fie în ce privește satisfacția de sine cu care privim aceste fapte, după ce le-am făcut. Cu toții ratăm să-I dăm glorie totală lui Dumnezeu, într-un fel sau în altul. Uităm să facem lucruri pe care ar trebui să le facem, sau, dacă le facem, putem fi găsiți foarte ușor vinovați de a fi căldicei, de a ne bizui mai mult pe noi înșine, de a fi necredincioși, sau chiar de unele greșeli grave. Dar nu așa au stat lucrurile cu Răscumpărătorul nostru dumnezeiesc. Nimeni nu poate spune că a existat cea mai mică deficiență în frumusețea Sa perfectă. El a fost pur în inimă, scopuri și gând, în cuvânt, în faptă, în spirit… Nici o perlă nu a căzut de pe lănțișorul de argint al caracterului Său. Nici o virtute nu le-a umbrit și nu le-a micșorat pe celelalte: toate perfecțiunile Sale se combină într-o armonie perfectă în El.

Domnul nostru nu a cunoscut niciun păcat în gândurile Sale. Mintea Sa nu a produs niciodată vreo dorință rea. Câtă vreme a slujit pe acest pământ, nu a existat nicicând în inima binecuvântatului nostru Domn vreo dorință după plăceri rele și nici vreo dorință de a scăpa de vreo suferință sau rușine. Când El a spus, „Tată, dacă este cu putință, depărtează de la Mine paharul acesta!” (Matei 26:39), El n-a vrut să spună că voia să scape de paharul amar cu prețul lucrării și a vieții Sale perfecte. Expresia „dacă este cu putință” avea sensul acesta – „dacă este consecvent cu ascultarea deplină de Tatăl și cu împlinirea scopurilor divine”. Noi vedem slăbiciunea naturii Sale omenești manifestându-se în agonia Sa, dar și sfințenia hotărâtă și biruitoare a naturii Sale, când El a adăugat, „totuși nu cum voiesc Eu, ci cum voiești Tu” (Matei 26:39). El a luat asupra Lui asemănarea trupului omenesc și, chiar dacă trupul Său I-a cauzat adeseori slăbiciuni fizice, totuși aceste slăbiciuni n-au condus niciodată la păcat în ceea ce Îl privește. El a luat slăbiciunile noastre asupra Lui, dar în El nu s-a arătat niciodată vreo slăbiciune care să aibă vreun păcat atașat ei. Din acei ochi binecuvântați nu a plecat niciodată vreo privire rea; de pe buzele Sale nu a fost rostit niciodată un singur cuvânt nepotrivit; picioarele Sale n-au călcat niciodată pe căi greșite, nici mâinile Sale nu s-au îndreptat vreodată către a face o faptă păcătoasă; și toate acestea pentru că inima Sa a fost plină de sfințenie și dragoste. Domnul nostru a fost fără pată atât pe interior, cât și pe exterior. Atât dorințele cât și acțiunile Sale au fost perfecte. Dacă ar fi fost cercetat de privirea Omniscienței, în El nu s-ar fi putut găsi nici măcar o umbră de greșeală.

Ba mai mult, în Răscumpărătorul nostru n-au existat nici măcar înclinații de orice fel înspre rău. Prin contrast, în noi există întotdeauna astfel de înclinații, căci pata păcatului original⁴ a rămas asupra noastră. Noi trebuie să ne stăpânim pe noi înșine, și facem lucrul acesta cu multă trudă și înfrânare, altfel ne-am duce direct la pierzare. Natura noastră firească poftește lucrurile rele și, de aceea, are nevoie să fie înfrânată, uneori cu forța. Fericit este acel om care poate să se stăpânească pe sine. Dar, în ceea ce-L privește pe Domnul nostru, însăși natura Lui a fost pură, dreaptă și iubitoare. Toate dorințele Sale au fost îndreptate către bine. Viața Sa neînfrânată a constat numai în sfințenie: El a fost „sfântul copil Isus.” Prințul acestei lumi n-a putut găsi în El nici măcar un gram de fitil pe care să îl aprindă. Nu doar că prin El n-a curs păcatul, ci în El n-a existat nici un strop de păcat, nici o înclinație către păcat, nici o tendință într-acolo. Privește la viața Sa de taină, și Îl vei vedea rugându-Se; uite-te în sufletul Lui, și Îl vei găsi dornic să facă și să împlinească voia Tatălui. O, ce caracter binecuvântat are Isus! Dacă aș putea strânge toate vocile oamenilor și ale îngerilor laolaltă, tot n-aș putea descrie perfecțiunea Lui absolută. Pe drept Îi este El plăcut Tatălui! Pe drept este El adorat în ceruri!

Dragilor, a fost absolut necesar ca Acela care trebuia să sufere în locul nostru să fie fără pată. Cum ar putea un păcătos, care își merită pedeapsa din cauza păcatelor sale, să își poarte povara mâniei, pe bună dreptate câștigată prin păcatele sale? Domnul nostru Isus Hristos, ca om, S-a supus Legii: dar El nu a datorat nimic acelei Legi, pentru că El a împlinit-o perfect și în toate aspectele ei. El a fost capabil să stea în picioare nevinovat și să ia locul altora, pentru că El n-a purtat povara vreunei greșeli care să Îi fi aparținut. El avea doar o obligație față de Dumnezeu, pentru că El Se oferise de bunăvoie să fie Garantul și Jertfa pentru aceia pe care Tatăl I-a dat. El a fost curat, altfel n-ar fi putut să ia povara oamenilor vinovați.

O, cât de mult Îl admir pentru că, fiind Cine a fost, fără pată și de trei ori sfânt, atât de sfânt încât nici cerurile nu păreau imaculate în prezența Sa și până și îngerilor le puteau fi găsite greșeli, totuși El a binevoit să Se facă păcat pentru noi! Cum ar fi putut El să suporte să fie numărat între nelegiuiți și să poarte păcatele multora? Pentru un om păcătos se poate să nu fie mare greutate să trăiască printre oameni păcătoși; dar pentru unul care este pur, curat în totul, trebuie să fie extrem de greu să locuiască în mijlocul netrebnicilor rătăciți și stricați. Cât de copleșitoare trebuie să fi fost întristarea Hristosului cel perfect și pur să locuiască în mijlocul ipocriților, egoiștilor și păgânilor! Și cu cât mai greu trebuie să fi fost pentru El să ia asupra Sa păcatele oamenilor vinovați. Natura Sa delicată și sensibilă trebuie să se fi zguduit numai la apropierea de umbra păcatului, și totuși citim cuvintele acestea și ne minunăm: „Pe Cel ce n-a cunoscut nici un păcat, El L-a făcut păcat pentru noi.” Domnul și Stăpânul nostru perfect a purtat păcatele noastre în trupul Său pe lemn. El, înaintea Căruia chiar și soarele se face mic și strălucirea cerului pălește, a fost făcut păcat. N-am nevoie să pun acest adevăr în cuvinte rafinate: faptul în sine este prea imens pentru a avea nevoie să fie amplificat prin intermediul limbajului omenesc. A încerca să poleiești aurul pur sau să pictezi crinul ar fi lucruri absurde, dar și mai absurd ar fi să încercăm să acoperim omenești frumusețile fără egal ale Crucii cu florile oratoriei omenești.

Ce s-a făcut cu El?

Această întrebare mă conduce la a doua temă a textului de față, și anume, Ce anume s-a făcut Celui care nu a cunoscut nici un păcat? A fost „făcut păcat.” Aceasta este o expresie importantă: cu cât te gândești mai mult la importanța ei, cu atâta vei fi mai uimit de tăria ei. Numai Duhul Sfânt ar fi putut să creeze o astfel de expresie. Învățătorul divin a găsit înțelept să folosească expresii foarte puternice, altfel semnificația lor nu ar fi pătruns în mințile oamenilor. Chiar și în acest caz, în ciuda sublinierilor, a clarității și a aspectului distinctiv al limbajului folosit aici, ca și în alte locuri din Scriptură, există oameni care îndrăznesc să nege faptul că doctrina ispășirii substitutive ar exista în Scriptură. Este inutil să stai să te contrazici cu oameni care vin cu astfel de subtilități. Ceea ce este clar este că, pentru ei, limbajul folosit nu are nici o semnificație. Trebuie să fii pur și simplu un om stricat să citești capitolul 53 din Isaia și să îl accepți ca făcând referire la Mesia, pentru ca apoi să negi jertfa Sa substitutivă. Cu astfel de persoane este lipsit de sens să te contrazici; ei sunt atât de orbi încât și dacă i-ai putea transporta până la Soare, ei tot nu l-ar putea vedea. Tragic este că atât în biserică, cât și în afara ei, există o împotrivire mortală față de acest adevăr. Gânditorii moderni se străduiesc să fugă cât mai departe de înțelesul evident dat de Duhul Sfânt, anume că păcatul a fost luat de la cei vinovați și transferat asupra Celui nevinovat. Textul spune, „Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor” (Isaia 53:6). Nu există limbaj mai simplu care să poată fi folosit; sau, dacă am admite că ar exista, iată care este acesta: „El L-a făcut păcat pentru noi.”

Domnul Dumnezeu a pus toată povara păcatelor omului asupra lui Isus, Care le-a primit în mod voluntar. În loc ca acestea să rămână asupra păcătosului, care le-a săvârșit, ele au fost puse asupra lui Hristos, care nu era vinovat de ele; în același timp, neprihănirea lui Hristos a fost transferată în contul celor vinovați, care nu puteau să o producă, astfel că aceia care erau vinovați sunt socotiți neprihăniți. Aceia care, prin natura lor, sunt vinovați, sunt considerați neprihăniți, în timp ce Acela care, prin natura Sa, nu a cunoscut păcatul deloc, a fost tratat ca și cum ar fi fost vinovat de păcat. Cred că am citit într-o mulțime de cărți despre ipoteza că un astfel de transfer ar fi imposibil și că afirmația de mai sus nu ar avea nici un efect asupra minții omului. Nu îmi pasă dacă acest lucru este posibil sau nu pentru necredincioșii care mai știu și ei câte ceva: îmi este clar și evident că acest lucru este posibil pentru Dumnezeu, pentru că El a făcut acest lucru. Dar ei spun că ar fi contrar logicii. Nu mă interesează nici asta: poate să fie contrar logicii unor necredincioși, dar pentru mine nu este contrar… Dumnezeu a spus aceasta, și eu cred; apoi crezând, eu descopăr astfel viața și mă bucur de ea. Și n-ar trebui să predic aceasta? Evident că da… Hristos n-a fost vinovat și nici nu putea fi învinuit de ceva; însă El a fost tratat ca și cum ar fi fost vinovat, pentru că El a vrut să stea în locul celor vinovați. Dar nu doar că a fost tratat ca un păcătos, ci El a fost tratat ca și cum ar fi fost El Însuși păcat în sens abstract. Acesta este un adevăr uimitor. Cel fără de păcat a fost făcut păcat.

Păcatul a apăsat greu asupra Celui care a stat în locul nostru. El a simțit greutatea acestuia în Grădina Ghetsimani, unde „sudoarea I se făcuse ca niște picături mari de sânge, care cădeau pe pământ.” (Luca 22:44). Toată greutatea păcatului a venit asupra Lui când a fost țintuit pe acea cruce blestemată. Acolo, în decursul acelor ore de întuneric, El a suferit infinit mai mult decât am putea noi descrie în cuvinte. Noi știm că El a fost condamnat de oameni, și așa este și scris: „…a fost pus în numărul celor fărădelege.” (Isaia 53:12)… Aceasta a fost o batjocorire care s-a revărsat realmente asupra Persoanei Sale binecuvântate. Și noi știm toate acestea. Mai știm și că El a suportat dureri nenumărate în trupul și mintea Sa: a însetat, a strigat în agonia momentelor când a fost despărțit de Tatăl, a sângerat și a murit. Știm și că El Și-a vărsat sufletul până la moarte. Dar dincolo de ceea ce a fost vizibil, pentru El a existat o prăpastie nemăsurată de suferință. Liturghia greacă⁵ vorbește despre suferințele Sale necunoscute nouă, subliniind că au existat atunci anumite suferințe care ne sunt necunoscute. El a fost în egală măsură Dumnezeu și om, iar Dumnezeu Tatăl Și-a manifestat puterea totală asupra umanității Fiului, astfel încât această putere a fost concentrată în sufletul Său și îndurată de El, într-o suferință inimaginabilă nouă… „El L-a făcut păcat pentru noi”. Ia aminte la cuvintele folosite. Încearcă să percepi înțelesul lor, dacă poți. Îngerii doresc să privească la acest adevăr. Privește îndelung la acest cristal extraordinar. Pune-ți ochii să cerceteze adânc în acest opal, în interiorul căruia sunt flăcări de foc. Domnul L-a făcut păcat pentru noi pe Cel perfect inocent. Aceasta înseamnă mai mult decât umilință, întuneric, agonie și moarte, în proporții mult peste ce îți poți imagina, și a adus asupra duhului blând și nobil al Domnului nostru un fel de tulburare de neconceput. Nu vreau să spun cu aceasta că Răscumpărătorul nostru a îndurat Iadul, nu asta vreau să spun. Nu vreau să spun că El ar fi îndurat pedeapsa exactă pentru păcat sau vreun echivalent al acesteia, ci faptul că El a îndurat dreptatea lui Dumnezeu cerută de Legea Sa mai clar și mai deplin decât ar fi fost administrată prin condamnarea păcătoșilor pentru care El a murit. În multe aspecte, crucea este o revelare mai mare a mâniei lui Dumnezeu împotriva păcatelor omului decât ar fi chiar Iadul, și decât fumul chinului care se suie în vecii vecilor din Iad (Apocalipsa 14:11). Acela care vrea să cunoască ura față de păcat a lui Dumnezeu trebuie să-L vadă pe Singurul Lui Fiu sângerând în trup și suflet până la moarte; de fapt, un astfel de om trebuie să deslușească și să citească în străfundul inimii lui fiecare cuvânt și fiecare înțeles al versetului de mai sus… O, profunzimea suferinței, dar în același timp înălțimea dragostei!… Cât de acceptați trebuie să fie înaintea lui Dumnezeu aceia care sunt făcuți de Însuși Dumnezeu să fie „neprihănirea lui Dumnezeu în El”! Nici nu îmi pot imagina vreun lucru mai perfect ca acesta.

După cum Hristos a fost făcut păcat, deși El nu păcătuise niciodată, tot așa noi suntem făcuți neprihănire, deși noi nu putem pretinde că am fi fost vreodată neprihăniți în și prin noi înșine. Deși suntem păcătoși și de aceea trebuie să ne mărturisim cu durere păcatul, totuși Domnul ne acoperă complet cu neprihănirea lui Hristos, și tot ceea ce se vede este numai neprihănirea Lui, noi fiind făcuți neprihănirea lui Dumnezeu în El. Acest lucru este aplicabil tuturor sfinților, tuturor celor ce își pun credința în Numele Lui. O, cât de splendidă este această învățătură! Îți dai seama de aceasta, prietene? Deși ești păcătos și, în tine însuți, datorită păcatului, ești stricat, diform și fără valoare, totuși, dacă Îl primești pe Acest Înlocuitor pe care Dumnezeu ți-L oferă în Persoana Fiului Său drag, păcatele tale dispar și neprihănirea Lui vine peste tine. Păcatele tale sunt transferate asupra lui Isus, Mielul de jertfă; nu îți mai aparțin. El le-a îndepărtat de la tine. Aș putea adăuga că neprihănirea Lui este pusă în contul tău, dar este mai mult, după cum textul ne spune, anume că „tu ești făcut neprihănirea lui Dumnezeu în El.” Nici o doctrină nu poate fi mai încântătoare ca aceasta pentru cei care își simt greutatea păcatelor și povara blestemului.

Fragment dintr-o predică rostită în dimineața zilei Domnului, pe 18 Iulie 1886, la Metropolitan Tabernacle, Newington, republicată de Pilgrim Publications. Disponibilă în întregime limba engleză la Chapel Library și în limba română la Magna Gratia.

Note bibliografice și explicative

1) Garant – cineva care își asumă responsabilitățile sau datoriile altcuiva

2) Mielul pascal – mielul care era jertfit și mâncat în timpul Paştelor evreiești

3) Păcat săvârșit intenționat….prin omisiune – un păcat săvârșit intenționat este acela când cineva face un lucru interzis, sau un lucru bun dar cu intenție greșită; păcatul prin omisiune este atunci când cineva nu face lucrul care îi este poruncit.

4) păcatul original – Întrebare: În ce constă păcătoșenia stării în care omul a căzut? Răspuns: Păcătoșenia stării în care omul a căzut constă din vinovăția primului păcat al lui Adam, absența neprihănirii inițiale a oricărui om, și corupția întregii sale naturi, denumită în mod obișnuit păcatul original, alături de toate păcatele și nelegiuirile concrete care au izvorât din aceasta. (Spurgeon’s Catechism, Întrebarea 17; disponibil în limba engleză la Chapel Library).

5) Liturghia greacă – slujba de împărtășanie în bisericile ortodoxe

Un garant este cineva care se angajează și devine astfel obligat să facă un lucru anume pentru altcineva, precum plata unei datorii sau aducerea acelei persoane în siguranță într-un anume loc; așadar, atunci când acea persoană s-a achitat de obligația pe care și-a asumat-o, persoana în numele căreia garantul a acționat este achitată de obligație. – Thomas Goodwin