Lucrarea federală a lui Hristos

Prin termenul federal¹, vrem să spunem că a existat o unire oficială între Mijlocitor² și cei pentru care El a mijlocit sau, într-o exprimare mai simplă, că există o unire legală între Hristos și poporul Său. „Acolo unde se vorbește despre cei aleși, în Vechiul Testament, ca fiind cei pentru care Dumnezeu face un legământ, aceștia sunt văzuți ca fiind în Hristos și una cu El. Legământul nu a fost făcut cu ei în afara lui Hristos. Acest lucru ne este prezentat și în Galateni 3:16: „făgăduințele au fost făcute „lui Avraam și seminței lui””, dar această sămânță este Hristos. Aleșii sunt denumiți aici (ca și în 1 Corinteni 12:12) cu termenul „Hristos”, datorită unirii dintre Hristos și cei aleși. În mod asemănător, atunci când se vorbește despre Hristos, precum în Isaia 42:16, ca fiind Acela cu care Tatăl a intrat în legământ, aleșii trebuie văzuți ca fiind în El. Fiind uniți și una cu El, jertfa Lui ispășitoare este considerată ca jertfa lor de ispășire: „Am fost răstignit împreună cu Hristos” (Galateni 2:20).³

„Hristos nu este doar Substitutul, ci și Garantul poporului Său. Evanghelia este întemeiată pe faptul că Adam și Hristos sunt capi și reprezentanți, din punct de vedere al legământului, pentru familiile lor respective. Astfel, despre ei se vorbește cu expresiile „omul dintâi” și „omul al doilea” (1 Corinteni 15:47) ca și cum n-ar fi existat nimeni altcineva decât cei doi, căci urmașii fiecăruia sunt în totalitate dependenți de capii lor. În Adam, noi toți murim; în Hristos, toți suntem înviați (1 Corinteni 15:23). Primul „toți” include orice individ din întreaga omenire; cel de-al doilea „toți”, așa cum explică apostolul, are sensul de toți „care sunt ai lui Hristos” (1 Corinteni 15:23).”⁴

Legământul lui Dumnezeu cu Hristos s-a făcut în calitatea Acestuia din urmă de Cap al aleșilor Săi, așa încât, în cel mai real sens posibil, acel legământ a fost făcut cu ei. Acest lucru explică toate acele pasaje care vorbesc despre unirea sfinților cu Hristos, precum: „răstignit împreună cu Hristos” (Galateni 2:20); „am murit împreună cu Hristos” (Romani 6:8); „am fost îngropați împreună cu El” (Romani 6:4), lucru simbolizat prin botez; „înviați în El și împreună cu El” (Coloseni 2:12); înviați „împreună” (Efeseni 2:6) și puși „să ședem împreună în locurile cerești, în Hristos Isus” (Efeseni 2:6). Așadar, din punct de vedere legal, ei au fost una cu El și El cu ei, în tot ceea ce El a făcut în satisfacerea deplină a dreptății lui Dumnezeu. Asupra acestui aspect de importanță vitală nu putem să ne exprimăm mai bine decât oferind o sinteză a ultimei părți a capitolului 2 din lucrarea foarte valoroasă a lui Hugh Martin: „Cum ar trebui să formulăm și să întărim relația ce există între Hristos și cei ai Săi, în calitate de Răscumpărător și răscumpărați, dacă nu mergem înapoi la doctrina legământului?⁵ Este evident că o anumită relație trebuie recunoscută ca fiind existentă între Hristos și cei pentru care El moare, altfel nici nu ne putem apropia de ideea unei jertfe substitutive.⁶ Posibilitatea ispășirii reale subliniază și implică în mod absolut o legătură între Cel care ispășește și cei pentru care este făcută ispășirea. Acest lucru este chiar axiomatic. Întrucât există o nevoie absolută și evidentă a unei relații, atunci când căutăm să identificăm care este acea relație, cercetarea noastră nu se poate încheia în mod satisfăcător până nu ajungem să recunoaștem unirea din cadrul legământului. Același motiv care implică existența unei relații rămâne nesatisfăcut până când el nu identifică acea relație.”⁷

Dacă ne-am referi la unirea dintre Hristos și poporul Său, care este realizată prin regenerarea lor, făcută de Duhul Sfânt folosindu-se de credință în calitate de dar al Său, n-am rezolva necesitatea situației noastre. Este adevărat că aceasta – regenerarea – este indispensabilă pentru ca orice persoană să se poată bucura până și de cea mai mică dintre binecuvântările răscumpărării făcute de Hristos. Dar trebuie să fi existat o relație între Hristos și poporul Său înainte ca El să îi răscumpere. Nevoile situației noastre nu sunt rezolvate și împlinite nici atunci când facem referire la Întrupare. Este adevărat, Răscumpărătorul trebuie să ia asupra Sa un trup de carne și sânge înainte de a ne putea răscumpăra, însă, cu toate acestea, trebuie să existe o legătură a unității mult mai apropiată decât simplul fapt că Hristos este părtaș asemănării, trupește, cu cei mântuiți și cei nemântuiți. El S-a făcut „sămânța lui Avraam” (Evrei 2:16), nu „sămânța lui Adam”! Nu este suficient nici să spunem că relația este una de garant și substitut, căci ne rămâne deschisă întrebarea: „Ce anume a făcut drept și potrivit ca Fiul lui Dumnezeu să sufere pentru alții, Cel Sfânt să fie făcut păcat?” Iată, către acest aspect al discuției trebuie să ne îndreptăm atenția.

Hristos era Garantul poporului Său pentru că El era Substitutul lor. El a acționat în numele lor pentru că S-a așezat în locul lor. Relația avută ca Substitut justifică rolul Său de Garant. Dar ce anume justifică substituția? Există un lucru în jurul căruia se învârt toate celelalte. Susținem și noi cu toată fermitatea ceea ce Dr. Martin spunea: „nu putem căpăta vreo satisfacție în acest aspect, nici un răspuns suficient la această întrebare, motiv pentru care nu ajungem nici la o concluzie satisfăcătoare pentru întreaga noastră cercetare, până nu privim la doctrina unirii legământului cel veșnic. Aici se găsește relația aceea măreață, care susține totul. Aici se găsește legătura aceea primară, măreață, între Răscumpărător și cei răscumpărați, singura care susține toate celelalte lucruri în ce privește relația adevărată dintre ei. „Căci Cel ce sfințește și cei ce sunt sfințiți, sunt dintr-unul. De aceea, Lui nu-i este rușine să-i numească „frați”” (Evrei 2:11). El a stat în locul nostru, pentru că este una cu noi – S-a identificat cu noi și noi cu El.”⁸

Mânat de o dragoste infinită, Hristos, ca Dumnezeu–Om, a acceptat în mod liber termenii legământului veșnic care I-a fost propus și Și-a asumat în mod voluntar toate responsabilitățile legale ale poporului Său. În calitate de Cap al lor, El a coborât pe pământ, a trăit și a murit ca Reprezentant al lor. El a ascultat și a suferit ca Substitut al acestora. Prin ascultarea și suferințele Sale, El a împlinit toate obligațiile lor. Suferințele Sale au eliminat pedeapsa Legii iar ascultarea Sa a adus binecuvântări infinite pentru ei. Romani 5:12-19 afirmă în mod explicit faptul că aleșii lui Dumnezeu sunt „socotiți neprihăniți” în mod legal pe baza aceluiași principiu prin care ei au fost anterior „socotiți păcătoși”. „Unirea noastră cu Hristos este de același ordin și implică aceeași categorie de efecte ca și unirea noastră cu Adam. De aceea, noi o denumim uniune federală sau vitală. Indiferent cum ar denumi-o alții, va rămâne un lucru cert că ea are o astfel de natură, întrucât implică o asemănare a relațiilor legale și a obligațiilor și drepturilor reciproce”.⁹ „Căci, după cum prin neascultarea unui singur om, cei mulți au fost făcuți păcătoși, tot așa, prin ascultarea unui singur om, cei mulți vor fi făcuți neprihăniți” (Romani 5:19) – „Pe Cel ce n-a cunoscut niciun păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El” (2 Corinteni 5:21). În urmă cu peste o mie de ani, Augustin¹⁰ remarca următoarele: „Gradul de apropiere din această unire transcendentală¹¹ este atât de greu de descris în cuvinte, încât auzim vocea mădularelor care suferă odată cu Capul lor și care au strigat, prin Acesta, pe cruce, „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Matei 27:46). Într-o manieră asemănătoare, auzim vocea Capului aflat în suferință, atunci când a suferit în mădularele Sale și i-a strigat persecutorului acestora, aflat pe drumul către Damasc, „Saule, Saule, pentru ce Mă prigonești?” (Faptele Apostolilor 9:4)”.

Relația federală a lui Hristos cu poporul Său a fost una reală, pe baza căreia Dumnezeul cel fără greșeală a considerat că este drept să Îl pedepsească pe Hristos pentru păcatele poporului Său și să pună în contul acestora neprihănirea Lui, satisfăcând astfel în mod complet toate cerințele Legii ce erau cerute de la ei. Drept rezultat al acelei uniri, Hristos a fost, în toate lucrurile, „asemenea fraților Săi” (Evrei 2:17), fiind „pus în numărul celor fărădelege” (Isaia 53:12). În schimb, ei sunt făcuți „mădulare ale trupului Lui, carne din carnea Lui și os din oasele Lui” (Efeseni 5:30). Drept consecință a acestei uniri federale, Hristos a fost făcut în același timp „un duh dătător de viață” (1 Corinteni 15:45), așa încât, la vremea potrivită, fiecare dintre cei ce sunt poporul Său să devină un membru viu al acelui trup spiritual, al cărui Cap este El (Efeseni 1:19-23).

Relația dintre Hristos și cei care beneficiază de ispășirea făcută de El nu a fost, de aceea, o relație vagă, nedefinită, întâmplătoare, ci ea a fost constituită dintr-o unire vitală, o identitate legală și o unitate în legământ. Calitatea de Garant presupune acest lucru. Substituția strictă îl implică. Imputarea reală funcționează pe baza lui. Pedeapsa pe care Hristos a îndurat-o n-ar fi putut fi aplicată fără aceasta. Cei pentru care s-a realizat satisfacerea cerințelor legământului, în mod inevitabil, sunt părtași beneficiilor acesteia și primesc tot ceea ce ea a obținut pentru ei. Doar acest lucru poate da la o parte obiecția nedreptății care ține de suferința Celui nevinovat pentru cei vinovați, întrucât doar el explică transferul suferințelor și a meritelor lui Hristos către cei răscumpărați.

Fragment din Studies in the Scriptures, retipărit în limba engleză la Chapel Library.

Note bibliografice și explicative

1) federal – reprezentant legal.

2) Mijlocitor – o persoană care are rol de mediator. „A fost plăcut lui Dumnezeu, în scopul Lui veșnic, să Îl aleagă și să Îl trimită pe Domnul Isus Hristos, singurul Său Fiu, în acord cu legământul dintre Ei doi, să fie Mijlocitorul între Dumnezeu și rasa umană; să fie Profet, Preot și Împărat; să fie Capul și Mântuitorul Bisericii Sale, Moștenitorul tuturor lucrurilor și Judecătorul lumii. Din veșnicie, El I-a dat Domnului Isus Hristos un popor care să fie sămânța Lui. La timpul cuvenit, acești oameni au fost răscumpărați, sunt chemați, justificați, sfințiți și glorificați prin El.” (Mărturisirea de Credință Baptistă de la Londra, 1689, cap. 8.1).

3) William Greenough Thayer Shedd (1820-1894), Dogmatic Theology, Vol. 2 (New York, NY; Scribner’s Sons, 1891), p. 361.

4) James Haldane (1768-1851), The Doctrine of the Atonement (William Whyte&Co., 1845).

5) „Mai mult, întrucât Adam s-a adus pe sine și pe toți urmașii săi sub blestemul Legii prin căderea sa, a fost plăcut Domnului să facă un legământ al harului. În acest legământ, El oferă gratuit păcătoșilor viața veșnică și mântuirea prin Isus Hristos, cerând de la aceștia credință în El astfel ca ei să fie mântuiți, și promițând Duhul Său Sfânt tuturor celor care sunt aleși la viață veșnică, care să îi facă să dorească și să fie capabili să creadă.” (Mărturisirea de Credință Baptistă de la Londra, 1689, cap. 7.2)

6) Substitutiv – a suferit o persoană în locul alteia.

7) Hugh Martin (1822-1885), The Atonement: In Its Relations to the Covenant, the Priesthood, the Intercession of Our Lord (London, James Nisbet, 1870), p.30.

8) Martin, Atonement, p.35.

9) Archibald Alexander Hodge (1832-1886), The Atonement (Philadelphia, Penn.; Presbyterian Board of Publication, 1867), p. 205.

10) Aurelius Augustin, Episcop de Hippo (354-430) – teolog al bisericii primare cunoscut de unii drept părintele teologiei biblice; s-a născut la Tagaste, în nordul Africii. 11) transcendental – aici are sensul de supranatural.