Lucrarea de pedepsire a lui Hristos

Scriptura ne învață clar că Dumnezeu este deopotrivă sfânt și neprihănit și că „dreptatea și judecata” – nu „dragostea și mila” – sunt fundamentul tronului lui Dumnezeu (Psalmul 89:14). Astfel, există în esența divină un dezgust față de păcat din cauza păcătoșeniei intrinsece a acestuia, atât în ce privește contaminarea, cât și în ce privește vinovăția asociată lui. Perfecțiunile lui Dumnezeu sunt manifestate astfel atât în interzicerea cât și în pedepsirea păcatului. El S-a jurat că „sufletul care păcătuiește, acela va muri” (Ezechiel 18:4). De aceea, pentru a asigura satisfacerea deplină a dreptății lui Dumnezeu, păcatul trebuie pedepsit – pedeapsa Legii trebuie pusă în aplicare. Astfel, ca Mântuitor al Bisericii Sale, Hristos trebuia să sufere în mod substitutiv pedeapsa blestemului Legii.

Ceea ce vom căuta acum să arătăm este că suferințele și moartea lui Hristos au constitui o satisfacere a dreptății divine pentru păcatele poporului Său. Pentru ca nimeni să nu obiecteze față de folosirea termenului satisfacere, haideți să vedem faptul că acest cuvânt se găsește în Bibliile noastre [autorul face referire la traducerile în limba engleză, n.trad.], fiindu-ne dat de către traducători ca un echivalent al termenului evreiesc ce este în mod obișnuit tradus prin ispășire [sau preț de răscumpărare, n.trad.]: „Să nu primiți preț de satisfacere a dreptății pentru viața unui ucigaș vinovat de moarte, ci să fie pedepsit cu moartea. Să nu primiți preț de satisfacere a dreptății pentru cel ce trebuie să fugă în cetatea lui de scăpare, ca să se întoarcă să locuiască în țară până la moartea preotului” (Numeri 35:31-32, lit. KJV).

Umilirea profundă la care a fost supus Fiul lui Dumnezeu prin a lua asupra Sa forma unui slujitor și prin a fi făcut asemenea noastră, „în asemănare cu trupul păcătos” (Romani 8:3, lit.), a constat dintr-o pedepsire a Lui de către Tatăl, la care totuși El S-a supus voluntar. Chiar scopul umilirii Sale, al ascultării și suferințelor Sale face ca acestea să fie de natură penală¹, căci ele au fost făcute spre satisfacerea cerințelor Legii lui Dumnezeu, în beneficiul poporului Său. Prin a fi „născut sub Lege” (Galateni 4:4), Hristos a devenit supus tuturor lucrurilor cerute de Lege: „Știm însă că tot ce spune Legea, spune celor ce sunt sub Lege” (Romani 3:19), ceea ce înseamnă că Legea cere împlinirea tuturor termenilor ei. „Așezându-se în locul nostru, Hristos a satisfăcut dreptatea atât prin împlinirea cât și prin suferirea deopotrivă a aspectelor retributive și punitive² ale Legii, în cea mai perfectă modalitate, împlinind toate cerințele drepte ale Legii, pe care aceasta le-ar fi cerut de la noi pentru a câștiga astfel eliberarea și pentru a căpăta dreptul la viața veșnică.”³

„Hristos, de asemenea, a suferit odată pentru păcate, El, Cel neprihănit, pentru cei nelegiuiți” (1 Petru 3:18). Aici referința nu trebuie limitată la ceea ce Hristos a îndurat din mâna lui Dumnezeu când era pe cruce, și nici la lucrurile prin care a trecut în decursul acelei zile și a nopții anterioare. Să ne păzim să nu limităm Cuvântul lui Dumnezeu! Nu, întreaga Sa umilire este inclusă aici. Întreaga viață a lui Hristos a fost o viață de suferință. Iată de ce a fost El denumit „omul durerii”, și nu simplu „durerea”. De la nașterea până la moartea Sa, suferința și întristarea L-au marcat ca pe o victimă legitimă a lor. Câtă vreme era încă prunc, El a fost dus în exil pentru a scăpa de furia acelora care căutau să Îi ia viața. Iar acel exil nu a fost decât o prevedere profetică a întregii Sale vieți pământești. Cupa durerii, pusă pe buzele Sale la Betleem, n-a fost niciodată îndepărtată de la El până nu a băut-o complet, în toată amărăciunea ei, la Calvar.

El a trecut prin orice fel de suferință. A gustat sărăcia în cea mai severă rigoare a ei. S-a născut într-un staul, n-a deținut nicio avere pe pământ, ci a fost dependent de bunătatea altora (Luca 8:3), adeseori fiind în situații inferioare ordinii creației (Matei 8:20). El a suferit ocara în toată amărăciunea ei. Cele mai rele acuzații, cele mai ticăloase atacuri la persoană, cel mai tăios sarcasm – au fost îndreptate toate împotriva Persoanei și a caracterului Său. A fost acuzat că este un om hrăpăreț, un băutor de vin, un amăgitor, un batjocoritor, chiar un demon. Este, deci, vrednic să Îl auzim strigând: „Ocara îmi rupe inima” (Psalmul 69:20). El a experimentat ispita în toată răutatea ei. Prințul întunericului L-a asaltat cu toată șiretenia și puterea lui, făcând ca legiunile sale infernale să Îl atace, năpustindu-se asupra Lui precum „taurii din Basan” (Psalmul 22:12-13), căscându-și gurile asupra Lui ca niște lei și răcnind cu nesaț. Dar, mai presus de orice, El a suferit mânia lui Dumnezeu, așa încât a fost „cuprins de o întristare de moarte” (Matei 26:38), în agonie și fiind, în final, abandonat de Dumnezeu (Luca 22:44).

Care este, deci, explicația acestor „suferințe” fără egal? De ce a fost urmată cea mai perfectă ascultare de cea mai teribilă pedeapsă? De ce a fost alăturată sfințeniei fără pată durerea de nedescris? David spunea: „n-am văzut pe cel neprihănit părăsit” (Psalmul 37:25). De ce a fost atunci Cel neprihănit abandonat de Dumnezeu? Nu există decât un singur răspuns posibil. Un singur răspuns satisface în totalitate realitățile acestui caz. Unul singur clarifică actul lui Dumnezeu. Prin a lua locul păcătoșilor vinovați, Hristos și-a asumat achitarea în totalitate a datoriei lor. Pentru El, acest lucru a inclus purtarea păcatelor lor, acuzarea Sa de vinovăția lor și suferirea pedepsei lor. În consecință, Dumnezeu L-a văzut ca reprezentantul poporului Său vinovat, aruncând asupra Lui toată pedeapsa păcatelor lor. În calitate de Substitut al poporului Său, care a purtat păcatele lor, Hristos a fost expus pe drept tuturor consecințelor groaznice ale dezaprobării evidente a lui Dumnezeu.

Cu referire la cei din vechime s-a pus următoarea întrebare: „Ce oameni neprihăniți au fost [vreodată, lit. KJV] nimiciți?” (Iov 4:7), la care putem răspunde fără cea mai mică ezitare: „nimeni”. Dumnezeu nu l-a pedepsit și nu îl va pedepsi niciodată pe cel nevinovat. De aceea, înainte ca mânia Sa punitivă să poată cădea asupra lui Hristos, păcatele poporului Său trebuie să fi fost transferate asupra Lui, iar acest lucru este în mod precis ceea ce Scriptura afirmă. Acest lucru a fost simbolizat în mod remarcabil în vechime, prin celebrarea anuală a zilei ispășirii de către Israel: „Aaron să-și pună amândouă mâinile pe capul țapului cel viu, și să mărturisească peste el toate fărădelegile copiilor lui Israel și toate călcările lor de lege cu care au păcătuit ei; să le pună pe capul țapului” (Levitic 16:21). Același lucru a fost și profețit: „Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor… pentru că a purtat păcatele multora” (Isaia 53:6, 12). De asemenea, acest lucru este expres afirmat și în Noul Testament: „tot așa, Hristos, după ce S-a adus jertfă o singură dată, ca să poarte păcatele multora” (Evrei 9:28). Vom arăta din nou că nu există nimic în aceste pasaje care să arate că Hristos a purtat păcatele poporului Său doar în timp ce se afla pe cruce. Suntem conștienți că mulți au afirmat astfel de lucruri dar, procedând astfel, nu doar că ei s-au făcut vinovați de adăugarea la Cuvântul lui Dumnezeu, ci și de a-l contrazice în mod flagrant.

Am arătat deja că expresia din Romani 8:3, „în asemănare cu trupul păcătos” (lit. KJV), implică foarte clar transferul păcatelor poporului Său către Hristos, și că ceea ce s-a petrecut imediat după nașterea Sa avea legătură deplină cu acest lucru și nu poate fi înțeles separat. Faptul că El a fost „tăiat împrejur” (Luca 2:21) nu doar că a dovedit că fusese făcut „asemenea oamenilor” (Filipeni 2:7), dar a și dovedit că El fusese „în asemănare cu trupul păcătos”. În mod similar, „curățarea” ceremonială a mamei Sale (Luca 2:22) și aducerea de către ea a unei „jertfe pentru păcat” (Levitic 12:2, 6) țin în mod perfect de faptul că, chiar dacă umanitatea Sa a fost imaculată, totuși El intrase în această lume, în mod oficial, ca vinovat.

Asemenea copilașilor, noi am păcătuit – „Cei răi sunt stricați încă din pântecele mamei lor, mincinoșii se rătăcesc odată cu ieșirea din pântecele mamei lor.” (Psalmul 58:3) – și, de aceea, Hristos a suferit chiar și copil fiind. El a suferit nu doar în calitate de Substitut al nostru, ci și pentru că păcatele noastre fuseseră transferate asupra Lui. În tinerețea noastră, noi am păcătuit. De aceea, tânăr fiind, Hristos a suferit, și a suferit din mâna lui Dumnezeu, așa cum însăși cuvintele Sale mărturisesc clar: „Din tinerețe, sunt nenorocit și trag să mor, sunt cuprins de spaimele Tale, și nu știu ce să mai fac” (Psalmul 88:15). Mergând mai departe, putem spune că noi am păcătuit și în floarea vârstei. Tot așa, în floarea vârstei Sale, Hristos a suferit. Haideți să ne amintim din nou de asaltul Satanei împotriva Lui. Evrei 2:18 ne vorbește despre faptul că El „a suferit fiind ispitit” și că tocmai acea suferință a fost de natură penală. Faptul că suferința lui Hristos sub ispitirea Satanei a fost concepută și rânduită ca o pedeapsă de la Dumnezeu poate fi dovedit prin afirmația că „Isus a fost dus de Duhul în pustie, ca să fie ispitit de diavolul” (Matei 4:1).

După ce omul s-a lăsat cucerit de Satana, Dumnezeu l-a eliberat printr-o sentință dreaptă, scăpându-l de sclavia față de acest tiran. De aceea, a fost necesar ca Hristos, în calitate de Substitut al poporului Său păcătos, să fie expus răutăților diavolului, astfel ca și în acest aspect să poată satisface dreptatea divină. Mai mult ca sigur că Satana și agenții lui nu ar fi putut vreodată să Îl asalteze pe Hristos, dacă El n-ar fi fost atât de încărcat – legal vorbind – de vinovăția crimelor noastre, încât Dumnezeu să Îl expună pe drept răutăților acestora (Faptele Apostolilor 2:23). Aleșii înșiși, în calitate de păcătoși, fuseseră anterior supuși puterii Satanei (Coloseni 1:13), și aceasta prin sentința dreaptă a Judecătorului întregului pământ. De aceea, ei nu erau doar „prada celui puternic”, ci și „cei prinși în prinsoare” (Isaia 49:24). Astfel, întrucât Hristos a venit aici în calitate de Garant, în locul lor, în virtutea sentinței lui Dumnezeu, El a devenit și subiect al răutăților Satanei.

„Ascultarea pasivă și suferința lui Hristos nu trebuie limitate la ceea ce El a trăit în Grădina Ghetsimani sau pe cruce. Această suferință a fost doar culminarea suferințelor Sale ispășitoare, dar nu le cuprinde pe toate. Orice aspect din lucrarea Sa omenească și pământească, ce a cauzat suferință, ține de ascultarea Sa pasivă. Jonathan Edwards a făcut o remarcă adevărată atunci când a spus că sângele circumciziei lui Hristos era, simbolic, parte autentică a ispășirii Sale substitutive tot așa cum era sângele care a curs din trupul Său crucificat. Și nu vorbim aici doar despre suferințele Sale, căci și umilirea Sa a avut un caracter expiativ”⁴.

„Satisfacerea dreptății sau propițierea⁵ făcută de Hristos constă fie în suferirea răului de către El, fie în faptul că El Însuși este subiect al umilirii… Oricare dintre lucrurile la care a fost supus Hristos, care era rezultatul legal al păcatului, a avut în el natura satisfacerii dreptății lui Dumnezeu pentru acel păcat. Dar aici nu doar suferința, ci și toată degradarea și depresia stării și a circumstanțelor naturii omenești care erau sub demnitatea și onoarea lor inițiale – precum rămânerea trupului Său în mormânt, și separarea trupului și a sufletului Său – sunt rezultatele legale ale păcatului.”⁶

Atunci când Scripturile vorbesc despre satisfacerea dreptății de către Hristos, ele pun în general această lucrare în contextul suferințelor Sale. „Totuși, El suferințele noastre le-a purtat, și durerile noastre le-a luat asupra Lui” (Isaia 53:4), adică El a suportat toate durerile și suferințele pe care noi eram datori să le îndurăm, ca urmare a păcatului. Trebuie să observăm cu maximă atenție faptul că afirmația inspirată – „Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor” (Isaia 53:6) – vine înainte de a se spune că „a fost chinuit și asuprit” și de faptul că a fost adus „ca un miel … la măcelărie” (Isaia 53:7). La începutul lucrării Sale publice, și nu atunci când a fost țintuit pe cruce, a fost momentul când Dumnezeu l-a determinat pe unul dintre slujitorii Lui să strige: „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii!” (Ioan 1:29). Hristos a fost dus „la măcelărie” înainte de cele trei ore de întuneric și totuși, chiar și atunci „suferința” a căzut asupra Lui, iar nelegiuirea noastră era cerută din mâna Lui. De aceea, și acest capitol (Isaia 53) atribuie „vindecarea noastră” rănilor pe care El le-a primit din partea oamenilor, la fel de clar pe cât alte pasaje atribuie eliberarea noastră de sub blestemul Legii faptului că Dumnezeu L-a lovit cu blestemul ei.

„Și la aceasta ați fost chemați; fiindcă și Hristos a suferit pentru voi, și v-a lăsat o pildă, ca să călcați pe urmele Lui” (1 Petru 2:21). „A suferi denotă aici a fi lovit de suferință, căci se face referire la toate acele suferințe prin care Hristos ne-a lăsat un exemplu al răbdării. Despre aceste suferințe El afirmă că sunt pentru noi, adică suportate deopotrivă în locul nostru ca și spre binele nostru. Acesta este sensul obișnuit al cuvântului huper din limba greacă… Și acesta este înțelesul adevărat al expresiei din Epistola lui Petru, asupra căreia concluzionăm că, în versetul 3:18, el face referire la faptul că „L-a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispășire pentru păcatele noastre” (1 Ioan 4:10).”⁷

Atunci când sunt subliniate drepturile suverane ale lui Dumnezeu, se ridică în general obiecția că, prin aceasta, „reducem omul la o simplă mașină”. Sunt mulți gata să susțină responsabilitatea omului, dar rar se aude vorbindu-se despre responsabilitatea transferată. Totuși, în acest aspect stă una dintre cele mai minunate și mai slăvite trăsături ale Evangheliei. Responsabilitatea poporului lui Dumnezeu a fost transferată lui Hristos: El Și-a asumat obligațiile lor, S-a încărcat cu datoriile lor, răspunzând oricărei cerințe a Legii, ce era îndreptată împotriva lor.

Dacă n-ar fi fost așa, cum ar mai fi putut să pună Dumnezeu, într-un mod drept, nelegiuirile poporului Său asupra capului Fiului Său cel sfânt? Mai mult, El n-ar fi chemat sabia dreptății Sale să Îl lovească. Tocmai pentru că Hristos a fost „făcut păcat” pentru noi, El a fost făcut de asemenea „blestem” pentru noi: cea de-a doua n-ar fi putut exista fără prima. Întrucât acesta este un aspect de o importanță deosebită, îl vom analiza în ceva mai multe detalii.

Evrei 7:22 afirmă că Hristos este Garantul unui legământ mai bun: El era Sponsorul poporului Său, așa cum Iuda s-a angajat să fie pentru Beniamin – „Răspund eu pentru el; ai să-l ceri înapoi din mâna mea. Dacă nu-l voi aduce înapoi la tine, și dacă nu-l voi pune înaintea ta, vinovat să fiu față de tine pentru totdeauna” (Geneza 43:9) sau cum Pavel era pentru Onisim – „Și dacă ți-a adus vreo vătămare sau îți este dator cu ceva, pune aceasta în socoteala mea. Eu, Pavel, ‚voi plăti’ – scriu cu mâna mea” (Filimon 1:18-19). Tot așa și Hristos S-a angajat înaintea Tatălui pentru noi: „Pune în socoteala Mea tot ceea ce ei îți datorează, și Eu voi plăti”. „Un garant al cărui nume este pus într-un contract este obligat nu doar să plătească datoria, ci și să o transfere în contul său, având aceeași responsabilitate ca și cel îndatorat, așa încât el poate fi obligat să plătească datoria. Tot așa și Hristos, atunci când S-a făcut Garant, El S-a pus în locul păcătoșilor, așa încât ceea ce Legea ar fi putut să ceară de la ei drept datorie să poată fi pus în socoteala Lui.”⁸

Hristos trebuia să ia asupra Sa vinovăția nelegiuirilor noastre înainte ca El să poată lua pedeapsa noastră și să satisfacă astfel dreptatea divină în locul nostru. Faptul că El a procedat astfel este demonstrat din înseși cuvintele Sale. Este remarcabil să descoperim cum Hristos Și-a asumat în fapt păcatele noastre. Mai întâi, în Psalmul 40, despre care știm că este mesianic din citarea lui în Evrei 10. Faptul că el conține înseși cuvintele lui Hristos este evident din versetele 7-11. El rămâne Cel ce vorbește și în versetul 12, unde spune: „Căci rele fără număr mă împresoară, m-au ajuns pedepsele pentru nelegiuirile mele și nu le mai pot suferi vederea. Sunt mai multe decât perii capului meu, și mi se moaie inima”. Ce dovadă că păcatele poporului Său fost transferate asupra Lui! În al doilea rând, avem în Psalmul 69 un alt psalm mesianic deosebit, iar aici ÎI descoperim spunând: „Dumnezeule, Tu cunoști nebunia mea, și greșelile mele nu-Ți sunt ascunse” (v. 5). Cât de clar arată aceste cuvinte faptul că păcatele noastre au fost atribuite Lui! Acele păcate n-au fost asumate de El prin făptuirea lor, ci prin imputarea lor”.⁹

„El a purtat păcatele noastre în trupul Său, pe lemn” (1 Petru 2:24). „Aici, expresia ‚păcatele noastre’ are sensul de datorie a noastră de a fi pedepsiți ca urmare a încălcării Legii divine, ca și consecințele necesare ale acestei datorii. Cu alte cuvinte, avem de-a face cu vinovăția în sensul obligației de a suporta pedeapsa”.¹⁰ Intrând sub autoritatea Legii în mijlocul poporului Său, Hristos a devenit dator să împlinească neprihănirea lui Dumnezeu în locul lor. Orice I-au datorat ei lui Dumnezeu trebuie să fie plătit de către Sponsorul lor: El trebuie să plătească datoriile lor, să sufere pedeapsa deplină a nelegiuirilor lor și să primească plata păcatului în locul lor. Hristos este acum expus la tot ceea ce sfințenia lui Dumnezeu trebuie să aducă asupra păcatului. De aceea, citim că „Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se blestem pentru noi, fiindcă este scris: ‚Blestemat e oricine este atârnat pe lemn’” (Galateni 3:13). „Crucea era blestemată, și asta nu doar în opinia oamenilor, ci și prin hotărârea Legii divine. De aceea, atunci când Hristos a fost țintuit pe ea, El S-a lăsat să fie obiectul blestemului”.¹¹

Chiar moartea pe care Dumnezeu a rânduit-o pentru Fiul Său ne revelează natura penală a pedepsei. Crucea nu a fost un simplu accident, ca și cum n-ar avea importanță felul morții Lui. Motive întemeiate au făcut ca Garantul să aibă parte în mod necesar și obligatoriu de o moarte blestemată de Dumnezeu. De aici și folosirea și referințele frecvente din Noul Testament la termenii „cruce” și „lemn” (cf. Ioan 12:32-33). La Calvar, blestemul teribil al lui Dumnezeu asupra păcatului a fost arătat public, și față de care crucea nu a fost cauza, ci simbolul (cf. Ioan 3:14). Sub Legea mozaică (la care se referă apostolul în Galateni 3:13), atârnarea pe o cruce era semnul unei morți meritată de cei mai mari criminali. De aici și forța cuvântului „lemn” din 1 Petru 2:24. Țintuirea lui Hristos pe lemnul crucii era mărturia publică a blestemului lui Dumnezeu asupra Lui. „Cauza blestemului nu stătea în atârnarea pe lemnul crucii, ci în păcatul cu care El era încărcat. Acel fel de pedepsire arăta că El era obiectul dezaprobării sfinte al lui Dumnezeu, și asta nu pentru că El era atârnat pe lemn, ci pentru că era Cel care purta păcatul. Acolo era administrată pedeapsa păcatelor pentru care era rânduită acea pedeapsă groaznică. Înțelepciunea divină rânduise ca Acela care poartă păcatul lumii să fie expus ca un blestemat, căci dezaprobarea divină a fost astfel manifestată în felul cel mai îngrozitor.”¹²

În ceea ce privește motivația lui Dumnezeu în alegerea acestei metode, a acestui fel de moarte dintre toate celelalte posibile – otrăvirea, omorârea cu pietre, decapitarea etc. – Geneza 3 ne furnizează răspunsul. „Întrucât păcatul fatal care a atras blestemul asupra rasei omenești era legat de fructul interzis, Dumnezeu a rânduit în mod înțelept ca ultimul Adam să ispășească păcatul prin a fi atârnat pe lemn; Dumnezeu a lăsat în Lege un astfel de simbol al blestemului (Deuteronom 21:22-23), așa încât să le amintească tuturor oamenilor despre originea blestemului divin asupra lumii. El nu avea cum să îndepărteze blestemul în niciun alt fel.”¹³ Între romani, moartea prin crucificare era cea mai profundă modalitate de umilire. Era cea mai degradantă dintre pedepse, fiind aplicată doar sclavilor și celor mai neînsemnați dintre oameni. Dacă oamenii liberi ar fi fost vreodată supuși crucificării pentru crime deosebite, precum hoție, înaltă trădare sau răzvrătire față de autoritate, sentința n-ar fi putut să fie pusă în aplicare până când aceștia nu ar fi fost înregistrați în catalogul sclavilor, și aceasta prin cea mai profundă umilire. Libertatea le era luată prin lovituri severe și prin răni, așa cum s-a făcut lui Hristos. Astfel, blestemul Legii lui Dumnezeu a fost pus în aplicare asupra Capului și Substitutului poporului Său. Astfel, a-L „predica pe Hristos răstignit” (1 Corinteni 1:23) înseamnă a predica și a arăta că El a fost „făcut blestem pentru noi”.

Întrucât Hristos a fost făcut „păcat” și „blestem” pentru poporul Său, mânia sfințeniei lui Dumnezeu s-a aprins împotriva Lui, iar sabia dreptății Sale L-a străpuns. „Scoală-te, sabie, asupra păstorului Meu și asupra omului care îmi este tovarăș! zice Domnul oștirilor. Lovește pe păstor” (Zaharia 13:7; cf. Matei 26:31). Dumnezeu a aplicat pedeapsa asupra lui Hristos ca și cum El ar fi fost cel vinovat. „Domnul a găsit cu cale să-L zdrobească prin suferință… Își va da viața ca jertfă pentru păcat…” (Isaia 53:10). După cum toate suferințele oamenilor, fie că sunt aplicate imediat¹⁴ de către Dumnezeu, fie că sunt mediate¹⁵ prin Satana sau prin oameni (Ieremia 2:15-17), izvorăsc din natura lipsită de merite a păcatului, tot așa toate suferințele lui Hristos – din partea omului, a Satanei și a lui Dumnezeu – au izvorât din natura rea a păcatelor poporului Său, care au fost imputate Substitutului lor.

Pedeapsa pe care Dumnezeu a aplicat-o lui Hristos a fost însăși pedeapsa ce trebuia aplicată poporului Său. Faptul că El a fost blestemat de Dumnezeu este demonstrat din atârnarea Sa pe lemnul crucii. Faptul că El a primit plata păcatelor este dovedit prin abandonarea Lui de către Dumnezeu. Faptul că El a fost numărat alături de cei nelegiuiți este arătat prin moartea Sa între doi hoți. Este adevărat că El nu a suferit veșnic, căci caracterul veșnic al pedepsei noastre a fost doar o circumstanță izvorând din incapacitatea noastră de a suferi întreaga greutate a mâniei lui Dumnezeu într-o perioadă scurtă de timp și, de aceea, durata scurtă a suferințelor lui Hristos nu este o obiecție validă împotriva naturii pedepsei pe care El a primit-o. Mai mult, demnitatea infinită a Persoanei Sale a compensat peste măsură cerințele Legii. „Pentru ochiul iluminat, pe cruce se găsește o altă inscripție, dincolo de cea pe care Pilat a ordonat să fie scrisă: ‚VICTIMA VINOVĂȚIEI. PLATA PĂCATULUI’.”¹⁶

Fragment din Studies in the Scriptures, retipărită la Chapel Library.

Note bibliografice și explicative

1) penal – supus pedepsei legii (aici face referire la Legea lui Dumnezeu).

2) retributive și punitive – fac referire la pedepsirea pentru încălcarea legii.

3) Herman Witsius (1636-1708), The Economy of the Covenants between God and Man, Vol. 1 (Edinburgh, Thomas Turnbull), 207.

4) William Greenough Thayer Shedd (1828-1894), Dogmatic Theology, vol. 2 (New York: Scribner’s Sons, 1891), p. 430.

5) expiativ… propițiere – „Expierea face referire la vinovăția datorată sau asociată păcatului. A expia înseamnă a îndepărta sau a acoperi vinovăția păcatului. Propițierea face referire la mânia sau dezaprobarea vehementă din partea lui Dumnezeu. A propiția înseamnă a satisface dreptatea divină și astfel a stinge mânia Lui. În terminologia biblică, dreptatea lui Dumnezeu este satisfăcută prin jertfa care caracter de propițiere.” (Morton H. Smith, Systematic Theology, vol. 1, p. 382).

6) Jonathan Edwards (1703-1758), “A History of the Work of Redemption”, în The Works of Jonathan Edwards, Vol. 1 (Carlisle, Penn.: The Banner of Truth Trust), p. 574.

7) Witsius, Economy, Vol. 1, p. 219.

8) Thomas Goodwin (1600-1680), “Of Christ the Mediator”, în The Works of Thomas Goodwin, Vol. 5 (retip. Eureka, CA: Tanski, 1996), p. 184.

9) imputare – acuzarea cuiva sau punerea în contul cuiva a unui anume lucru sau pedeapsă.

10) John Brown of Edinburgh (1784-1854), The First Epistle of Peter, Vol. 1 (Carlisle, Penn.: The Banner of Truth Trust, 1975), p. 523.

11) John Calvin (1509-1564), Institutes of the Christian Religion, II, XVI, p. 6.

12) George Smeaton (1814-1889), The Doctrine of the Atonement as Taught by the Apostles (Carlisle, Penn.: The Banner of Truth Trust, 1991), p. 14.

13) Smeaton, Atonement, p. 15.

14) imediat – are sensul de direct, fără ajutorul cuiva.

15) mediate – indirect, prin a folosi mijloace.

16) Brown, First Peter, Vol. 2, p. 143.

Moartea lui Hristos pe cruce a fost o moarte amară, o moarte plină de suferință și sângeroasă. Gândurile amare în mijlocul suferințelor Sale L-au trimis în cea mai groaznică agonie: „A ajuns într-un chin ca de moarte, și a început să Se roage și mai fierbinte; și sudoarea I se făcuse ca niște picături mari de sânge, care cădeau pe pământ” (Luca 22:44)… Lucrurile față de care Mântuitorul nostru a agonizat nu erau legate doar de teroarea morții, așa cum alți oameni sunt înclinați să facă – căci atunci mulți creștini și martiri ar putea să pară mai curajoși și mai dârzi decât El – ci și de dreptatea teribilă a lui Dumnezeu, care Și-a revărsat mânia și indignarea imensă asupra Lui, ca urmare a tuturor păcatelor aleșilor Săi, ce erau puse asupra Lui, lucru care nu are egal în grozăvie (Isaia 53:4-6). În sufletul Său, Hristos se afla într-un conflict vehement, suportând mânia Tatălui îndreptată în cel mai profund sens împotriva păcătoșilor, în locul cărora stătea acum ca Garant și Răscumpărător. Cu privire la acest aspect, dați-mi voie să spun, în încheiere, că dreptatea lui Dumnezeu, pe care noi am provocat-o, fiind pe deplin satisfăcută prin meritul inestimabil al patimilor lui Hristos, este cea mai sigură și mai puternică temelie a mângâierii pe care o avem în această lume. – Thomas Brooks