Instrumentul justificării

„Și sunt socotiți neprihăniți, fără plată, prin harul Său… cu atât mai mult acum, când suntem socotiți neprihăniți, prin sângele Lui… fiindcă suntem socotiți neprihăniți, prin credință” (Rom. 3:24; 5:9; 5:1),

O explicare cuprinzătoare a doctrinei justificării cere ca fiecare dintre afirmațiile ei să fie interpretate în sensul lor scriptural și să fie combinate având în vedere relațiile adevărate dintre ele, formând un întreg armonios. Dacă aceste trei afirmații nu sunt deosebite cu grijă, se ajunge cu siguranță la confuzie. Dacă nu sunt avute permanent în vedere toate cele trei, vom ajunge în mod sigur la eroare. Fiecăreia trebuie să îi fie acordată importanța cuvenită, însă niciuna nu trebuie înțeleasă astfel încât să fie forțată anularea sensului celorlalte.

Care este locul și influența precisă pe care credința o are în lucrurile importante care implică justificarea? Care este natura sau caracterul exact al credinței justificatoare? În ce sens anume trebuie să înțelegem afirmația că suntem „justificați prin credință”? Și care este legătura dintre această afirmație și învățătura care spune că noi suntem „socotiți neprihăniți prin har” și „socotiți neprihăniți prin sângele Lui”? Aceste aspecte implică cea mai profundă atenție. Natura credinței justificatoare trebuie să fie definită foarte precis astfel încât instrumentul ei particular să fie corect văzut, întrucât este ușor să greșim în acest aspect, prejudiciind onoarea și gloria lui Hristos, care nu poate fi dată altuia – nici măcar credinței.

Mulți așa-ziși predicatori au greșit în acest aspect, căci tendința obișnuită a naturii omenești este să își atribuie slava care Îi aparține doar lui Dumnezeu. În timp ce unii au respins noțiunea nebiblică că am putea fi justificați înaintea lui Dumnezeu prin faptele noastre, totuși multe dintre aceleași persoane fac din credința lor propriul mântuitor. Și nu doar că unii au vorbit despre credință ca și cum ar fi o contribuție pe care Dumnezeu o cere de la păcătos, cu ajutorul căreia să își croiască drumul către propria mântuire – ultimul bănuț necesar pentru a completa prețul răscumpărării lui; dar alții (care au râs de teologi și s-au lăudat cu înțelegerea lor superioară a lucrurilor lui Dumnezeu) au insistat că însăși credința este ceea ce ne face neprihăniți înaintea lui Dumnezeu, El considerând credința drept neprihănire.

Un exemplu a cât de deplorabil se poate ajunge în lucrurile tocmai menționate poate fi găsit în comentariile la Romani 4 ale Dl. J.N. Darby, părintele mișcării Plymouth Brethren¹: „Aceasta a fost credința lui Avraam. El a crezut promisiunea că el va fi tatăl multor națiuni, pentru că Dumnezeu vorbise, contând pe puterea lui Dumnezeu, glorificându-L în acest fel, fără a pune sub semnul întrebării nimic din ceea ce El a spus atunci când s-a uitat la circumstanțele vieții sale; de aceea, aceasta de asemenea i-a fost socotită drept neprihănire. El L-a glorificat pe Dumnezeu conform cu ceea ce Dumnezeu era. Așadar, aceasta a fost scrisă nu doar pentru el, ci aceeași credință ne va fi socotită și nouă drept neprihănire” (Synopsis, vol. 4, p. 133 – subl.). Eroarea care a condus la dezonorarea lui Hristos, din aceste afirmații, va fi dezvăluită un pic mai târziu în acest capitol.

„Cum face credința ca un păcătos să fie justificat înaintea lui Dumnezeu? Răspuns: Credința justifică pe păcătos înaintea lui Dumnezeu nu datorită acelor alte haruri care o însoțesc întotdeauna, sau a faptelor bune care sunt roadele ei, nu ca și cum harul credinței sau orice alt act al ei ar fi puse în contul lui spre justificarea lui; ci doar pentru că ea este un instrument prin care el Îl primește și aplică pe Hristos și neprihănirea Lui propriei persoane” (Catehismul Mare Westminster, Întrebarea 73).

Deși această definiție a fost formulată în urmă cu 250 de ani, este de departe superioară aproape oricărei alte definiții ce se găsește în literatura de astăzi legată de acest subiect. Este mai corect să vorbim despre credință ca fiind „instrumentul” decât starea, întrucât o „stare” este folosită în general pentru a semnifica faptul că datorită ei este conferit un beneficiu. Credința nu este nici fundamentul și nici esența justificării noastre, ci doar mâna care primește darul divin ce ne este oferit în Evanghelie.

Dar care este locul precis și influența pe care credința o are în acest important act al justificării? Catolicul ar răspunde astfel: ne justifică formal, dar nu relativ, adică în baza valorii ei intrinseci. Ei susțin ideea credinței care nu este niciodată singură, ci „lucrează prin dragoste” (Gal. 5:6) și, de aceea, natura ei îi aduce omului merite în sensul acceptării din partea lui Dumnezeu. Dar credința până și a celui mai bun dintre noi este slabă și deficitară (Luca 17:5) și, prin urmare, ea nu poate satisface niciodată Legea, care cere o perfecțiune fără pată. Dacă neprihănirea ne-ar fi fost dată ca o răsplată a credinței, posesorul ei ar putea să se laude, lucru care este în mod expres contrar cu ceea ce apostolul Pavel spune în Romani 3:26-27. Mai mult, o astfel de metodă a justificării ar face complet inutilă viața și moartea lui Hristos, făcând ca jertfa Lui măreață să nu mai fie necesară. Nu credința, ca har spiritual, este ceea ce ne justifică, ci ea este un instrument – este mâna care se agață de Hristos.

În ce privește justificarea, credința nu trebuie considerată un exercițiu de virtute al inimii, și nici un principiu al ascultării sfinte: „Credința, în ce privește justificarea noastră, nu privește la Hristos în calitatea Lui de Rege, care dă legi, cere ascultare și pedepsește depravarea, ci privește la El ca Substitut, răspunzând la cerințele Legii divine, și ca Preot, ispășind păcatul prin propria moarte pe cruce. De aceea, în ce privește justificarea, noi citim despre ‚credința de preț… prin dreptatea Dumnezeului și Mântuitorului nostru Isus Hristos’ (2 Petru 1:1) și despre ‚credința în sângele Lui’ (Rom. 3:25), iar credincioșii sunt descriși ca și cum ei ‚capătă împăcarea’ și ‚primesc… darul neprihănirii’ (Rom. 5:11, 17). De aceea, este evident că aici credința este reprezentată ca privirea ațintită la lucrarea ispășitoare a lui Hristos, și că ea nu este considerată o virtute sau acțiune meritorie, ci ca și cum primește un dar fără plată” (Abraham Booth).

Care este deci relația dintre credință și justificare? Arminianul ar răspunde la această întrebare, într-o formă prelucrată cumva de Plymouth Brethren, că ea este actul de a crede, acesta fiind pus în contul nostru drept neprihănire. Dar o eroare duce la alta. Dl. Darby a negat că Neamurile s-ar fi aflat vreodată sub Lege; astfel, el a negat și că Hristos a ascultat de Lege în locul poporului Lui și, astfel, pentru că ascultarea ispășitoare a lui Hristos nu este recunoscută ca fiind pusă în contul lor, a fost nevoie ca ei să își caute în altă parte sursa neprihănirii. Iar el a pretins că ea se găsește în însăși credința creștinului, insistând că actul de a crede le este socotit acestora drept „neprihănire”. Pentru a-i da credibilitate teoriei sale, el a îmbrăcat-o în limbajul diverselor expresii care se găsesc în Romani 4, chiar dacă știa destul de bine că expresiile din limba greacă nu îi dădeau voie în niciun fel să își fundamenteze teoria pe acest pasaj.

În Romani 4 citim: „credința pe care o are el, îi este socotită ca neprihănire” (v. 5), „lui Avraam credința i-a fost socotită ca neprihănire” (v. 9), „credința aceasta i-a fost socotită ca neprihănire” (v. 22). În fiecare dintre aceste versete, prepoziția din greacă este eis, care nu are niciodată sensul de „în loc de”, ci întotdeauna are sensul „către, cu scopul de, în vederea”; are sensul constant de „înspre” ceva. Semnificația exactă a cuvântului și forța lui sunt prezentate fără echivoc și clar în Romani 10:10: „Cu inima, omul crede spre [eis] neprihănire”, adică inima care crede întinde mâna și Îl apucă pe Însuși Hristos. „Acest pasaj (Rom. 10:10) ne poate ajuta să înțelegem ce este justificarea prin credință, întrucât el ne arată că neprihănirea prezentată aici vine la noi atunci când noi îmbrățișăm bunătatea lui Dumnezeu care ne este oferită în Evanghelie. Apoi noi suntem socotiți neprihăniți din acest motiv, întrucât credem că Dumnezeu este gata să ne ierte păcatele prin Hristos”.²

Duhul Sfânt a folosit cu o precizie inegalabilă prepozițiile din limba greacă. Nu Îl vedem în niciun alt loc folosind cuvântul eis în legătură cu satisfacerea dreptății de către Hristos și cu jertfa Lui pentru noi, ci doar anti sau huper, care au sensul de în locul nostru. Pe de altă parte, termenii anti și huper nu sunt folosiți niciodată legat de credința noastră, căci credința nu este acceptată de Dumnezeu în locul ascultării perfecte. Credința trebuie să fie ori fundamentul acceptării noastre înaintea lui Dumnezeu, ori mijlocul sau instrumentul prin care noi devenim interesați de adevăratul fundament merituos, și anume neprihănirea lui Hristos; ea nu poate fi legată de justificare în ambele sensuri. „Aceia pe care Dumnezeu îi cheamă eficace, El îi și justifică fără plată; nu prin a le infuza neprihănirea, ci iertându-le păcatele și socotindu-i și acceptându-i ca neprihăniți; și aceasta pentru nimic valoros în ei înșiși sau făcut de ei, ci doar datorită lui Hristos; nu prin a pune credința în contul lor, actul de a crede, sau orice ascultare de Evanghelie, neconsiderând niciuna dintre acestea drept neprihănire; ci prin a le pune în cont ascultarea și împlinirea de către Hristos a tot ce trebuia împlinit, ei primind și odihnindu-se în El și în neprihănirea Lui prin credință; această credință nu vine de la ei, ci este darul lui Dumnezeu” (Mărturisirea de Credință de la Westminster, 11.1).

Faptul că, în ea însăși, credința nu poate fi esența sau fundamentul justificării noastre, este un lucru clar, dacă luăm în considerare mai multe argumente. „Neprihănirea lui Dumnezeu [adică satisfacerea Legii de către Hristos] este descoperită prin credință” (Rom. 1:17, lit. KJV) și astfel nu poate fi credința însăși. Romani 10:10 afirmă: „Cu inima omul crede spre neprihănire” [lit. KJV] astfel că neprihănirea trebuie să fie un lucru distinct de credință. În Ieremia 23:6, citim expresia „Domnul, Neprihănirea noastră”, astfel încât credința nu poate fi neprihănirea noastră. Haideți să nu Îl detronăm pe Hristos ca să înălțăm credința, să nu punem slujitorul deasupra stăpânului. „Noi nu recunoaștem nicio altă neprihănire, decât ceea ce ascultarea lui Hristos și împlinirea de către El a cerințelor dreptății lui Dumnezeu ne aduce: sângele Lui, nu credința noastră; împlinirea cerințelor dreptății de către El, nu faptul că noi credem, aceasta este esența justificării noastre înaintea lui Dumnezeu” (John Flavel). Ce transformări în credința noastră! Ce amestec de necredință în toate timpurile! Este ea un fundament pe care să ne bizuim justificarea și speranța?

Poate că unii vor spune: „Nu sunt cuvintele Scripturii în mod expres de partea dlui Darby? Nu spune Romani 4:5 – ‚credința pe care o are el, îi este socotită ca neprihănire’?” Răspunsul nostru este acesta: „Este sensul Scripturii de partea dânsului?” Să presupunem că m-aș apuca să dovedesc că David a fost curățat de vinovăția lui de „isopul” care crește pe perete – ar fi ridicol. Da, dar avem cuvintele exprese ale Scripturii care spun: „Curăță-mă cu isop, și voi fi curat” (Ps. 51:7). Totuși, pe cât sunt de clare aceste cuvinte, ele nu îmi permit să deviez câtuși de puțin de la sensul și spiritul Cuvântului lui Dumnezeu. Poate cumva isopul – un arbust fără valoare – să ia locul în vreun fel sângelui de jertfă și astfel să facă ispășirea pentru păcat? Cu atât mai puțin nu poate credința să ia locul ascultării perfecte a lui Hristos, pentru a acționa ca neprihănirea noastră justificatoare, sau să obțină acceptarea noastră înaintea lui Dumnezeu!

Ar trebui să li se ceară scuze multora dintre cititori pentru irosirea timpului lor chiar cu analiza unor astfel de lucruri puerile, dar cred că putem să le cerem să ne îndure puțin, ca să le fie lucrurile clare. Sperăm că Îi este plăcut lui Dumnezeu să folosească acest articol pentru a da pe față una dintre multele erori regretabile ale lui Darby. Această eroare este mai mult ca sigur regretabilă. Învățătura lui, indicând credința creștinului, nu ascultarea ispășitoare a lui Hristos, ca fiind neprihănire, Îl face pe Dumnezeu vinovat de o minciună, căci Îl prezintă ca Acela care dă o credință cu o valoare fictivă – credinciosul nu are nicio neprihănire, așa că Dumnezeu privește credința lui săracă drept „neprihănire”.

„Avram L-a crezut pe Domnul, și Domnul i-a socotit lucrul acesta ca neprihănire” (Gen. 15:6). Lucrul care trebuie clarificat aici este următorul: a fost credința lui Avraam ceea ce, din perspectiva lui Dumnezeu, a fost considerat drept neprihănire (oribilă idee!), sau a fost neprihănirea lui Dumnezeu în Hristos lucrul de care credința lui Avraam s-a agățat, privind în viitor? Comentariile apostolului Pavel din Romani 4:18-22 rezolvă decisiv problema. În aceste versete, Pavel subliniază neputința naturală a omului care stă în calea împlinirii promisiunii lui Dumnezeu privind o sămânță numeroasă a lui Avraam (neputința reproductivă trupească a lui și a Sarei) și în ce privește siguranța implicită pe care el a avut-o (în ciuda dificultăților) în puterea și credincioșia lui Dumnezeu că El va împlini ceea ce a promis. Astfel, atunci când apostolul adaugă, „de aceea, credința aceasta i-a fost socotită ca neprihănire” (v. 22), acest „de aceea” nu poate însemna decât că, prin credință, el a pierdut complet din vedere impedimentele trupești naturale, și a conștientizat cu o siguranță indubitabilă suficiența mâinii divine și certitudinea lucrărilor ei.

Dragă cititor, credința lui Avraam nu a fost nimic mai mult și nimic puțin decât renunțarea la orice virtute sau tărie în sine, și o agățare de o credință ca de copil în Dumnezeu – pentru ceea ce El este capabil și dornic să facă. Departe, foarte departe a fost, într-adevăr, credința lui de a fi un substitut pentru o „neprihănire” care îi lipsea. Departe, foarte departe a fost de Dumnezeu să îi accepte această credință ca înlocuitor al unei ascultări perfecte de Legea Lui. Mai degrabă avem de-a face cu credința lui Avraam ca act al sufletului său care și-a găsit viața, nădejdea și toate în Domnul însuși. Și dovada că aceasta era credința justificatoare este următoarea: ea este „pur și simplu instrumentul prin care Hristos și neprihănirea Lui sunt primite spre justificare. Este un gol umplut cu plinătatea lui Hristos; este neputința care se așează pe tăria lui Hristos” (John L. Girardeau).

Care este relația dintre credință și justificare? Antinomienii și hiper-calviniștii răspund: doar una aducătoare de mângâiere și siguranță. Teoria lor este că cei aleși au fost de fapt justificați de Dumnezeu dinainte de întemeierea lumii, și că tot ceea ce credința face acum este să descopere acest lucru în conștiința lor. Această greșeală a fost susținută și de persoane precum W. Gadsby, J. Irons, James Wells, J. C. Philpot. Faptul că ea nu a fost generată de ei reiese clar din respingerea ei de către puritani, la vremea lor. „Doar prin credință obținem și primim iertarea păcatelor; căci, în ciuda oricăror acte antecedente ale lui Dumnezeu în ce ne privește în și pentru Hristos, noi nu primim de fapt o eliberare completă a sufletului până nu credem”³. „Degeaba aș spune că sunt justificat doar în tribunalul propriei mele conștiințe. Credința prin care Pavel și ceilalți apostoli au fost justificați a fost credința în Hristos că ei pot fi justificați (Gal. 2:15-16), și nu o credință că ei fuseseră deja justificați; și astfel, ea nu a fost un act care să le aducă siguranță”⁴.

Cum suntem noi justificați prin credință? După ce am oferit un răspuns negativ în trei aspecte: nu prin credință ca o cauză a justificării, împreună cu faptele (Catolicii), nu prin credință ca un act al harului în noi (Arminienii), nu prin credință ca act al primirii mărturiei Duhului (Antinomienii); ne întoarcem acum către răspunsul afirmativ. Credința justifică doar ca un instrument pe care Dumnezeu l-a lăsat spre primirea și aplicarea neprihănirii lui Hristos. Când spunem că ea, credința, este „instrumentul” justificării noastre, să fie clar înțeles că noi nu vrem să spunem că ea este instrumentul cu care Dumnezeu justifică, ci instrumentul prin care noi Îl primim pe Hristos. Hristos a meritat neprihănirea în locul nostru, iar credința în Hristos este ceea ce face ca binecuvântarea astfel obținută să fie aplicată înaintea lui Dumnezeu. Credința ne unește cu Hristos și, fiind uniți cu El, noi primim tot ceea ce este în Hristos, atâta cât este consecvent cu capacitatea noastră de a primi și cu hotărârea lui Dumnezeu de a dărui. Odată ce am fost făcuți una cu Hristos în duh, Dumnezeu ne consideră acum una cu El și în Lege.

Noi suntem justificați prin credință, nu pentru credință; nu pentru ceea ce este credința, ci pentru ceea ce ea primește. „[Credința] nu are nicio eficiență în ea însăși, ci doar atunci când este măsura unirii noastre cu Hristos. Tot meritul curățirii ține de Hristos. Noi primim apa cu mâinile noastre, dar meritul curățirii nu ține de mâinile noastre, ci stă în apă, iar apa nu ne poate curăți fără ca noi să o primim; faptul că o primim ne unește cu apa, și astfel este un mijloc prin care suntem curățiți. Astfel, se poate observa că justificarea noastră prin credință este exprimată mereu la diateza pasivă, nu la cea activă: noi suntem justificați prin credință, nu credința ne justifică. Eficiența stă în sângele lui Hristos; primirea lui stă în credința noastră” (Stephen Charnock).

Scriptura nu acceptă nicicum ideea de necredincios justificat. Nu există nimic meritoriu în a crede, dar credința este necesară pentru a ajunge la justificare. Ceea ce îl justifică pe păcătos nu este doar neprihănirea lui Hristos imputată, ci și ea primită (Rom. 5:11, 17). Neprihănirea lui Hristos nu este a mea până nu o accept ca dar al Tatălui. „Păcătosul credincios este ‚justificat prin credință’ doar instrumental, după cum el ‚trăiește prin a mânca’ doar instrumental. A mânca este actul specific prin care el primește și își însușește hrana. Vorbind în sens strict, el trăiește doar cu pâine, nu prin a mânca sau prin actul de a mesteca. Strict vorbind, păcătosul este justificat doar prin jertfa lui Hristos, nu prin actul lui de a crede în ea” (W.G.T. Shedd). În aplicarea justificării, credința nu este un constructor, ci un martor; nu este un agent, ci un instrument; nu are nimic de făcut, ci doar să creadă; nimic de dăruit, ci totul de primit.

Dumnezeu nu a ales credința pentru a fi instrumentul justificării fiindcă în credință ar fi vreun merit anume, ci tocmai pentru că în ea nu este vreun merit; credința se golește pe sine de valoare: „De aceea, moștenitori sunt cei ce se fac prin credință, pentru ca să fie prin har” (Rom. 4:16). Un dar este recunoscut ca atare atunci când nimic nu se cere și nimic nu se acceptă de la cel căruia i se oferă, ci el doar îl primește. Orice alte trăsături poate avea credința, ceea ce îl justifică pe păcătos este doar să Îl primească pe Hristos. Când ni se spune că suntem justificați prin pocăință, prin dragoste, ori prin orice alt har spiritual, aceasta implică ideea că ceva bun ar exista în noi și care ar face ca această binecuvântare să ne fie dată; dar justificarea prin credință (corect înțeleasă) nu comportă o astfel de idee.

„Cum poate să justifice adevărata credință dacă nu unindu-ne cu Hristos, astfel că, fiind făcuți una cu El, suntem primiți să fim părtași neprihănirii Lui?”⁵ Credința justificatoare înseamnă a privi departe de sine, înseamnă a renunța la propria neprihănire, înseamnă a ne alipi de Hristos. În primul rând, credința care justifică constă într-o cunoaștere și credință în adevărul revelat în Scriptură; în al doilea rând, într-o abandonare a tuturor pretențiilor, meritelor sau siguranței în propria neprihănire; în al treilea rând, constă dintr-o încredere în și o bizuire pe neprihănirea lui Hristos, agățându-ne de binecuvântarea pe care El a obținut-o pentru noi. Ea înseamnă afirmația inimii și recunoașterea ei aprobatoare cu privire la metoda de justificare prezentată în Evanghelie: doar prin Hristos, izvorând din purul har al lui Dumnezeu, și excluzând orice merite omenești. „Numai în Domnul… locuiesc dreptatea și puterea” (Isaia 45:24).

Nimeni nu va aprecia neprihănirea lui Hristos din punct de vedere al experienței sale, până nu va golit de sine, prin experiență, prin Duhul. Nu se va întâmpla nimic până când Domnul nu ne va pune în foc și nu ne va arde zdrențele, făcându-ne să stăm goi înaintea Lui, tremurând din cap până în picioare la vederea sabiei dreptății Sale stând deasupra capetelor noastre; abia atunci vom prețui cu adevărat „cea mai bună robă”. Câtă vreme sentința de condamnare a Legii nu este aplicată conștiinței prin Duhul Sfânt, cel vinovat nu va striga, „Sunt pierdut, pierdut!” (cf. Rom. 7:9-10). Câtă vreme nu va exista o înțelegere personală a cerințelor Legii lui Dumnezeu, un simțământ al totalei incapacități de a împlini cerințele ei drepte, și o conștientizare onestă că Dumnezeu ar fi drept dacă ne-ar lepăda din prezența Lui pe vecie, sufletul nu va înțelege necesitatea unui Hristos prețios.

Fragment din The Doctrine of Justification, lucrare disponibilă în limba engleză la Chapel Library.

Note bibliografice și explicative

(1) Plymouth Brethren – o comunitate de creștini a căror primă congregație a fost înființată în Plymouth, Devon, Anglia, în anul 1831. Printre ei era pus un accent deosebit pe profețiile biblice şi pe A Doua Venire a lui Hristos. John Nelson Darby, un fost preot din Biserica Irlandei (Anglicană), a devenit curând personalitatea dominantă a mișcării.

(2) John Calvin, Commentary on the Epistle to the Romans

(3) John Owen, Works, Vol. 10, The Death of Death in the Death of Christ.

(4) Thomas Goodwin, Works, Vol. 8, The Objects and Acts of Justifying Faith.

(5) John Calvin, Institutes of the Christian Religion, III, xvii, 11.

A justifica, așadar, nu este altceva decât a achita de acuzația vinovăției, ca și cum s-ar fi adus dovada inocenței. Astfel, când Dumnezeu ne justifică prin mijlocirea lui Hristos, El nu ne achită pe baza vreunei dovezi a nevinovăției noastre, ci printr-o imputare a neprihănirii, astfel că, deși nu suntem neprihăniți în noi înșine, suntem considerați neprihăniți în Hristos. — John Calvin

Sărmanul păcătos rătăcit nu poate crede vreodată în Isus Hristos până nu descoperă că nu poate face nimic pentru sine; și atunci când crede pentru prima dată, el vine la Hristos pentru a fi mântuit, ca un om neajutorat și lipsit de speranță în sine. Prin astfel de argumentări cu el, din Evanghelie, Domnul (așa cum a făcut adesea) îi va da credința, bucuria și pacea, făcându-l să creadă. — Robert Traill