O iertare completă

„În ziua aceea, se va deschide casei lui David și locuitorilor Ierusalimului un izvor pentru păcat și necurăție” (Zah. 13:1).

Am remarcat deja incapacitatea rațiunii firești de a înțelege adevărul spiritual: ea nu poate pricepe nici natura, nici armonia și nici finalitatea adevărului divin. Această incapacitate nu poate fi rezultatul unei deficiențe a capacității mentale sau a unei revelații extreme, dincolo de puterea de cuprindere a omului – căci cel mai slab intelect, odată ce este iluminat și sfințit de Duhul lui Dumnezeu, poate să cuprindă cea mai profundă învățătură din marele sistem al teologiei, atâta cât se extinde revelația acelei învățături; nu, ci această incapacitate este cauzată de lipsa unei minți iluminate și înnoite spiritual. Aceasta și doar aceasta este cauza… Rezultă atunci, ca un adevăr axiomatic, că mintea trebuie să fie schimbată, schimbată de însuși Dumnezeu, pentru ca adevărul divin să poată fi înțeles sau primit. Astfel, îl descoperim pe apostol rugându-se în felul următor în numele creștinilor din Efes: „Și mă rog ca Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos, Tatăl slavei, să vă dea un duh de înțelepciune și de descoperire, în cunoașterea Lui, și să vă lumineze ochii inimii, ca să pricepeți care este nădejdea chemării Lui, care este bogăția slavei moștenirii Lui în sfinți” (Efes. 1:17-18).

Dintre toate doctrinele Evangheliei, cea mai încețoșată și inexplicabilă pentru mintea neînnoită este doctrina ispășirii săvârșite de Hristos, în planul Său special și plin de har. Acest lucru nu poate fi înțeles decât de o minte care este trează, conștientă față de natura și profunzimea perversiunii păcatului. Întrucât ispășirea păcatului a fost marele scop al morții uluitoare a lui Hristos, niciun individ ignorant cu privire la păcat, oricât de vaste ar fi abilitățile sale mentale și oricât de fermă ar fi credința lui în adevărul revelației divine, nu poate descoperi și nu poate primi acest adevăr. Tocmai acestei întunecimi naturale, acestei ignoranțe față de păcat, acestei absențe a învățării de către Duh îi atribuim noi toate ideile eronate pe care omul le-a avansat cu privire la natura și scopul morții lui Hristos.

Credința noastră fermă este că toate erorile din teologie, în special cele care subminează ispășirea, au izvorât din abandonarea Legii lui Dumnezeu. Atunci când Legea este recunoscută pe deplin în autoritatea ei divină, cu demnitatea ei inflexibilă și puritatea ei nepătată; atunci când sentința ei este conștientizată în suflet; atunci când toată nădejdea cu privire la justificarea ce poate fi obținută prin ascultarea de ea dispare și când păcătosul stă înaintea strălucirii orbitoare a terorilor ei – atunci se va vedea nevoia absolută de ispășire, și în mod precis de acea ispășire pe care Răscumpărătorul adorabil a făcut-o pe cruce. De aceea, niciun individ care este învățat de Duhul Sfânt (care este cu tărie denumit „Duhul adevărului”), niciun individ care este făcut capabil să conștientizeze păcătoșenia fără margini a păcatului săvârșit împotriva unui Dumnezeu sfânt; nimeni care a fost golit de suficiența de sine, care își are ochiul deschis față de rana interioară și care zace plecat în țărână ca un păcătos sărman, cu inima zdrobită – niciun individ care a fost astfel învățat nu ar afirma că Isus a murit cu vreun alt scop decât acela pentru care El a murit: pentru a oferi Justiției divine o satisfacție deplină și infinită pentru păcat. Acest lucru ne conduce la discuția imediată a acestui subiect.

Fie ca noi să simțim că terenul pe care ne așezăm acum este sfânt. Dacă ar exista vreun subiect pe care să îl luăm în considerare și să îl abordăm cu maximă atenție, smerenie și rugăciune, atunci acesta este.

Fie ca inimile noastre să se înalțe către Dumnezeu, cerând să fim învățați de Duhul Său, a Cărui slujbă binecuvântată, în economia harului, este să Îl glorifice pe Hristos, luând din lucrurile care Îi aparțin și descoperindu-le sufletului omenesc (Ioan 16:14). O, dacă am primi ungerea Sa sfântă în timp ce tratăm acest subiect vital – Hristos, care Se prezintă ca jertfă pentru păcat! Pentru a prezenta acest subiect cu claritate înaintea cititorului, vom face apel în primul rând la acele părți esențiale ale Cuvântului lui Dumnezeu care afirmă finalitatea și scopul morții lui Hristos drept ispășirea pentru păcat. După ce vom vedea aceasta, va fi potrivit să arătăm că ispășirea făcută de Hristos constituie o ștergere deplină și completă a păcatelor poporului Său…

Cuvântul lui Dumnezeu, singura regulă a credinței și vieții creștine, prezintă în mod invariabil moartea lui Isus ca fiind o jertfă și statuează care este scopul special, în har, al acelei jertfe: ispășirea¹ păcatului.

Dacă am nega acest lucru, cum am putea atunci să interpretăm următoarele pasaje remarcabile? „Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa, care ne dă pacea, a căzut peste El, și prin rănile Lui suntem tămăduiți. Noi rătăceam cu toții ca niște oi, fiecare își vedea de drumul lui; dar Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor” (Isaia 53:5-6). „Căci acesta este sângele Meu, sângele legământului celui nou, care se varsă pentru mulți, spre iertarea păcatelor” (Matei 26:28). „Căci, pe când eram noi încă fără putere, Hristos, la vremea cuvenită a murit pentru cei nelegiuiți” (Rom. 5:6). „Pe Cel ce n-a cunoscut niciun păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El” (2 Cor. 5:21). „În El avem răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea păcatelor, după bogățiile harului Său” (Efes. 1:7). „Căci știți că nu cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu aur, ați fost răscumpărați din felul deșert de viețuire, pe care-l moșteniserăți de la părinții voștri, ci cu sângele scump al lui Hristos, Mielul fără cusur și fără prihană.” (1 Petru 1:18-19). „Căci dacă sângele taurilor și al țapilor și cenușa unei vaci, stropită peste cei întinați, îi sfințește și le aduce curățirea trupului, cu cât mai mult sângele lui Hristos, care, prin Duhul cel veșnic, S-a adus pe Sine însuși jertfă fără pată lui Dumnezeu, vă va curăți cugetul vostru de faptele moarte, ca să slujiți Dumnezeului cel viu!” (Evrei 9:13-14). „Și dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi, și a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispășire pentru păcatele noastre.” (1 Ioan 4:10). Cât de neînțelese ar fi aceste afirmații ale Cuvântului lui Dumnezeu, dacă nu le-am privi asemenea multor altor versete care demonstrează această măreață doctrină! Fie ca cititorul să nu întoarcă spatele Cuvântului lui Dumnezeu. Dacă refuză să creadă în doctrina suferințelor substitutive ale lui Hristos, atunci îl avertizăm să fie atent la felul cum tratează aceste afirmații solemne. Ele fie susțin doctrina ispășirii, fie nu susțin nimic. Ele nu ar avea niciun sens dacă ar fi interpretate în orice altă lumină. Întoarce-te, cititorule, la aceste expresii uimitoare: „străpuns pentru păcatele noastre”; „lovit pentru fărădelegile noastre”; „răscumpărarea, prin sângele Lui”; „a murit pentru păcatele noastre”; „a fost făcut păcat pentru noi”; „jertfă de ispășire pentru păcatele noastre”. Ce putem vedea aici, dacă nu sângele ispășirii, satisfacerea deplină a dreptății, purtarea de către Hristos a păcatului, lucrarea Lui de Garant și Substitut?

Și cum ar trebui să socotim suferințele lui Hristos, care au fost intense și tainice, dacă nu le considerăm temelia caracterului lor substitutiv? Acele suferințe au fost intense până la extrem. A existat o severitate în ele care, dacă n-ar fi fost cerută de dreptatea divină, n-ar putea fi explicate. Cerul, pământul și Iadul – toate au fost pornite împotriva Lui. Cercetează această istorie fără egal: observă fiecare pas pe care El l-a făcut, de la Betleem până la Calvar. Ce învățăm din suferințele Lui, dacă nu faptul că ele au fost extraordinare și peste măsură de intense? Ca niște câini de luptă, vrăjmașii Lui s-au năpustit asupra Lui. Chiar și ucenicii Lui au rămas muți văzând scenele prin care Domnul lor trecea – unul trădându-L, altul lepădându-se de El și toți abandonându-L, în ceasul încercării Sale extreme. Mai este de mirare că, în agonia sufletului Său, umanitatea Sa suferindă a exclamat: „Tată, dacă voiești, depărtează paharul acesta de la Mine! Totuși, facă-se nu voia Mea, ci a Ta” (Luca 22:42).

În acel moment groaznic, toate valurile și toți norii mâniei lui Dumnezeu, stârniți de păcatele poporului Său, s-au prăbușit asupra Lui. Tatăl, ultima resursă de compasiune, Și-a acoperit fața și Și-a retras de la El prezența Sa mângâietoare. Pe cruce, golind cupa suferințelor, El a împlinit profeția care vorbea despre El astfel: „Eu singur am călcat în teasc, și niciun om dintre popoare nu era cu Mine” (Isaia 63:3).

Suferințele Sale sunt de asemenea tainice. De ce să fie o Ființă sfântă, a Cărei viață a fost o constantă facere de bine, fără egal, condamnată la o persecuție atât de severă, la suferințe atât de acute și la o moarte atât de dureroasă și rușinoasă? Cel ce neagă ispășirea trebuie să fie rușinat să răspundă la o astfel de întrebare. Dar doctrina unei jertfe substitutive explică totul și ne prezintă singura cheie a acestei taine. „Pe Cel ce n-a cunoscut niciun păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El” (2 Cor. 5:21). „Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se blestem pentru noi” (Gal. 3:13). Tot misterul s-a dus acum. El a fost „făcut păcat pentru noi”. A fost făcut „blestem pentru noi”. El a purtat păcatul și, prin urmare, și pedeapsa păcatului. Dacă noi am fi fost lăsați să purtăm păcatele noastre, cititorule creștin, inevitabil ar fi trebuit să purtăm singuri pedeapsa păcatelor noastre. Dar Isus a luat asupra Sa păcatele noastre. Astfel, El a devenit parte din legământul răscumpărării.² Astfel, El Și-a asumat natura noastră. Cu acest scop a suferit El la Ghetsimani. De aceea, Legea lui Dumnezeu a cerut de la El totul. Cu acest scop, dreptatea lui Dumnezeu a aplicat cea mai mare pedeapsă. O, ce adevăr este acesta! Fiul lui Dumnezeu să Se ofere drept jertfă pentru păcat! Cel care nu cunoștea niciun păcat, care era sfânt, nepătat, fără vreun gând rău în inima Sa, a fost făcut totuși păcat sau, mai precis, jertfă pentru păcat! O, ce gând colosal! Dacă Dumnezeu n-ar fi declarat El Însuși acest lucru, n-am fi crezut așa ceva chiar dacă un înger l-a fi anunțat cu trâmbița. Dumnezeu Însuși a trebuit să îl proclame! Și pentru că El l-a afirmat, noi îl credem. Numai Dumnezeu poate să scrie acest lucru în inimă. O, binecuvântate și adorabile Emanuel! A fost acesta scopul și obiectivul suferințelor Tale intense și tainice? Acesta a fost scopul pentru care a trebuit să asculți, să porți păcatul, să înduri blestemul și să Îți pleci capul în moarte, pentru ca eu să pot fi eliberat?

S-au petrecut toate acestea în locul meu și ai făcut toate acestea pentru mine?

O, dragoste fără egal! O, har infinit și fără plată! Ce uluitor ca Dumnezeu să Se întrupeze, Cel sfânt să ia asupra Lui păcatul, să fie apoi pedepsit cu o dreptate aspră, ca și cum El Însuși ar fi fost cel păcătos; ca El să bea până la capăt cupa mâniei, să întoarcă spatele pentru a fi lovit, să îndure rușinea și batjocura și, în final, să fie atârnat pe cruce și să verse ultima picătură a sângelui cel mai prețios – și toate acestea pentru mine; pentru mine – un rebel; pentru mine – un vierme; pentru mine – cel mai mare dintre păcătoși! Fiți zdrobite de uimire, cerurilor! Fii uluit, pământule! A existat vreodată o dragoste ca aceasta?

Este nimerit să arătăm acum, din Cuvântul lui Dumnezeu, faptul că ispășirea făcută de Răscumpărătorul binecuvântat a constituit o ștergere deplină și completă a păcatelor celui credincios. Aș putea sublinia îndeajuns cât de vastă este importanța acestui adevăr? Ar mai trebui să spunem cât de strâns este legat el de pacea, sfințirea și slava veșnică a păcătosului, lucruri care țin de Hristos? Fie ca cititorul să nu rămână mulțumit să stea la suprafața adevărului că Hristos a făcut ispășirea păcatului. Însă acest lucru poate fi crezut, și totuși omul să nu se bucure de fericirea, pacea și sfințirea deplină. Dar de ce? Din cauză că el nu pătrunde în experimentarea acestui adevăr. Dar oare n-ar trebui să spunem, în același timp, și că acest lucru se petrece din cauză că felul în care el vede păcatul rămâne la suprafața păcătoșeniei lui fără egal? O conștientizare profundă a păcatului va conduce întotdeauna la o conștientizare profundă a jertfei pentru păcat; o cunoaștere inadecvată a păcatului conduce la o cunoaștere inadecvată a lui Hristos; o gândire care disprețuiește eul va conduce la o prețuire înaltă a lui Hristos. Așadar, nu te mulțumi să rămâi la suprafața acestui adevăr uimitor. Fie ca Dumnezeu, Duhul cel veșnic, să ne conducă în acest adevăr!

Înainte de a ne îndrepta privirile către faptul că ispășirea lui Hristos este completă, ar fi potrivit să privim pentru o clipă la fundamentul sau cauza acestui fapt. Ispășirea completă rezultă din demnitatea infinită a Persoanei Sale – dumnezeirea Sa este baza lucrării Sale perfecte. Ea garantează, ca să spunem așa, rezultatul glorios al ispășirii Sale. Tocmai acest lucru a conferit perfecțiune ascultării Sale și valoare ispășirii Sale. Acest lucru a fost ceea ce a făcut ca sângele pe care l-a lăsat să se scurgă să fie eficace în iertarea păcatului și ca neprihănirea pe care a adus-o să fie completă în justificarea sufletului. Întreaga Sa lucrare ar fi fost incompletă în lipsa dumnezeirii Sale. Niciun mântuitor creat – acel vis al socinienilor³ – n-ar fi putut oferi o satisfacere deplină față de o Lege infinită, încălcată de om, și care striga după răzbunare. Cum ar fi putut un astfel de sacrificiu, pe care am putea presupune că l-ar fi oferit un mântuitor creat, cum ar fi putut el să „vestească o lege mare și minunată” (Isaia 42:21)? Imposibil! O ființă finită a încălcat Legea, așa că o Ființă infinită trebuia să repare acest lucru. Ascultarea era cerută în orice aspect egal cu Legea în slavă și demnitate, și tocmai acest lucru a fost încălcat. Drepturile domniei divine trebuie menținute, puritatea naturii divine trebuie apărată și onoarea Legii dumnezeiești trebuie răzbunată. Pentru a realiza aceasta, Dumnezeu Însuși trebuia să Se facă trup; pentru a duce la bun sfârșit aceasta, Dumnezeul întrupat trebuia să moară! O, profunzimea înțelepciunii și a harului! O, dragostea infinită, dragostea bogată, dragostea fără plată!… Întrucât lucrarea lui Hristos este pecetluită cu gloria infinită și cu demnitatea dumnezeirii Sale, va fi acum o sarcină ușoară și încântătoare să observăm perfecțiunea ei, în primul rând prin faptul că șterge în totalitate păcatele și în al doilea rând prin faptul că îi aduce o justificare completă celui iertat.

Iertarea păcatelor credinciosului este o iertare completă. Este iertarea deplină a tuturor păcatelor sale. Dacă ea n-ar fi o iertare completă, n-ar fi deloc o iertare pentru el. Dacă ar fi o ștergere parțială a unui nor gros și doar o anulare parțială a datoriei, dacă ar fi doar o iertare a anumitor păcate, atunci Evanghelia n-ar mai fi o veste bună pentru sufletul său. Legea lui Dumnezeu l-a adus în starea de a fi vinovat de o încălcare deplină a ei. Dreptatea lui Dumnezeu cere o satisfacere a acesteia, egală cu enormitatea păcatelor comise și cu vinovăția rezultată. Duhul Sfânt l-a convins de starea sa complet neajutorată, de falimentul său total. S-ar aprinde vreo fericire în sufletul său la anunțul unei ispășiri parțiale, a unei jumătăți de Mântuitor, a achitării doar a unei părți a datoriei sale? Nimeni nu ar îndrăzni să spună că acestea ar produce vreo senzație de bucurie. Dimpotrivă, ar fi chiar o bătaie de joc la adresa stării sale ticăloase, care n-ar face decât să adâncească agonia sufletului său. Dar mergi la acel suflet împovărat și obosit de păcat, care își deplânge ticăloșia și starea neajutorată, și propovăduiește-i Evanghelia. Spune-i că ispășirea pe care Isus a oferit-o pe Calvar a fost o satisfacere deplină a dreptății pentru păcatele sale. Spune-i că toate păcatele sale au fost purtate și șterse în acel moment îngrozitor. Spune-i că datoria pe care dreptatea divină o cerea din partea păcătosului a fost anulată pe deplin prin ascultarea și suferințele lui Hristos și că, împăcat și mulțumit, Dumnezeu este „gata să ierte”. Cât de frumoase vor fi picioarele care îi duc vestea aceasta! Nu sunt oare aceste afirmații într-un acord perfect cu cele ale Cuvântului lui Dumnezeu? Haideți să recunoaștem.

Ce simboliza chivotul, la care a făcut aluzie apostolul în cel de-al nouălea capitol al Epistolei sale către Evrei, care avea în el mana, toiagul lui Aaron și tablele legământului, peste care stăteau heruvimii slavei și umbreau cu aripile lor scaunul îndurării? Ce semnifica acesta, dacă nu acoperirea deplină a păcatului? Așa cum capacul chivotului ascundea Legea și mărturia, tot așa Domnul Isus Hristos a ascuns păcatele aleșilor Săi, poporul legământului – nu de ochiul omniscienței lui Dumnezeu, ci de ochiul Legii. Aceștia sunt acum achitați legal.

Atât de completă a fost lucrarea lui Hristos, atât de infinită și satisfăcătoare a fost ascultarea Lui, încât Legea lui Dumnezeu îi declară achitați – și nu-i va mai putea aduce vreodată în starea de oameni condamnați. „Acum dar nu este nici o osândire pentru cei ce sunt în Hristos Isus, care nu trăiesc după îndemnurile firii pământești, ci după îndemnurile Duhului” (Romani 8:1). „Cine-i va osândi? Hristos a murit!” (Rom. 8:34).

Cum ar fi putut să facă apostolul afirmații atât de uimitoare și să rostească o provocare atât de curajoasă, dacă ceea ce ne străduim să subliniem aici n-ar fi atât de exact?

Și nu confirmă aceste cuvinte, folosite de Duhul Sfânt în enunțarea doctrinei iertării divine, nu confirmă ele afirmația pe care noi am făcut-o? „Eu îți șterg fărădelegile ca un nor, și păcatele ca o ceață: întoarce-te la Mine, căci Eu te-am răscumpărat” (Isaia 44:22). În ce ar mai sta puterea constrângătoare a motivației adresată omului de a se întoarce la Dumnezeu, , dacă ea nu este întemeiată pe o ștergere deplină și totală a tuturor păcatelor? Aceasta este ceea ce convinge, cucerește și izbândește în sufletul copilului rătăcitor al lui Dumnezeu, aducându-l înapoi. Acest lucru prăbușește sufletul, adâncește convingerea privind ticăloșia sa, face ca păcatul depărtării de Dumnezeu, al nemulțumirii, al răzvrătirii, să fie atât de dezgustător, când te uiți la fundamentul solid al unei ștergeri complete și fără plată a păcatelor, încât Dumnezeu convinge sufletul să se întoarcă la El. „Am șters toate păcatele tale, de aceea, întoarce-te. Chiar dacă ai umblat după alți iubiți, chiar dacă te-ai depărtat de Mine, ai uitat de Mine și ai fugit de Mine, totuși eu am șters păcatele tale ca pe un nor gros: întoarce-te, căci te-am răscumpărat” (cf. Ier. 5:20). „El va avea iarăși milă de noi, va călca în picioare nelegiuirile noastre, și vei arunca în fundul mării toate păcatele lor” (Mica 7:19). Ce adevăr uluitor este conținut în aceste două pasaje! Într-unul se afirmă că, dacă nelegiuirea Israelului și păcatul lui Iuda ar fi căutate, n-ar mai putea fi găsite. Atât de completă este ștergerea lor, atât de glorioasă a fost lucrarea lui Isus, atât de perfectă a fost ascultarea Sa, încât, dacă ochiul Legii sfinte a lui Dumnezeu ar căuta aceste păcate – și unde n-ar putea el să pătrundă? – nu le mai poate găsi. În celălalt pasaj, se afirmă că atât de imense sunt profunzimile acelei mări a sângelui ispășitor, care s-a scurs din Hristos, încât în ea sunt aruncate toate păcatele celor credincioși, și nu vor mai putea fi găsite vreodată. Așadar, sufletul tremurând poate exclama: „Iată, chiar suferințele mele erau spre mântuirea mea; Tu ai găsit plăcere să-mi scoți sufletul din groapa putrezirii. Căci ai aruncat înapoia Ta toate păcatele mele!” (Isaia 38:17).

Cine ar putea să citească aceste anunțuri pline de dragoste, făcute de Dumnezeul cerului, fără să experimenteze o emoție profundă? Mustrându-Și cu blândețe copiii rătăcitori dar preaiubiți, El spune: „Îi voi curăți de toate nelegiuirile pe care le-au săvârșit împotriva Mea, le voi ierta toate nelegiuirile prin care M-au supărat și prin care s-au răzvrătit împotriva Mea” (Ier. 33:8)… „Ci cât sunt de sus cerurile față de pământ, atât este de mare bunătatea Lui pentru cei ce se tem de El; cât este de departe răsăritul de apus, atât de mult depărtează El fărădelegile noastre de la noi” (Ps. 103:11-12).

Ridicați-vă privirile, voi, sfinți ai lui Dumnezeu care sunteți întristați de frica de condamnare! Priviți cum toate păcatele voastre sunt puse în contul Garantului vostru măreț. Da, priviți cum toate sunt aruncate asupra Lui, Substitutul vostru. Priviți-L cum le duce departe, cufundându-le în oceanul sângelui Său, aruncându-le înapoi Sa. Priviți în sus și bucurați-vă! Nu lăsați ca păcatul, ca rămășițele corupției să vă determine să treceți cu vederea acest adevăr minunat – ștergerea completă a tuturor păcatelor voastre, prin sângele ispășitor al adorabilului vostru Emanuel. Acesta este un lucru adevărat și este privilegiul vostru să trăiți într-o bucurie sfântă cauzată de el. Odată ce veți primi pe deplin în inimă acest adevăr, prin învățătura Duhului Sfânt, tendința lui va fi să creeze în voi un caracter de o sfințenie deosebită, vă va sfinți și vă va smeri. El va slăbi puterea păcatului. Va atrage inima în dorințe de conformare divină. Va supune morții influența firii, va exila dragostea de lume și de sine, va conferi sensibilitate conștiinței și va face ca sufletul să meargă înainte cu calm – „pentru ca astfel să vă purtați într-un chip vrednic de Domnul, ca să-i fiți plăcuți în orice lucru: aducând roade în tot felul de fapte bune, și crescând în cunoștința lui Dumnezeu” (Col. 1:10).

Fragment din Atonement and the Cross, republicată de Tentmaker Publications, www.tentmaker.org.uk.

Note bibliografice și explicative

1) ispășire – are sensul împăcării omului cu Dumnezeu prin îndepărtarea sau acoperirea vinovăției păcatului, lucru împlinit prin jertfa lui Isus Hristos.

2) legământul răscumpărării – termen folosit de unii pentru a descrie scopul veșnic al răscumpărării: Dumnezeu Tatăl a hotărât să-I dea Fiului Său un popor și o Împărăție, iar Dumnezeu Fiul a fost de acord să împlinească acest scop prin viața, moartea și învierea Sa.

3) socinian – ucenic al lui Socinius, persoană care neagă dumnezeirea lui Hristos, Trinitatea și păcatul original; a influențat dezvoltarea teologiei unitariene.

El a murit. El Și-a dat viața. S-a dat ca jertfă pentru păcatele mele. El a devenit blestem. A îndurat mânia Ta infinită. A făcut o satisfacere completă și o compensare deplină a dreptății Tale pentru toate păcatele, datoriile și nelegiuirile mele. Aceasta este cererea mea, o, Doamne! Pe baza acestor lucruri voi sta în picioare înaintea Ta. – Thomas Brooks