Hristos, Regele

„Noi răsturnăm izvodirile minții și orice înălțime care se ridică împotriva cunoștinței lui Dumnezeu, și orice gând îl facem rob ascultării de Hristos” (2 Corinteni 10:5).

Am ajuns acum la slujirea regală prin care Mijlocitorul nostru glorios împlinește planul la care S-a angajat pentru răscumpărarea noastră. Dacă El, ca Profet al nostru, n-ar fi deschis calea vieții și a mântuirii către oameni, aceștia n-ar fi cunoscut-o vreodată. Dacă ei ar fi cunoscut-o în mod clar, dar Preotul lor nu S-ar fi adus ca jertfă pentru a obține răscumpărarea pentru ei, aceștia n-ar fi putut să fie vreodată răscumpărați prin sângele Său. Și dacă ei ar fi fost astfel răscumpărați, însă Hristos n-ar fi trăit ca Rege, pentru a aplica această răscumpărare cu sângele Său în viețile lor, acești oameni n-ar fi putut beneficia niciodată real și personal de pe urma morții Lui. Ceea ce El a revelat ca Profet, a răscumpărat ca Preot, și ceea ce a revelat și răscumpărat ca Profet și Preot, El aplică în calitate de Rege: în primul rând supunând sufletele aleșilor Lui stăpânirii Sale spirituale, apoi stăpânindu-i ca supuși ai Lui și rânduind toate lucrurile din Împărăția providenței Lui spre binele lor…

Doctrina: Isus Hristos exercită o putere regală peste sufletele tuturor acelora pe care Evanghelia îi aduce în supunere față de El.

Imediat ce credincioșii din Colose au fost eliberați din puterea întunericului, ei au fost transferați în Împărăția lui Hristos, Fiul cel preaiubit (Coloseni 1:13). Această Împărăție a lui Hristos, care constituie subiectul nostru de față, este Împărăția spirituală interioară, despre care se spune că locuiește în interiorul celor sfinți. „Împărăția lui Dumnezeu este înăuntrul vostru” (Luca 17:20-21). Hristos șade ca un Rege întronat în inimile, conștiințele și simțămintele poporului Său, care I se supune voluntar (Psalmii 110:3). Împărăția Lui este „neprihănire, pace și bucurie în Duhul Sfânt” (Romani 14:17).

Mai întâi ne vom îndrepta privirile către modalitatea în care Hristos obține scaunul de domnie în inimile oamenilor, și aceasta prin cucerire. Chiar dacă sufletele celor aleși sunt ale Lui prin faptul că Îi sunt date de către Tatăl prin meritul răscumpărării, și chiar dacă Tatăl I le-a dat iar El a murit pentru ele, totuși Satana a fost stăpânul anterior al acestora. De aceea, cu Hristos s-a întâmplat ca și cu Avraam, căruia Dumnezeu i-a dat țara Canaanului prin promisiune și legământ: canaaniții, fereziții și fiii lui Anac erau deja stăpâni peste acel ținut, iar urmașii lui Avraam trebuiau să lupte pentru el și să îl câștige pas cu pas înainte de a se bucura de acea țară. Casa Îi este încredințată lui Hristos de Acela care a zidit-o, dar omul puternic și bine înarmat o ține în posesia lui până când un Altul, mai puternic decât el, vine și îl alungă (Luca 11:20-22). Hristos trebuie să pătrundă în suflet prin luptă, chiar dacă are dreptul să intre în acesta ca și cum ar intra într-o posesiune plăcută și răscumpărată. Și așa face El. Când vine momentul recuperării celor ai Lui, El trimite armatele Sale pentru a-i supune, așa cum ne spune și în Psalm 110:3: „Poporul Tău este plin de înflăcărare când Îți aduni oștirea”. Expresia din limba ebraică poate fi redată mai corect prin „în ziua oștirilor Tale”, când Domnul trimite armatele Lui de profeți, apostoli, evangheliști, păstori, învățători, sub conducerea Duhului Său, înarmați cu acea sabie cu două tăișuri, Cuvântul lui Dumnezeu, care este ascuțit și pătrunzător (Evrei 4:12).

Dar aceasta nu este totul. El face ca armatele convingerilor și ale tulburărilor spirituale să îi înconjoare și să îi atace de pe orice parte, așa încât cei asaltați să nu știe ce să facă. Aceste convingeri, asemenea unei ploi de săgeți, lovesc în inima conștiințelor lor. „După ce au auzit aceste cuvinte, ei au rămas străpunși în inimă și au zis lui Petru și celorlalți apostoli: ‚Fraților, ce să facem?’” (Faptele Apostolilor 2:37). Săgețile lui Hristos sunt ascuțite și lovesc în inimile vrăjmașilor Lui, așa încât oamenii să se plece înaintea Lui (Psalmii 45:5-6). Prin aceste convingeri, El zdrobește toate speranțele lor deșarte și le face una cu pământul.

În acest moment, toate mijloacele lor de apărare sunt slabe, de la îndurarea generală a lui Dumnezeu, la exemplul altora și așa mai departe, dovedindu-se niște banale ziduri de hârtie. Atacul Domnului le face inimile să tremure până la temelia lor și răstoarnă orice gânduri înalte prin care acestea ar putea să se ridice împotriva Domnului. Această zi, când Hristos se așază înaintea sufletului și îl cucerește prin mesageri ca aceștia, este ziua tulburării interioare – o zi fără seamăn. Dar, chiar dacă lucrurile stau așa, Satana are rădăcini adânc înfipte în mintea și voința acelui suflet, așa încât el nu se predă de la primele avertismente, până nu își cheltuie toate proviziile și până ce turnurile mândriei și zidurile încrederii deșarte nu sunt zdrobite de Evanghelie și scuturate în fața ochilor lor! Atunci, sufletul își dorește să intre la negociere cu Hristos. În această clipă, el ar fi gata să accepte termenii păcii, orice termeni, ca să își poată salva viața: totul poate să meargă acum ca pradă de război în ograda Cuceritorului. În această clipă, sufletul trimite mulți mesageri ca aceștia la Hristos, care se înfățișează acum la porțile sufletului: „Îndurare, Doamne, îndurare! Dacă aș avea vreo garanție că mă vei primi, mă vei scuti și mă vei ierta, Ți-aș deschide în clipa următoare!” Astfel, sufletul este „închis pentru credința” [în Hristos] (Galateni 3:23) și făcut să ajungă în situația în care abandonează totul, mai mult decât și-ar fi putut imagina vreodată.

În clipa aceasta, Regele îndurător, al Cărui singur plan este de a cuceri inima, ridică steagul alb al îndurării înaintea sufletului, dându-i nădejdea că va fi scutit, iertat și tratat cu îndurare, deși s-a aflat îndelung în răzvrătire împotriva Lui, dacă se va supune lui Hristos. În acest moment, pe masa inimii omului se dau multe lupte între ezitările lui, îndoielile, indeciziile, temerile, hotărârile pe jumătate, și multele gânduri ale sale. Uneori, pare că nu este nicio nădejde: „Hristos mă va ucide dacă mă voi duce la El”, și astfel, sufletul tremură. Dar apoi, cine L-a găsit vreodată așa încât să Îl pună la încercare? Alte suflete s-au supus și au găsit îndurare dincolo de toate așteptările lor. „O, dar am fost un vrăjmaș disperat al Lui”. Recunoaște acest lucru, însă iată care este cuvântul Regelui față de această situație: „Să se lase cel rău de calea lui și omul nelegiuit să se lase de gândurile lui, să se întoarcă la Domnul, care va avea milă de el, la Dumnezeul nostru, care nu obosește iertând” (Isaia 55:7).

„Dar clipa îndurării a trecut. Am stat pe gânduri prea mult timp! Și totuși, dacă așa stau lucrurile, cum se face că Hristos n-a dus până la capăt lucrarea Lui și nu m-a zdrobit cu totul – cum se face că n-a aprins focul, focul Iadului, aruncându-mi sufletul acolo și retrăgându-Și oferta de pace?” Da, El încă așteaptă și dorește să fie plin de har, căci El a venit pentru a arăta compasiune. În suflet au loc o mie de dezbateri până când, în final, sufletul vede că, dacă rămâne în răzvrătire, va trebui să piară, dar dacă va merge la Hristos, va trăi. Fiind întrucâtva încurajat de mesajul harului care îi este trimis în suflet în acest moment, mesaj care îi spune că El „poate să îi mântuiască în chip desăvârșit pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El” (Evrei 7:25) sau „pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afară” (Ioan 6:37), ori, „Veniți la Mine, toți cei trudiți și împovărați, și Eu vă voi da odihnă” (Matei 11:28) – omul se decide în final să meargă la Hristos și spune: „Porți, ridicați-vă capetele; ridicați-vă, porți veșnice, ca să intre Împăratul slavei!” (Psalmii 24:7).

Acum, voința se deschide spontan în fața lui Hristos! Acea fortificație se supune noului Stăpân. Toate dorințele se deschid față de El. Voința face din Hristos cheia tuturor cămărilor sufletului… Inima de piatră se sparge în două. Sufletul sărman se deschide înaintea Cuvântului, deși plin de ignoranță, mândrie, dragoste de sine, împietrire disperată și hotărâri încăpățânate de a merge pe calea lui, dar, în această clipă, valul se-ntoarce înapoi… „La ce ți-ar fi de folos, de ce să ai voință încăpățânată și să nu te supui lui Hristos – tu, inimă de piatră, care ai rămas atâta vreme împietrită și nemișcată chiar și în fața valurilor uriașe?” Astfel, sufletul este câștigat pentru Hristos. El, noul Stăpân, scrie condițiile Lui, iar sufletul subscrie acestora cu toată dorința. El vine la Hristos printr-o supunere liberă și din inimă, dorind nimic altceva de acum înainte decât să stea sub stăpânirea lui Hristos.

În al doilea rând, haideți să vedem felul în care Hristos stăpânește în sufletele acelora care I se supun. El exercită autoritatea Sa regală peste ei în cel puțin șase lucruri, după cum urmează:

1. Hristos impune o nouă lege asupra lor și îi cheamă să fie serioși și punctuali în ascultarea lor de El. Sufletul a fost până atunci un belialit¹ și nu tolera niciun fel de înfrânare. Poftele lui îi serveau drept legi. „Căci și noi eram altădată fără minte, neascultători, rătăciți, robiți de tot felul de pofte și de plăceri” (Tit 3:3). Orice lucru după care firea pământească și apetitul senzual tânjea, trebuia obținut, indiferent de preț. Dacă prețul ar fi fost condamnarea, nu conta acest lucru, cu singura condiție ca acesta să nu fie plătit imediat. Dar, în clipa de față, el nu mai poate trăi fără o lege înaintea lui Dumnezeu, așa încât sufletul se află sub legea lui Hristos. Acestea sunt articolele păcii față de care sufletul subscrie voluntar în ziua în care capătă îndurare: „Luați jugul Meu asupra voastră și învățați de la Mine” (Matei 11:29). Această „lege a Duhului de viață în Hristos Isus i-a izbăvit de legea păcatului și a morții” (Romani 8:2). Aici se găsește multă strictețe, dar nu robie, căci legea nu doar că a fost scrisă în cartea poruncilor lui Hristos, Biblia, ci a fost și copiată de Duhul Său Sfânt în inimile supușilor Lui, plantând acolo principiile de viață corespunzătoare. Acest lucru face ca ascultarea să fie o plăcere și ca lepădarea de sine să fie ușoară. Jugul lui Hristos este poleit cu dragoste, așa încât el niciodată nu apasă greu pe grumazul poporului Său…

2. Hristos mustră și disciplinează sufletele pentru încălcările legii Sale. Acesta este un alt act al autorității regale a lui Hristos:„Domnul pedepsește pe cine-l iubește” (Evrei 12:6). Aceste mustrări din partea lui Hristos vin pe calea nuielei providenței fie asupra trupurilor lor și a mângâierilor lor exterioare, fie asupra sufletelor lor și a mângâierilor lor interioare. Uneori, mustrările Lui sunt aspre în ce privește omul exterior: „Din pricina aceasta sunt între voi mulți neputincioși și bolnavi și nu puțini dorm” (1 Corinteni 11:30). Ei nu trataseră trupul lui Hristos cu respectul cuvenit în Cina Domnului, așa că El va face ca trupurile lor să sufere din această cauză. El preferă mai degrabă ca trupurile lor să sufere decât ca sufletele lor să piară. Uneori, El a scutit trupurile lor și a lovit în omul interior, cu o nuia mai aspră. Astfel, El a retras pacea și îndepărtat bucuria din sufletele poporului Său. Ascunderea feței Sale este o mustrare dureroasă. Cu toate acestea, totul este îndreptat spre corecția lor, nu spre distrugerea lor. Atunci când au parte de nuiaua potrivită și sfințită a lui Hristos care să îi readucă acasă de pe căile păcatului, supușii lui Hristos au parte de un privilegiu însemnat: „toiagul și nuiaua Ta mă mângâie” (Psalmii 23:3). Celorlalți, El le permite să meargă înainte în încăpățânarea inimilor lor, căci Hristos nu va cheltui o nuia spre binele lor, nu-i va chema să dea socoteală pentru niciuna dintre nelegiuirile lor, ci se va socoti cu ei odată pentru totdeauna, pedepsindu-i cu Iadul.

3. Un alt act regal al lui Hristos ține de înfrânarea slujitorilor Lui de la nelegiuire și de a le interzice să meargă în acele direcții către care inimile lor i-ar îndrepta. Da, chiar și în astfel de oameni există un spirit care îi îndreaptă către a face cale întoarsă, dar, în blândețea Lui, Domnul le păzește sufletele de nelegiuire și face acest lucru chiar atunci când ele se află la granița păcatului: „Totuși era să mi se îndoaie piciorul și erau să-mi alunece pașii!” (Psalmii 73:2). Apoi Domnul previne păcatul prin îndepărtarea providențială a ocaziei de a păcătui sau prin a-i ajuta să se împotrivească ispitei, sprijinind sufletele lor cu harul Lui în mijlocul încercării, așa încât nicio ispită să nu fie prea grea. Totuși, El deschide o cale de scăpare așa încât ei să poată alunga ispita (1 Corinteni 10:13). Astfel, poporul Său are nenumărate ocazii de a binecuvânta Numele Său pentru bunătatea Lui preventivă, chiar atunci când ei sunt scăpați din toate relele. Acesta cred eu că este sensul versetului din Galateni 5:16: „umblați cârmuiți de Duhul și nu împliniți poftele firii pământești”, ca și cum ar fi spus, „da, puteți fi ispitiți de acestea, dar nu veți da curs ispitelor. Duhul Meu va face ca ispita să moară și să se usuce încă din fașă, din starea de embrion, așa încât să nu dea naștere păcatului.”

4. Hristos îi protejează pe supușii Lui pe căile Sale și nu le permite să cadă înapoi în starea de păcat și robie față de Satana. Nu încape îndoială că Satana este neobosit în străduințele lui de a-i aduce înapoi, în ascultare de el. El nu părăsește niciodată slujba lui de ispitire a lor, căci, acolo unde el găsește un fals credincios, este învingător, însă Hristos îi păzește pe ai Săi ca să nu ajungă în starea de unde au plecat. „Eu i-am păzit pe aceia pe care Mi i-ai dat și niciunul dintre ei n-a pierit, afară de fiul pierzării” (Ioan 17:12). Ei sunt „păziți de puterea lui Dumnezeu prin credință pentru mântuirea gata să fie descoperită în vremurile de apoi!” (1 Petru 1:5). Ei sunt păziți ca și cum ar fi puși într-o fortăreață, așa cum sugerează acel cuvânt. Nimeni nu se află mai în siguranță decât copiii lui Dumnezeu! Ei sunt „păstrați în Isus Hristos” (Iuda 1). Ceea ce îi asigură nu ține de meritele sau vrednicia lor, ci de grija lui Hristos și de vegherea Lui continuă asupra lor… Iată care este legământul Lui făcut cu ei: „le voi pune în inimă frica de Mine, ca să nu se depărteze de Mine” (Ieremia 32:40). Astfel, El îi păzește pe copiii Lui ca un Rege.

5. În calitatea Sa regală, Hristos răsplătește ascultarea lor și încurajează slujirea lor sinceră. Deși tot ceea ce ei fac pentru Hristos este parte din responsabilitatea lor, totuși El a pus alături îndatoririle și mângâierea lor: „Așa mi se cuvine, căci păzesc poruncile Tale” (Psalmii 119:56). Ei sunt chemați să preia această încurajare și să o aplice fiecărei responsabilități pe care o au: Acela pe care ei Îl urmează „îi răsplătește pe cei ce-L caută” (Evrei 11:6). O, ce Stăpân bun slujesc sfinții!

6. Hristos aduce liniște peste toate tulburările interioare și poruncește pacea atunci când sufletele lor sunt zbuciumate. Această „pace a lui Dumnezeu” domnește în inimile lor (Coloseni 3:15)… Când simțămintele tumultoase sunt agitate, când mânia, ura și răzbunarea încep să își facă loc în suflet, pacea lui Hristos pătrunde și liniștește totul. „Eu (Biserica) voi asculta ce zice Dumnezeu Domnul, căci El vorbește de pace poporului Său și iubiților Lui” (Psalmii 85:8). Doar Cel care i-a spus mării agitate, „taci”, și ea L-a ascultat, doar El poate să liniștească un suflet agitat. Acestea sunt acțiunile regale ale lui Hristos. Ele sunt împlinite cu putere, la momentul potrivit și cu dragoste în sufletele celor ce formează poporul Său.

(1) Cu putere: Fie că îl înfrânează de la păcat sau îl îndeamnă la achitarea de responsabilitățile sale, Hristos lucrează eficace în suflet, căci „Împărăția lui Dumnezeu nu stă în vorbe, ci în putere” (1 Corinteni 4:20). Aceia pe care Duhul Său îi conduce, merg înainte împlinindu-și chemarea și responsabilitățile (Faptele Apostolilor 20:22).

(2) Hristos nu stăpânește cu forța, ci cu har și dragoste. Legea Lui este o lege a dragostei, scrisă în inimile lor. Biserica este Mireasa Mielului (Apocalipsa 19:7). „Trestia frântă n-o va zdrobi și mucul care mai arde încă nu-l va stinge” (Isaia 42:3). „Eu, Pavel, vă rog, prin blândețea și bunătatea lui Hristos”, spune apostolul (2 Corinteni 10:1). El găsește plăcere în ascultarea voluntară, nu în cea forțată. El stăpânește peste copii, nu peste sclavi. Puterea Sa regală este întrețesută cu dragostea Lui părintească. Jugul Lui nu este făcut din fier, ci din aur.

(3) Hristos stăpânește peste ei potrivit cu starea fiecăruia, într-o modalitate rațională. „I-am tras cu legături omenești, cu funii de dragoste” (Osea 11:4),adică pe calea potrivită, pentru a-i convinge rațional și lucrând asupra gândirii lor. Astfel, Împărăția Sa veșnică este administrată prin Duhul Său, care este viceregent² în inimile lor.

Fragment din cartea „The Fountain of Life” din The Works of John Flavel, Vol. 1, The Banner of Truth Trust, www.banneroftruth.org

Note bibliografice și explicative

(1) belialit – fiu al diavolului.

(2) vicegerent – o persoană desemnată de un lider să acționeze ca locțiitor administrativ.