Persoana și natura Mijlocitorului

„Căci este un singur Dumnezeu, și este un singur mijlocitor între Dumnezeu și oameni: Omul Isus Hristos” (1 Tim. 2:5).

În cuvintele de mai sus vedem următoarele:

I. Singura cale de apropiere între Dumnezeu și om – printr-un Mijlocitor, lucru prezentat în text. Învățații și oamenii serioși au tot discutat dacă, în starea sa de inocență, omul ar fi avut nevoie de un Mijlocitor; dar în starea curentă de decădere, această nevoie este recunoscută de toți. Fără un Mijlocitor, Dumnezeu nu poate să Se uite la oameni decât văzându-i rebeli, trădători, obiecte menite mâniei Sale răzbunătoare; nici oamenii nu se pot uita la Dumnezeu decât văzându-L ca Măreția provocată, ca Judecătorul mânios, un foc mistuitor. De aceea, dacă nu ar fi existat un Mijlocitor (adică o persoană de mijloc, care se interpune între Dumnezeu și noi, între noi și El existând conflict, iar Mijlocitorul caută să obțină împăcarea și prietenia între cele două părți), nu ne-ar fi rămas decât groaza de prezența acestui Dumnezeu; asemenea primilor noștri părinți (în acel interval întunecat de timp dintre căderea lor în păcat și ajutorul venit prin acea făgăduință din Geneza 3:15), noi nu am face nimic altceva decât să ne ascundem cât putem „de fața Domnului” (Gen 3:8).

II. Singurul Mijlocitor între Dumnezeu și om – „un singur Mijlocitor”, adică doar unul. Papistașii acceptă un Mijlocitor al împăcării, dar pretind că există mulți mijlocitori ai rugăciunii. Dar, așa cum în prima parte a versetului se spune că nu există decât un Dumnezeu, excluzând orice alt dumnezeu, tot așa și despre Hristos este afirmat aici că este „un singur Mijlocitor” și numai unul.

Acest Mijlocitor este descris parțial aici prin natura Lui – „Omul” – și parțial prin Numele Sale – „Isus Hristos”.

A. Despre natura Lui: „Omul”, adică „acel Om eminent”, așa cum Îl înțeleg unii; „El a fost făcut Om”, cum afirmă alții.

Obiecție: „Dar de ce este menționat acest Mijlocitor doar în această natură?”

Răspuns: 1. Prin negație: nu pe calea pierderii demnității, ca și cum El n-ar fi fost deopotrivă Dumnezeu și Om, așa cum susțineau arienii¹ în interpretarea acestui verset; nu ca și cum împlinirea acestei slujiri mijlocitoare a fost fie doar, fie în principal în natura Sa umană, așa cum afirmă unii dintre papistași.

2. Prin afirmație: pentru a dovedi că Isus Hristos era adevăratul Mesia pe care L-au prevestit prorocii, pe care L-au așteptat părinții noștri și care a fost făgăduit atât de des ca venind în acea natură, așa cum este de la primul moment când Evanghelia a fost vestită (Gen. 3:15), El fiind promis ca Sămânța femeii. Dincolo de aceasta, apostolul Îl menționează pe Hristos în această natură doar ca o încurajare la acea îndatorire a rugăciunii, despre care vorbise anterior; și cu un scop asemănător este El menționat doar în această natură și în alte pasaje, precum Evrei 4:14-16.

B. Despre Numele Lui: „Isus Hristos”. Isus, acesta era Numele ce I-a fost dat la naștere; Hristos, acesta fiind Numele Lui apelativ.

Numele Isus denotă lucrarea pentru care El a venit în lume, așa cum ni se prezintă din cuvintele îngerului care a venit din Cer ca vestitor al întrupării Lui, poruncind să I se dea acest Nume: „Îi vei pune Numele Isus, pentru că El va mântui pe poporul Lui de păcatele lor” (Matei 1:21). Deși le este dat și altora în Scriptură, acest Nume Îi este dat lui Isus într-un fel deosebit; pentru ei, numele acesta le-a fost dat ca simboluri ale acelui Mântuitor desăvârșit care avea să vină după ei și să „mântuiască pe poporul Lui de păcatele lor”.

Numele Hristos denotă slujirile Lui, în împlinirea cărora El face această lucrare de mântuire; în greacă, Hristos este același termen ca Mesia din ebraică, adică având sensul de „Unsul”. Conform Legii, ordinarea solemnă sau punerea deoparte, atât a lucrurilor cât și a persoanelor, pentru slujiri speciale, se făcea prin ungere. Astfel, citim despre trei feluri de persoane care erau unse: regii, preoții și profeții; de aceea, Isus este numit Hristos având în vedere toate aceste calități și slujiri.

Din ceea ce am explicat pe scurt până aici reies două observații, după cum urmează:

1. Nu există nicio altă cale de apropiere în pace între Dumnezeu și om, decât printr-un Mijlocitor. Având în vedere ce este Dumnezeu și ce este omul; cât de disproporționate și de total incompatibile sunt naturile noastre față de natura Lui; cum ar fi posibilă vreo părtășie dulce între noi și El, fiind nu doar la o distanță infinită de El, ci și cu totul opuși Lui? Dumnezeu este sfânt, dar noi suntem păcătoși. În El nu există decât lumină, pe când în noi nu este altceva decât întuneric. În El nu se găsește nimic rău, pe când în noi nu găsim nimic bun. El este tot numai frumusețe, pe când noi nu suntem decât desfigurare. El este dreptate, noi suntem vinovăție. El este „un foc mistuitor”, pe când noi nu suntem decât miriște uscată (Isaia 6:3; Gen. 3:5; 1 Ioan 1:5; Efes. 5:8; Rom. 7:18). Cu alte cuvinte, El este de o măreție infinită și de nepătruns, pe când noi nu suntem decât praf și pulbere păcătoasă, cufundându-ne și pângărindu-ne prin păcat mai rău decât cele mai jalnice făpturi create, devenind noi înșine povara întregii creații. Poate exista vreo părtășie sau prietenie între astfel de ființe? „Merg oare doi oameni împreună, fără să fie învoiți?” (Amos 3:3). Și ce învoială poate exista vreodată, dacă ea nu s-ar face doar printr-un Mijlocitor?

Dacă este ca Dumnezeu să fie vreodată împăcat cu noi, această pace trebuie să se facă printr-un Mijlocitor, pentru că satisfacerea dreptății lui Dumnezeu este ceva indispensabil, iar noi nu suntem în stare să facem așa ceva (Rom. 8:7). Dacă este să fim vreodată împăcați cu Dumnezeu, împăcarea trebuie să se facă printr-un Mijlocitor, din cauza acelei vrăjmășii adânc înrădăcinate în naturile noastre față de orice lucru al lui Dumnezeu și din cauza neputinței noastre de a ne schimba. Astfel, în ambele aspecte – ca Dumnezeu să poată fi dispus să Se împrietenească cu noi și ca noi să primim dorința de a ne împrieteni cu El – este nevoie de un Mijlocitor (2 Cor. 5:19 cf. Ioan 14:6).

2. Nu există niciun alt Mijlocitor între Dumnezeu și om decât Isus Hristos. „Și un singur Mijlocitor” – adică doar unul. Îndrăzneala papistașilor în ce privește mulțimea lor de mijlocitori, nu doar față de Dumnezeu, ci chiar față de Mijlocitorul nostru, nu are niciun alt temei decât superstiția, și nu poate fi ceva care să caracterizeze gândirea celor care se străduiesc să fie înțelepți potrivit Scripturii. Nu poate fi negat că acei membri ai bisericii care sunt contemporani aici, pe pământ, se roagă unii pentru alții; dar faptul că ei ar fi astfel mijlocitori a fost un lucru negat chiar de papistașii mai vechi. Pe tot parcursul Noului Testament, acest titlu de Mijlocitor Îi este atribuit doar lui Hristos (Evrei 8:6; 9:15; 12:24). Și este evident că nimeni altcineva nu ar fi potrivit pentru o lucrare atât de deosebită, din următoarele motive:

Motivul 1. Persoana Lui este singura potrivită pentru această lucrare deosebită. Interpunerea unui Mijlocitor între Dumnezeu și oameni era o slujire dincolo de capacitatea oamenilor, îngerilor sau a oricărei alte ființe create; dar, având în vedere demnitatea Persoanei Sale, Isus Hristos a fost potrivit în orice aspect pentru această lucrare. În această privință, puteți să rețineți următoarele aspecte particulare:

A. El era Dumnezeu adevărat, egal cu Tatăl, de aceeași natură și esență. Aici nu este doar homoiousios (de natură asemănătoare), ci și homoousios (de aceeași natură), așa cum este clarificat de Atanasie, acel cunoscut apărător al dumnezeirii lui Hristos împotriva arienilor.² „În El locuiește trupește toată plinătatea Dumnezeirii” (Col. 2:9). Aici nu ni se spune despre plinătatea evlaviei, ci despre „plinătatea Dumnezeirii”, vorbind despre identitatea esenței împreună cu Dumnezeu Tatăl și cu Duhul Sfânt. Chiar dacă esența divină ființează într-o manieră diferită în diferitele Persoane ale binecuvântatei Treimi – în Tatăl, „fără o primească de la altul”, în Fiul, prin generare eternă, iar în Duhul Sfânt prin purcedere – totuși vorbim despre aceeași esență a lui Dumnezeu care se află în toate cele trei Persoane, deoarece aceasta este simplitatea infinită a acestei esențe, astfel că ea nu poate fi parcelată sau divizată. Astfel, Hristos (nemaivorbind de celelalte Persoane) este prezentat ca Fiul lui Dumnezeu, coegal cu Tatăl; din acest motiv, evreii L-au acuzat de blasfemie, că El „zicea că Dumnezeu este Tatăl Său, și Se făcea astfel deopotrivă cu Dumnezeu” (Ioan 5:18). Acuzația arienilor era îndreptată către învățătura că Fiul natural al lui Dumnezeu este Dumnezeu adevărat și coegal cu Dumnezeu, la fel cum fiul natural al omului este om, egal și de aceeași substanță cu tatăl lui. Îngerii și oamenii sunt fii ai lui Dumnezeu prin înfiere, dar Hristos este Fiul natural al lui Dumnezeu, singurul Fiu al lui Dumnezeu și, de aceea, Dumnezeu adevărat: „Eu și Tatăl una suntem” (Ioan 10:30). El „n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu” (Fil. 2:6).

Iată câteva alte argumente care confirmă acest adevăr:

1. Cel pe care Scriptura Îl onorează cu toate Numele ce Îi sunt atribuite doar lui Dumnezeu trebuie să fie Dumnezeu. Există mai multe circumstanțe în care lui Hristos Îi sunt atribuite aceste Nume. El este prezentat nu doar ca Dumnezeu: „Cuvântul era Dumnezeu” (Ioan 1:1); ci și ca fiind Dumnezeu prin titluri suplimentare, pe care nici cum liderii pământești nu le au, chiar dacă sunt însărcinații și viceregenții³ lui Dumnezeu, aici, pe pământ, fiind numiți „dumnezei” (Ps. 82:6), lucru de care nu este capabilă nicio altă făptură: „marele nostru Dumnezeu” (Tit 2: 13); „Dumnezeul adevărat” (1 Ioan 5:20); „Dumnezeu tare” (Isaia 9:6); „Hristosul, care este mai presus de toate lucrurile, Dumnezeu binecuvântat în veci” (Rom. 9:5); „Domnul slavei” (1 Cor. 2:8); Domnul „din ceri” (1 Cor. 15:47); acel mare Nume Iehova „Domnul” (sau „Iehova”), „Neprihănirea noastră” (Ier. 23:6).

2. Cel în care se găsesc toate acele perfecțiuni înalte și alese, toate acele atribute glorioase, de care nicio făptură creată nu este capabilă, trebuie să fie superior ființelor create și, de aceea, trebuie să fie Dumnezeu.

a. Cel ce este atotputernic, a cărui putere este nelimitată și fără margini, trebuie să fie Dumnezeu. Cea mai înaltă putere a ființelor create este caracterizată de non ultra; poate merge până într-un punct, dar nu mai departe; dar despre Hristos ni se spune că este „Cel Atotputernic” (Apoc. 1:8) și „Domnul, Dumnezeul nostru Cel Atotputernic” (Apoc. 19:6).

b. Cel ce este omniscient, care cercetează inimile, care vede inima fiecărui om, care poate privi în toate cămările și colțurile sufletelor noastre, care poate vedea dincolo de acele perdele și acoperăminte prin care ochiul niciunei făpturi create nu poate pătrunde, Acela trebuie să fie Dumnezeu. Și tocmai acestea sunt trăsături atribuite lui Hristos: „Și n-avea trebuință să-I facă cineva mărturisiri despre niciun om, fiindcă El însuși știa ce este în om” (Ioan 2:25); „Eu sunt Cel ce cercetez rărunchii și inima” (Apoc. 2:23); „El le știa gândurile” (Luca 6:8; v. și Marcu 2:8; Ioan 13:19, 21-27 etc).

c. Cel ce umple cerurile, pământul și toate locurile cu prezența Sa, trebuie să fie Dumnezeu. Așa era Hristos în ceruri, în timp ce era și pe pământ: „Fiul omului, care este în cer” (Ioan 3:13); „ca acolo unde sunt Eu” (Ioan 14:3). Ca Dumnezeu, Hristos era atunci în cer, în vreme ce era pe pământ ca Om; de aceea, ca Dumnezeu, El este încă în cer, deși ca Om, El șade la dreapta lui Dumnezeu în cer: „Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului” (Matei 28:20).

d. Cel ce este neschimbător și veșnic trebuie să fie Dumnezeu. „Tu ai întemeiat în vechime pământul, și cerurile sunt lucrarea mâinilor Tale. Ele vor pieri, dar Tu vei rămâne; toate se vor învechi ca o haină; le vei schimba ca pe un veșmânt, și se vor schimba. Dar Tu rămâi Același, și anii Tăi nu se vor sfârși” (Ps. 102:25-27). Astfel, Hristos este „Părintele veșniciei” (Isaia 9:6); „Isus Hristos este același ieri și azi și în veci” (Evrei 13:8).

e. Cel ce are viața în Sine și care este izvorul vieții pentru alții trebuie să fie Dumnezeu. Așa este Hristos „Domnul vieții” pentru alții (F.A. 3:15), El având „viața în Sine” (Ioan 5:26).

3. Cel căruia Îi sunt date acele lucrări infinite, pentru care nu este suficientă altă putere decât cea a Celui Atotputernic, trebuie să fie superior ființelor create. Cel ce a pus temelia pământului, astfel că, printr-un cuvânt, a poruncit ca toate lucrurile să ia ființă din nimic, care le ocrotește și nu le permite să se prăbușească în nimicnicie; care poate ierta păcatul, care îl poate distruge pe cel ce are puterea morții, care poate supune stăpânirile și puterile, care Își poate răscumpăra Biserica și Își poate duce poporul triumfător în cer (Marcu 2:5, 7-10; Evrei 2:13-15), Acela trebuie să fie Dumnezeu. Toate aceste lucrări infinite Îi sunt atribuite lui Hristos: lucrarea creației, „nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El” (Ioan 1:3); lucrarea de păstrare, „ține toate lucrurile cu Cuvântul puterii Lui” (Evrei 1:3); și lucrarea de răscumpărare: „pe care a câștigat-o cu însuși sângele Său” (F.A. 20:28).

4. Cel pe care îngerii Îl adoră, înaintea căruia cele mai înălțate ființe create se pleacă, dându-I acea închinare care I se datorează doar lui Dumnezeu, Acela trebuie să fie superior oricărei ființe create. Și așa este Hristos: „Toți îngerii lui Dumnezeu să I se închine!” (Evrei 1:6; v. Matei 2:11).

Aș putea adăuga toate acele solemne binecuvântări și laude ce ne sunt lăsate în Noul Testament în legătură cu Hristos, toate susținând categoric că El trebuie să fie cu adevărat Dumnezeu.

B. La fel cum El este cu adevărat Dumnezeu, El este și Om complet și perfect, având nu doar trup omenesc, ci și suflet rațional, și fiind în toate lucrurile asemenea nouă, cu singura excepție a păcatului. Faptul că El a avut un trup real, nu unul imaginar, este dovedit din întreaga narațiune a Evangheliei. El a fost zămislit, născut, circumcis; a însetat, I-a fost foame, a vărsat picături de sânge și a fost răstignit; El a mers din loc în loc, trecând prin toate acele simțăminte nepăcătoase caracteristice trupurilor noastre; El a avut un trup real, autentic – așa a fost trupul lui Hristos.

Faptul că El a avut un suflet omenesc rezultă de asemenea foarte clar din Evanghelie. Despre Hristos ni se spune că a crescut în înțelepciune și cunoștință (Luca 1:80; 2:40); despre Hristos ni se spune de asemenea că a avut o cunoaștere limitată [în trup]: „Cât despre ziua aceea, sau ceasul acela, nu știe nimeni, nici îngerii din ceruri, nici Fiul [omului], ci numai Tatăl” (Marcu 13:32). Ca Dumnezeu, El cunoștea toate lucrurile; ca Om, cunoașterea Lui a fost finită, asemenea cunoașterii unei ființe create. Toate acestea demonstrează că El a avut suflet și trup omenesc, și că a fost un om complet. Deoarece întreaga natură a omului fusese coruptă și distrusă [de păcat], era necesar ca Hristos să ia asupra Sa totalitatea omului, pentru ca totul să fie reparat și mântuit.

C. El este Dumnezeu și Om într-o singură Persoană. El a avut două naturi, dar a fost o singură Persoană; au existat două substanțe, cea divină și cea umană, dar nu o subzistență dublă, căci Ființa personală pe care Fiul lui Dumnezeu a avut-o înainte de existența lumii nu putea fi ca atare Persoana care a fost ulterior, ci El continuă să aibă ființă în veci, în unirea celor două naturi ale Sale. Astfel, ambele naturi formează un singur Hristos. El era Fiul lui Dumnezeu și Fiul Omului; totuși, nu erau doi Fii, ci o singură Persoană. El a fost născut din Dumnezeu și dintr-o fecioară; dar aceste nașteri fac referire la naturile Sale diferite. Astfel, Hristos a fost Fiul lui David și Domnul lui David, Fiul Mariei și Mântuitorul și Creatorul Mariei.

Dacă înțelegem corect acest adevăr, putem fi ajutați foarte mult în înțelegerea acelor aparente contradicții pe care le întâlnim în Scriptură, în legătură cu Hristos. Despre El este scris că S-a născut dintr-o femeie, și totuși că nu are început al zilelor. El însuși spune că Tatăl este mai mare decât El, și totuși că este coegal cu Tatăl. Toate acestea pot fi înțelese astfel: El era o singură Persoană și, de aceea, la fel cum în cazul omului, care este format din suflet și trup, acțiunile fiecărei părți sunt atribuite întregii persoane (despre om se spune că înțelege, dar nu trupul lui face asta, ci sufletul, însă înțelegerea este atribuită persoanei, chiar dacă este actul unei părți), la fel este și în această unire hipostatică⁴ a celor două naturi într-o singură Persoană, acțiunile fiecărei naturi fiind atribuite Persoanei. Astfel, ni se spune că evreii „L-au răstignit pe Domnul slavei” (1 Cor. 2:8), adică au răstignit acea Persoană care era Domnul slavei. Faptele Apostolilor 20:28 ne spune despre Dumnezeu că a răscumpărat Biserica Lui cu sângele Său; ca Dumnezeu, El nu putea sângera, dar a fost acea Persoană care era Dumnezeu. Astfel, despre Hristos ni se spune că era în Cer, în timp ce El era pe pământ; altfel spus, ca Dumnezeu, El era în Cer. De aceea, ceea ce este potrivit fiecărei naturi, este atribuit întregii Persoane, în virtutea unirii hipostatice.

D. Această unire a celor două naturi într-o singură Persoană este făcută fără amestecare sau transmutație;⁵ naturile rămân distincte, iar trăsăturile și acțiunile ambelor naturi rămân distincte, în ciuda acestei uniri. Unele lucruri sunt potrivite Dumnezeirii, lucruri de care umanitatea este incapabilă; alte lucruri sunt atribuite umanității, Dumnezeirea fiind incapabilă de ele. Noi nu putem spune că Dumnezeu a însetat, că a obosit sau că a murit; nici nu putem spune că umanitatea Lui a fost izvorul oricărei ființe, Creatorul și Păstrătorul tuturor lucrurilor; sau că este omniprezentă; deși putem spune toate aceste lucruri despre aceeași Persoană.

Autorii din vechime au subliniat că divizarea Persoanei, care este una, și amestecarea naturilor, care sunt două, au fost sursa acelor mari erezii în acest aspect al credinței, erezii prin care pacea Bisericii a fost mult tulburată.

Legat de cele patru idei pe care le-am analizat până aici au apărut în istorie patru erezii diferite:

1. Arienii, care neagă Dumnezeirea lui Hristos și împotriva cărora Conciliul de la Niceea a afirmat că El era „Dumnezeu adevărat”.

2. Apolinariștii, care au ciuntit și interpretat greșit natura Sa umană; împotriva lor, Conciliul de la Constantinopol a afirmat că El era „Om complet și perfect”.

3. Nestorienii, care L-au separat pe Hristos în două persoane, corespunzător celor două naturi ale Sale; împotriva acestora, Conciliul de la Efes a declarat că El era Dumnezeu-Om într-o singură Persoană, „fără separare”.

4. Eutihienii, care amestecau cele două naturi într-o singură natură; împotriva lor, Conciliul de la Calcedon a declarat că El era Dumnezeu-Om într-o singură Persoană, „fără amestecul sau schimbarea” naturilor.

Dar în cele patru adevăruri discutate mai devreme am spus suficiente lucruri care pot fi folosite ca antidot împotriva acestor erori periculoase. Odată ce toate acestea sunt luate în seamă cu seriozitate, nu putem decât să vedem în ele un motiv deosebit pentru care El este denumit „Minunat” (Isaia 9:6). Pe bună dreptate a exclamat apostolul, plin de admirație: „fără îndoială, mare este taina evlaviei… Cel ce a fost arătat în trup” (1 Tim. 3:16).

E. Potrivirea unică a lui Hristos pentru această lucrare de mijlocire provine din faptul că El este Dumnezeu-Om în două naturi unite într-o singură Persoană, fără amestec sau transmutație.

1. Dacă El n-ar fi fost Dumnezeu adevărat, ar fi fost o persoană prea neînsemnată pentru o slujire atât de înaltă. Dumnezeu fusese insultat, Măreția infinită fusese disprețuită; de aceea, Persoana care trebuia să se interpună trebuia să fie egală Aceluia față de care intervenea. Dacă întreaga mulțime a îngerilor care au perseverat s-ar fi interpus în numele omului, n-ar fi obținut mare lucru; un singur Hristos a fost infinit mai mult decât toți aceștia, deoarece El era cu adevărat Dumnezeu.

2. Dacă El n-ar fi fost complet Om, n-ar fi fost în niciun fel în stare să împlinească acea condiție indispensabilă și necesară, pe baza căreia Dumnezeu era dispus la împăcare, anume satisfacerea acelei sentințe neprihănite pe care Dumnezeu o pronunțase: „în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreșit” (Gen. 2:17). Întrucât El trebuia să poată muri (lucru imposibil pentru Dumnezeu) și dreptatea lui Dumnezeu trebuia satisfăcută în aceeași natură în care ea fusese insultată, era necesar ca El să fie Om.

3. Dacă El n-ar fi fost Dumnezeu și Om într-o singură Persoană, suferințele naturii Sale umane nu ar fi putut primi acea valoare infinită din natura divină. Nu am fi putut să vorbim despre sângele Lui ca fiind „sângele lui Dumnezeu”, așa cum este spus în Faptele Apostolilor 20:28 (lit. KJV); acel sânge n-ar fi fost cu nimic superior sângelui unei ființe create și, de aceea, la fel de ineficace precum sângele țapilor din vechime (Evrei 9:12; 10:4).

4. Dacă El n-ar fi fost Dumnezeu-Om punând împreună naturile Sale, dumnezeirea Lui ar fi ridicat umanitatea Sa deasupra capacității de a suferi; sau umanitatea Sa ar fi coborât Dumnezeirea Lui făcând-o nemeritorie, ceea ce n-ar fi cu nimic altceva decât o blasfemie.

Acesta este primul motiv al potrivirii unice a lui Hristos pentru această lucrare, anume demnitatea Persoanei Sale.

Motivul 2. Potrivirea unică a lui Hristos pentru slujirile Lui. Toți oamenii sunt afectați de pierzare în trei aspecte, altfel spus, ei având trei piedici în calea părtășiei cu Dumnezeu.

1. Vinovăția păcatelor lor, pe care ei nu sunt niciodată în stare să o ispășească.

2. Orbirea minților lor, ea fiind prea dificilă ca să poată fi vindecată de vreun doctor dintre oameni.

3. Robia și captivitatea lor față de păcat și Satana, care sunt vrăjmași prea puternici pentru om.

Având în vedere aceste trei mari piedici, Isus Hristos este uns de Dumnezeu la o triplă slujire, anume de Preot, Profet și Rege, prima dintre ele fiind împlinită pentru noi înaintea lui Dumnezeu, iar ultimele două în numele lui Dumnezeu pentru noi.

A. Slujirea preoțească a lui Hristos este singura soluție pe care o avem împotriva vinovăției păcatului. Sub Lege, lucrarea preoțească consta în principal din aceste două părți:

1. Satisfacerea dreptății pentru păcatele poporului (Lev. 4:15-19).

2. Mijlocirea înaintea lui Dumnezeu în numele poporului (Lev. 16:15-17).

Ambele au fost împlinite în Hristos ca „Marele nostru Preot” (Evrei 4:14). De aceea, apostolul ne încurajează „să ne apropiem dar cu deplină încredere de scaunul harului” (v. 16). Ceea ce a fost făcut de alții în chip simbolic, a fost făcut faptic de Hristos.

1. Satisfacerea dreptății, prin achitarea până la ultimul bănuț a acelor datorii pe care poporul Lui le avea înaintea dreptății divine. El a făcut aceasta aducându-Se ca acea unică jertfă care a fost infinit mai valoroasă decât toată mulțimea jertfelor aduse în vechime, și de unde toate jertfele din trecut și-au extras valoarea și eficacitatea. Preoții din vechime jertfeau ființe create, dar acest Mare Preot S-a adus jertfă pe Sine (Efes. 5:2). Ei aduceau pe altar sângele taurilor și al țapilor (Evrei 9:12-13), dar Hristos a adus sângele de Dumnezeu (F.A. 20:28, lit. KJV). Ei aduceau multe jertfe, dar Hristos a adus una singură, dar care le-a depășit pe toate celelalte prin valoarea ei infinită; „printr-o singură jertfă, El i-a făcut desăvârșiți pentru totdeauna pe cei ce sunt sfințiți” (Evrei 10:14). Un singur soare valorează mai mult decât mii de stele, și o singură perlă mai mult decât milioane de pietre obișnuite; tot așa, un singur Hristos este mai eficace decât tot Libanul sau decât toate jertfele.

2. Mijlocirea înaintea lui Dumnezeu: aceasta este cealaltă parte a lucrării Sale preoțești. Satisfacerea dreptății lui Dumnezeu a fost făcută pe pământ, pe când lucrarea de mijlocire este făcută în principal în Cer. Prin prima, El a procurat iertarea și împăcarea (2 Cor. 5:19, cf. v. 21); prin a doua, El aplică beneficiile pe care le-a procurat. Deși au durat un timp limitat când El a fost pe pământ, beneficiile suferințelor Lui se aplică tuturor veacurilor bisericii, atât înainte cât și după patima Sa; mijlocirea făcută de El este aceea care aplică aceste binecuvântări poporului Lui; de aceea, marele apostol le pune împreună ca temelia întregii sale mângâieri: „Hristos a murit!… și mijlocește pentru noi” (Rom. 8:34); și ambele sunt atât de complete și suficiente ca soluție pentru vinovăția păcatului, încât nu mai avem o altă soluție și nici nu avem nevoie de o alta. Așa cum marii preoți duceau numele oamenilor înaintea Domnului, Isus Hristos duce numele aleșilor Lui înaintea Tatălui. Dar marii preoți din vechime veneau înaintea Domnului doar în anumite momente, intrând o singură dată pe an în locul preasfânt; dar Hristos, Marele nostru Preot spiritual, nu doar a intrat, ci S-a și așezat la dreapta lui Dumnezeu, mijlocind constant pentru Biserica Sa: El „trăiește pururea ca să mijlocească” (Evrei 9:12, 24-25; 10:12; 7:25; 1 Ioan 2:1). Dincolo de caracterul constant al mijlocirii Lui, există și eficacitatea ei; Dumnezeu, care ia aminte la strigătul corbilor, care nu a ignorat cu totul smerirea lui Ahab, care este gata să răspundă și să onoreze rugăciunile poporului Său, El nu poate să nu privească cu mult mai multă atenție la rugăciunile Fiului Său, care Se roagă prin sângele Lui și nu se roagă decât pentru ceea ce El a meritat și a procurat. El este un astfel de Mare Preot măreț, potrivit cu totul pentru această slujire în lucrarea de mijlocire.

B. Slujirea profetică a lui Hristos este singura soluție pe care o avem la orbirea și ignoranța minților noastre. El este acel mare Profet al Bisericii Sale pe care Moise L-a prevestit, pe care evreii L-au așteptat și de care toți oamenii au nevoie (Deut. 18:15; Ioan 1:24-25, 45; 6:14); acel Soare al neprihănirii care, prin razele Lui glorioase, alungă ceața ignoranței și a ereziei care le întunecă mințile oamenilor; de aceea, El este ilustrat într-un fel deosebit ca „Lumina” (Ioan 1:8) și „adevărata Lumină” (Ioan 1:9).

Împlinirea acestei slujiri profetice se face parțial prin revelarea voii lui Dumnezeu care era necesară pentru mântuirea noastră, și parțial prin a face acele descoperiri puternice și eficace în suflet.

1. În revelarea voii lui Dumnezeu. „Nimeni nu L-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut” (Ioan 1:18). Maniera revelării gândului lui Dumnezeu a fost diferită în istorie.

a. Uneori prin folosirea instrumentelor, care puteau fi obișnuite, ca atunci când, potrivit Legii, preoții erau instrumentele păstrării cunoștinței Lui (Mal. 2:7; 2 Cron. 15:3); și ca păstorii și învățătorii Evangheliei. Ele puteau fi extraordinare, ca în cazul profeților din timpul Legii, și a apostolilor și evangheliștilor din prima perioadă a Evangheliei (Efes. 4:11-13).

b. În anumite momente, prin învățarea Bisericii Sale prin propria Persoană. „După ce le-a vorbit în vechime părinților noștri prin proroci, în multe rânduri și în multe chipuri, Dumnezeu, la sfârșitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul” (Evrei 1:1-2).

2. În iluminarea eficace a sufletelor aleșilor Lui. El îi face pe orbi capabili să vadă și pe cei care erau cândva întuneric îi face să fie „lumină în Domnul” (Efes. 5:8). Astfel, El le dă aleșilor Lui învățătură prin Cuvântul și prin Duhul Său (1 Petru 1:12), și, prin acea suveranitate pe care o are asupra inimilor oamenilor, le deschide inimile ca ei să primească sfaturile Lui. Cel care poate vorbi astfel nu doar urechii, ci și inimii, este cu totul potrivit acestei lucrări de mijlocire.

C. Lucrarea regală a lui Hristos este singura soluție pe care o avem la robia noastră față de păcat și Satana. Lui Hristos I-a fost dată „toată puterea în Cer și pe pământ” (Matei 28:18). Dumnezeu „L-a înviat din morți, și L-a pus să șadă la dreapta Sa, în locurile cerești, mai presus de orice domnie, de orice stăpânire, de orice putere, de orice dregătorie și de orice nume, care se poate numi, nu numai în veacul acesta, ci și în cel viitor. El I-a pus totul sub picioare, și L-a dat căpetenie peste toate lucrurile Bisericii” (Efes 1:20-22; Evrei 2:8; Fil. 2:9-11; 1 Cor. 15:27-28). El este Cel ce le dă „robilor slobozenia” și „prinșilor de război izbăvirea” (Isaia 61:1).

El împlinește această măreață slujire de Rege în principal prin următoarele acțiuni regale:

1. Prin strângerea unui popor pentru Sine, din toate semințiile, popoarele și limbile (Gen. 49:10; Isaia 2:2-3) și prin a-i face să fie dornici să vină la El în ziua puterii Sale (Ps. 110:3).

2. Prin cârmuirea acelui popor prin legi, slujitori și porunci rânduite de El (1 Cor. 3:2-8; Isaia 33:22; Efes. 4:11-12; Matei 18:17-18).

3. Prin aducerea tuturor aleșilor Lui în starea harului mântuitor, păstrând viu acel har în sufletele lor, suflete pe care El însuși le-a răscumpărat, chiar dacă acel har ar fi ca o scânteie de foc într-un ocean de apă; prin desăvârșirea acesteia și încununarea ei cu slavă (1 Petru 1:3-5; Efes. 4:12-13; 1 Tes. 4:16-17).

4. Prin înfrânarea, stăpânirea peste și, în final, distrugerea tuturor vrăjmașilor Lui și ai Bisericii Sale (Ps. 110:1). Cei care nu se vor supune sceptrului harului Său vor fi zdrobiți de El cu „un toiag de fier” și, în final vor fi „sfărâmați ca vasul unui olar” (Ps. 2:9).

Așa este Hristos, nu doar în ce privește demnitatea Persoanei Sale, ci și în potrivirea pentru slujirile Sale, fiind singurul Mijlocitor potrivit între Dumnezeu și om.

Întrucât am încheiat aici partea doctrinară a acestui pasaj din Scriptură, vreau să ne îndreptăm către câteva aplicații.

Aplicații

1. Aceste adevăruri doctrinare ne vorbesc despre nebunia și ticăloșia de nedescris a tuturor celor ce disprețuiesc acest Mijlocitor. Există un singur Mijlocitor, o singură cale de împăcare cu Dumnezeu, o singură modalitate de iertare a păcatului, de curățare a naturii noastre, de întoarcere la favoarea lui Dumnezeu, de recuperare din starea noastră pierdută – prin mijlocirea făcută de Hristos. De aceea, să nu fim niciunul dintre aceia despre care Hristos însuși vorbea, atunci când se adresa evreilor încăpățânați, care nu voiau să vină la El ca să aibă viața (Ioan 5:40). În Hristos găsim viața îndreptățirii; eliberarea de acea moarte veșnică la care Legea ne condamnă; viața sfințirii, ca să ne elibereze de acea moarte spirituală în care ne aflăm prin natura noastră (Col. 3:4). În Hristos se găsește suficientă alinare pentru orice lucru descurajator. În astfel de condiții, am putea să fim atât de nepăsători față de propriile noastre interese, încât să respingem ajutorul Lui care ni se oferă, în ciuda faptului că avem nevoie atât de disperată de el?

A. Prin respingerea acestui Mijlocitor, păcătuiești împotriva celei mai mari și mai mărețe îndurări care a fost dăruită vreodată ființelor create. Este menționat ca un act uimitor al dragostei lui Dumnezeu că „atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că L-a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viața veșnică” (Ioan 3:16); altfel spus, dragostea Lui întrece orice comparație și orice expresie. O, ce smerire uluitoare a fost în Hristos ca El, „măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuși n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu”, și a găsit plăcere să „Se dezbrace pe Sine însuși și să ia un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. La înfățișare a fost găsit ca un om, S-a smerit și S-a făcut ascultător până la moarte, și încă moarte de cruce” (Fil. 2:6-8; Ioan 15:13; Rom. 5:8) – și toate acestea ca Mijlocitor al nostru! Nu există o altă îndurare de care ne-am putea bucura, care să nu fie rodul acestei îndurări.

B. Poți să vezi aici care este starea ta, dacă nu ești mântuit. Ea este aceeași cu a păgânilor; accentul pus pe starea de ticăloșie naturală a omului constă în faptul că el este fără Hristos și, de aceea, fără nădejde (Efes. 2:12). Ba chiar este aceeași stare ca a diavolilor, care nu au niciun mijlocitor care să intervină pentru ei  înaintea lui Dumnezeu, ci, așa cum au păcătuit cu un ispititor lângă ei, vor pieri fără un Mântuitor. Aceasta este pierzarea lor – vei alege oare același lucru?

C. Vedem aici că starea ta, în această privință, este chiar mai rea decât a lor, pentru că tu disprețuiești îndurarea care lor nu le-a fost oferită niciodată. Pericolul acestui păcat îl poți vedea subliniat clar de apostol (Evrei 2:3; 10:28-30; 12:25).

2. De aceea, lasă-te convins să te folosești de Hristos în toate slujirile Lui, căci în El găsești antidotul universal împotriva oricărei descurajări.

Este conștiința ta alarmată de tunetul avertismentelor Scripturii și al blestemelor Legii? Aleargă la acel „sânge al stropirii”, al cărui glas este mai puternic decât strigătul păcatelor tale (Evrei 12:24). Ești străpuns de conștientizarea corupției tale spirituale? Privește în sus către Hristos, luându-L ca Șarpele tău de aramă, pentru ca El să poată vindeca acele răni și să te elibereze de moarte (Ioan 3:14).

Te simți descurajat să te rogi pentru că rugăciunile tale au fost atât de atinse de păcat și deficitare? Gândește-te la mijlocirea pe care Hristos o face, și prinde curaj în rugăciune (1 Ioan 2:1; Evrei 4:14, 16).

Suferi din pricina indispoziției tale de a te lăsa învățat? Privește la El ca la marele Profet trimis de Dumnezeu, și imploră-L să-ți dea învățăturile interioare și eficace ale Duhului Lui, pentru ca El să vorbească atât de puternic în Cuvântul Lui față de inima ta moartă, așa cum i-a vorbit cândva lui Lazăr în mormânt (Ioan 11:43).

Ești tulburat de îndoieli și frici legate de perseverența ta în credință? Deși ispitele sunt aspre iar corupția spirituală este violentă, privește la Acela care stă la dreapta Măririi, până ce toți vrăjmașii vor fi făcuți așternut al picioarelor Sale, și cere-I să te întărească (Ps. 110:1; Col. 1:11).

Ești plin de temeri din cauza Sionului, a suferințelor, a pericolelor de pe cale și a vrăjmașilor Bisericii? Adu-ți aminte că El este Cap peste toate lucrurile Bisericii (Efes. 1:22).

Cu alte cuvinte, oricare ar fi suferințele sau necazurile tale, mijlocirea făcută de Hristos este un ajutor suficient și, de aceea, nu te așeza cârtind în necredință, ca Agar care plângea, deși se afla lângă izvorul de apă (Gen. 21:16, 19).

---

Fragment din Puritan Sermons 1659-1689, The Morning Exercises at Cripplegate, vol. 5, predica 13.

---

Note bibliografice și explicative

(1) arieni – ucenici eretici ai lui Arius (c. 256-336), prezbiter în Alexandria, care a respins veșnicia lui Isus Hristos și a propovăduit că ar fi existat o vreme când Fiul să nu fi fost în ființă.

(2) Atanasie (c. 296-373) – devotat creștin, teolog abil și apărător al dumnezeirii lui Hristos împotriva lui Arius și a arianismului, în secolul al IV-lea. S-a născut la Alexandria (Egipt).

(3) vicegerent – persoană desemnată de un lider sau șef de stat, care acționează ca un administrator delegat al lui.

(4) hipostatic este un termen teologic care denotă unirea dumnezeirii și a umanității complete într-o singură Persoană, Isus Hristos.

(5) transmutație – schimbarea unui lucru în altul de o altă esență sau natură.