Unde începe viața spirituală?

„Sufletul meu Te dorește noaptea, și duhul meu Te caută [devreme] înlăuntrul meu” (Isaia 26:9).

În copiii lui Dumnezeu există un principiu al părtășiei cu El. Aici este locul unde începe viața lor spirituală. „Mă voi scula, mă voi duce la tatăl meu” (Luca 15:18) a fost felul în care fiul risipitor a fost restaurat în inima lui. Când el s-a ridicat și s-a alipit în acea țară de un cetățean al ei, începând să muncească în loc să își irosească avuția pe trăirea spurcată, acela a fost un important pas înainte. Este întotdeauna bine ca omul să muncească, nu să își piardă timpul complăcându-se în viciile sale; dar, în acest caz, nu acesta a fost momentul când fiul risipitor a început să trăiască din punct de vedere spiritual. Începutul lucrării harului în sufletul lui a fost când el și-a adus aminte de tatăl său și când strigătul sufletului său a fost acesta: „Mă voi scula și mă voi duce la tatăl meu”.

Dragilor, dacă vreunul dintre voi umblă după o neprihănire dată de faptele sau de rugăciunile proprii, nu cred că putem spune că aceasta este dovada unei vieți noi. Se poate să te afli chiar în întuneric, orbecăind prin el închipuindu-ți că acolo L-ai putea găsi. Dar când în sufletul tău se naște acest gând, „Trebuie să Îl găsesc pe Dumnezeu, trebuie să merg la Dumnezeu, trebuie să îmi mărturisesc păcatul înaintea Domnului, trebuie să mă așez la picioarele Domnului, trebuie să mă întâlnesc cu El”, acela este momentul când noi am putea să începem să ne gândim la cele mai bune lucruri despre tine. Atât timp cât te arăți mulțumit cu slujitorii, preoții, sacramentele, cărțile, rugăciunile și tot ceea ce faci tu, de fapt ești mulțumit doar cu coji. Dar când în sufletul tău se trezește această dorință, „Pe Dumnezeu L-am insultat, așa că înaintea Lui trebuie să îmi fac mărturisirea. De la Dumnezeu am nevoie de iertare; o, dacă aș ști unde să Îl găsesc, m-aș duce chiar până la tronul Lui”; când în sufletul tău se naște această hotărâre: „Voi căuta fața Domnului până ce El mi Se va arăta în dragoste și până ce mă va accepta ca pe copilul Lui” – ei bine, atunci începe viața spirituală.

Primele tale acțiuni autentice înaintea lui Dumnezeu, de o natură duhovnicească, sunt infinit mai importante decât toate formele exterioare ale religiei, oricare ar fi acestea. Eu nu cred că o formă este mai importantă decât alta, ci spun că, dacă ești mulțumit cu lucrurile exterioare și nu treci la cele interioare, dacă nu te apropii de Dumnezeu și nu te smerești înaintea Lui, încă nu știi ce este viața duhovnicească adevărată. Iată, așadar, unde începe viața spirituală: la venirea în părtășie cu Dumnezeu.

Dragilor, de aici crește și înaintează viața reală a creștinului. Noi privim slava lui Dumnezeu pe fața lui Isus Hristos, iar acest lucru ne dă nădejde, pace și odihnă. Și în măsura în care cunoaștem mai mult despre Dumnezeu, când El Se descoperă în Persoana Fiului Lui preaiubit, așa cresc și harurile noastre. Hrana și băutura credinței este cunoașterea lui Dumnezeu. Când Îl cunoaștem pe El și făgăduințele Lui nespus de mari și prețioase, ajungem să ne odihnim în El mai pe deplin. Ignoranța este dușmanul credinței, dar o cunoaștere a lui Dumnezeu întărește mult și crește încrederea noastră în El. Voi nu creșteți în har, fraților, ascultând oratorie fină, chiar dacă vorbește despre lucruri sacre. Creșterea reală are loc când Dumnezeu Duhul Sfânt locuiește în voi. Nu crești în mod necesar când ai stat atât de multe minute pe genunchi sau dacă ai citit multe capitole din Biblie, ci când ai vorbit cu Dumnezeu și când El ți-a vorbit – când Cel ce este Alfa vieții tale spirituale este și toate literele până la Omega! El a produs toate lucrurile bune în noi, astfel că, fără El, noi nu putem face nimic. Omul cu adevărat puternic este cel ce trăiește aproape de Dumnezeu. Acel om poate face orice, dacă se sprijină pe atotsuficiența Celui Preaînalt. Odihnește-te sau încrede-te în orice lucru de sub bolta cerească, și te vei prăbuși și vei putrezi. Dar dacă te odihnești în Dumnezeu și vii în contact apropiat cu Dumnezeul Cel nevăzut, dacă faci ca stânca și adăpostul tău să fie tronul Lui, vei merge din putere în putere prin tăria lui Dumnezeu Duhul Sfânt, care va locui în tine.

Apoi, dragi prieteni, este potrivit ca omul credincios să fie caracterizat de o viață trăită pe placul lui Dumnezeu. Iată ce mărturie frumoasă a lăsat Enoh în urma lui: „înainte de mutarea lui, primise mărturia că este plăcut lui Dumnezeu” (Evrei 11:5). Mulți nici măcar nu s-au gândit să trăiască așa, și există unii care se poate să se fi gândit la asta, dar care să nu facă nimic concret. Dar ce lucru binecuvântat este ca un om să fie adus să se încreadă atât de mult în Domnul Isus, să caute atât de mult slava Mântuitorului, să se supună atât de mult voii lui Dumnezeu, și astfel să simtă că Dumnezeu este totul și în tot pentru el, încât să trăiască pentru a-I fi plăcut lui Dumnezeu! Știți ce înseamnă să găsiți plăcere în copilul vostru și în ce face el. El nu este perfect. Din postura voastră, puteți să vedeți multe imperfecțiuni în viața lui, dar vă uitați cu drag la el pentru că tot ce face vine de la copilul vostru. El a făcut totul din toată inimioara lui, și voi sunteți foarte încântați de el. Ei bine, aceasta ar trebui să fie trăsătura dominantă și este trăsătura dominantă a vieții oricărui om care a fost înnoit cu adevărat în duhul minții lui prin lucrarea Duhului lui Dumnezeu. Isus a putut spune cu adevărat față de Tatăl Lui: „totdeauna fac ce-I este plăcut” (Ioan 8:29). Și în măsura în care creștem mai mult în asemănare cu Isus, acest lucru devine o descriere autentică a vieților noastre: suntem plăcuți lui Dumnezeu. Ce contrast există între un om care Îi este plăcut lui Dumnezeu și cel necredincios! Cel necredincios face ce îi place lui, ce îi place nevestei lui sau ce le place semenilor lui; dar creștinul, chiar dacă este dornic să fie plăcut aproapelui lui spre binele și zidirea lui, totuși țintește la altceva: nu să fie pe placul oamenilor, ci pe placul lui Dumnezeu. Acest lucru face ca viața lui să fie cu totul diferită de viața omului care nu Îl are deloc pe Dumnezeu în gândurile sale.

Și iarăși spun, dragilor, că acest principiu al părtășiei cu Dumnezeu devine floarea vieților noastre. Când suntem noi cel mai fericiți? Nu încape îndoială aici: fiecare credincios știe că este cel mai fericit când este cel mai aproape de Dumnezeul lui. Eu sper că, în cea mai mare parte, ne bucurăm de părtășia completă cu Dumnezeu astfel ca pacea noastră să fie ca un râu; dar există momente când valuri mari ale părtășiei ne duc mai aproape de Dumnezeu decât în alte perioade. Noi putem spune uneori: „dacă am fost în trup sau fără trup, nu știm: Dumnezeu știe” (2 Cor. 12:3); și noi înșine nu știm nimic altceva decât pe Dumnezeu, căci părem învăluiți în El! Nu vorbesc aici de niciun soi de misticism, deși se întâmplă ca deseori să îi vedeți pe autorii mistici vorbind despre astfel de experiențe; dar aceasta este o bucurie care le aparține tuturor credincioșilor, când ei intră în locul tainic al Celui Preaînalt și stau sub umbra Celui Atotputernic (Ps. 91:1). Creștinul nu atinge culmile vieții sale când este cel mai sănătos, cel mai bogat, nici când are cel mai mare succes sau când are parte de lauda oamenilor; ci aceasta este ziua în care floarea vieții sale atinge culmea frumuseții ei și își revarsă aroma cea mai dulce, aceasta este viața lui, viața însăși, acum, când el bea din acea dragoste statornică a lui Dumnezeu care este mai bună chiar decât viața. De aceea, pe când cel lumesc își găsește cele mai mari bucurii ici și colo, în lucruri mărunte, creștinul își găsește culmea bucuriei în părtășia cu Dumnezeul lui.

Nu pot trece de acest subiect până nu mai spun un lucru despre acest principiu al părtășiei cu Dumnezeu. Aceasta este setea și foamea creștinului: „Sufletul meu însetează după Dumnezeu, după Dumnezeul cel viu” (Ps. 42:2). A ne apropia de Dumnezeu este cea mai mare pasiune a ființelor noastre. Pentru a împlini această tânjire, noi suntem gata să luăm moartea de barbă în propria-i cușcă. Da, câteodată aproape că am folosi exprimarea extravagantă a lui Rutherford,^[1] când a spus că, dacă Dumnezeu ar fi fost de cealaltă parte, ar fi înotat prin șapte Iaduri ca să ajungă la El! Nimic nu poate stinge pasiunea unei inimi care arde de dragoste pentru Dumnezeu și simte că tot Cerul ei stă în părtășia cu El.

Ei bine, dragi prieteni, dacă suntem conștienți că acest lucru este adevărat, că există în noi un principiu de viață al părtășiei cu Dumnezeu, atunci observați că aceasta dovedește că a existat în noi o lucrare de înnoire divină. Și nu s-a produs o singură dată. Nu, ci este foarte diferit! Dacă ar fi fost propovăduită vestea că Dumnezeu ar fi mort, unii dintre voi ați fi foarte bucuroși de această veste, pentru că n-ați mai fi apăsați de gândul la veșnicie și la Ziua Judecății. Dar ce lucru îngrozitor ar fi dacă, chiar și pentru o clipă, v-ați juca în mintea voastră cu gândul că Dumnezeu n-ar mai exista! De ce? Pentru că ați pierde totul! Dacă Dumnezeu n-ar fi real pentru voi, toată bucuria ar dispărea într-o clipă din sufletele noastre. Așadar, ce schimbare uimitoare este aceasta – o schimbare radicală, care nu poate fi făcută decât de o putere supranaturală! Este atât de mare ca atunci când morții se ridică din starea lor de putrezire și se trezesc la o viață nouă!

Aceasta dovedește și calitatea ta de fiu, căci niciun om nu strigă după Dumnezeu și nu tânjește după părtășia cu El decât pe baza principiului de viață „Ava, Tată” (Gal. 4:6) din el. Sclavii nu tânjesc după prezența stăpânilor lor; fiii sunt cei care doresc să fie cu tatăl lor. Dacă însetezi și tânjești după Dumnezeu, ești un fiu adevărat al Celui Preaînalt.

Aceasta dovedește și sfințenia ta… Dacă inima ta tânjește după Dumnezeu, ai fost făcut părtaș naturii divine, pentru că tânjești acum după sfințenie; căci altfel sunt sigur că nu L-ai căuta pe Dumnezeu.

Aceasta dovedește și natura ta cerească, întrucât aceeași dorință care te atrage către Dumnezeu te atrage și către Cer. Dar ce este Cerul, dacă nu a fi cu Dumnezeu? Și Acela care te atrage acum cu funii omenești și cu funii de dragoste la Ființa Sa glorioasă te atrage prin același proces către locul unde El Își descoperă fața. El te face să fii și potrivit pentru acea vedere beatifică^[2] ce va constitui fericirea ta veșnică.

Fragment dintr-o predică rostită la Metropolitan Tabernacle, Newington, în seara de joi, 15 septembrie 1887.

[1] Samuel Rutherford (1600-1661) – păstor, teolog și autor prezbiterian scoțian.

[2] vedere beatifică – cunoașterea directă a lui Dumnezeu de care se bucură sfinții din Cer.