Natura unirii cu Hristos

Unirea cu Hristos este o parte importantă a aplicării răscumpărării. Noi nu devenim părtași în realitate cu Hristos până ce răscumpărarea nu este aplicată eficace. Pe când le scria credincioșilor din Efes, Pavel le-a reamintit că ei fuseseră aleși în Hristos înainte de întemeierea lumii, dar și că a existat o vreme când ei erau „fără Hristos, fără drept de cetățenie în Israel, străini de legămintele făgăduinței, fără nădejde și fără Dumnezeu în lume” (Efes. 2:12) și când fuseseră „din fire copii ai mâniei” (Efes. 2:3). Deși fuseseră aleși în Hristos înainte de existența timpului, ei au fost fără Hristos până în clipa când au fost chemați eficace la părtășia cu Fiul lui Dumnezeu (1 Cor. 1:9)… Doar după aplicarea răscumpărării au putut ei să cunoască părtășia lui Hristos. Care este natura aceste uniri cu Hristos care este înfăptuită prin chemarea lui Dumnezeu? Există mai multe lucruri ce pot fi spuse ca răspuns la această întrebare.
1. Ea este spirituală. Puține cuvinte din Noul Testament au fost supuse unei distorsionări mai mari decât termenul spiritual. El este folosit frecvent cu referire la ceva mai mult decât un fel de sentimentalism vag. În Noul Testament, termenul spiritual sau duhovnicesc se referă la ceea ce vine din Duhul Sfânt. Omul spiritual este persoana locuită și controlată de Duhul Sfânt, iar o gândire spirituală este o stare a minții produsă și menținută de Duhul Sfânt. De aceea, când spunem că unirea cu Hristos este spirituală, mai înainte de toate vrem să spunem că legătura acestei uniri este Duhul Sfânt însuși. „Noi toți, în adevăr, am fost botezați de un singur Duh, ca să alcătuim un singur trup, fie Iudei, fie Greci, fie robi, fie slobozi; și toți am fost adăpați dintr-un singur Duh” (1 Cor. 12:13; cf. 1 Cor. 6:17, 19; Rom. 8:9-11; 1 Ioan 3:24; 4:13). Ar trebui să apreciem mai mult interdependența apropiată dintre Hristos și Duhul Sfânt în acțiunile harului mântuitor. Duhul Sfânt este Duhul lui Hristos; Duhul este Duhul Domnului; iar Hristos este Domnul Duhului (cf. Rom. 8:9; 2 Cor. 3:18; 1 Petru 1:11). Hristos locuiește în noi dacă Duhul Său locuiește în noi, iar El locuiește în noi prin Duhul. Unirea cu Hristos este o taină deosebită. Faptul că Duhul Sfânt este legătura acestei uniri nu diminuează taina cu nimic, dar acest adevăr aruncă un potop de lumină asupra acestei taine…
Aceasta ne determină să observăm, în al doilea rând, că unirea cu Hristos este spirituală pentru că este avută în vedere o relație spirituală. Ea nu este acel fel de unire pe care o vedem în Trinitate – trei Persoane într-un singur Dumnezeu. Ea nu este acel fel de unire pe care o vedem în Persoana lui Hristos – două naturi într-o singură Persoană. Ea nu este acel fel de unire pe care o vedem în om – trup și suflet constituind o ființă omenească. Ea nu este pur și simplu unirea sentimentelor, afecțiunii, a gândurilor, minții, inimii, voinței și scopului. Aici avem o unire pe care nu o putem defini foarte specific. Totuși, ea este o unire cu un caracter intens spiritual, care intră în consonanță cu natura și lucrarea Duhului Sfânt, astfel încât, într-o modalitate reală, depășind puterea noastră de pătrundere, Hristos locuiește în poporul Său, iar poporul Său locuiește în El.
2. Ea este tainică. Atunci când folosim termenul tainic în legătură cu acest subiect, este bine să stabilim punctul de plecare de la cuvântul taină, așa cum este folosit în Scriptură. Noi putem avea uneori tendința de a folosi acest cuvânt pentru a desemna ceva complet neinteligibil sau despre care nu putem înțelege mai nimic.
Totuși, nu acesta este sensul Scripturii. În Romani 16:25-26, Pavel statuează cum ar trebui să înțelegem acest termen. Acolo, Pavel vorbește despre „descoperirea tainei, care a fost ținută ascunsă timp de veacuri, dar a fost arătată acum prin scrierile prorocilor și, prin porunca Dumnezeului celui veșnic, a fost adusă la cunoștința tuturor Neamurilor, ca să asculte de credință”.
În legătură cu această taină, trebuie observate patru aspecte: (1) Ea a fost ținută secretă din vremurile veșniciei – fiind ceva ascuns în mintea și sfatul lui Dumnezeu. (2) Ea nu a continuat să fie ascunsă – ci a fost descoperită și revelată în acord cu voia și porunca lui Dumnezeu. (3) Această revelare din partea lui Dumnezeu a fost mediată1 prin și depozitată în Scriptură – a fost revelată tuturor popoarelor, așa că nu mai este un secret. (4) Obiectivul acestei revelații este ca toate popoarele să poată ajunge la ascultarea credinței. De aceea, o taină este ceva ce ochiul nu a văzut, nici urechea nu a auzit, nici nu a intrat la inima omului (1 Cor. 2:9), dar pe care Dumnezeu a revelat-o față de noi prin Duhul Sfânt și care, prin revelație și credință, ajunge să fie cunoscută și însușită de oameni. Este clar că unirea cu Hristos este o taină. Vorbind despre unirea cu Hristos și comparând-o cu unirea dintre bărbat și femeie, Pavel spune: „Taina aceasta este mare (vorbesc despre Hristos și despre Biserică)” (Efes. 5:32). Apoi Pavel vorbește despre „bogăția slavei tainei acesteia între Neamuri, și anume: Hristos în voi, nădejdea slavei” și o descrie ca „taina ținută ascunsă din veșnicii și în toate veacurile, dar descoperită acum sfinților Lui” (Col. 1:26-27). Unirea cu Hristos este tainică pentru că este o taină. Faptul că este o taină subliniază valoarea ei deosebită și intimitatea relației pe care o presupune.
Gama largă de asemănări folosite în Scriptură pentru a ilustra unirea cu Hristos este uimitoare. La cel mai înalt nivel al existenței, ea este comparată cu unirea care există între Persoanele Trinității din Dumnezeire. Acest lucru este uluitor, dar este adevărat (Ioan 14:23; 17:21-23). La cel mai de jos nivel, ea este comparată cu relația dintre pietrele unei clădiri și piatra din capul unghiului (Efes. 2:19-22; 1 Petru 2:4-5). Între aceste două limite există o varietate a asemănărilor extrase din diferite niveluri ale existenței și relațiilor. Ea este comparată cu unirea care a existat între Adam și toți urmașii lui (Rom. 5:12-19; 1 Cor. 15:19-49); cu unirea dintre soț și soție (Efes. 5:22-33; cf. Ioan 3:29); cu unirea dintre capul și membrele trupului omenesc (Efes. 4:15-16) și cu relația dintre viță și mlădițe (Ioan 15:1-8). De aceea, avem analogii extrase din diferitele circumstanțe ale existenței, de la lucrurile fără viață până la însăși viața Persoanelor din Dumnezeire.
Acest aspect ar trebui să ne învețe un principiu deosebit. Este evident că nu trebuie să reducem natura și modalitatea unirii cu Hristos la măsura felului de unire ce există între piatra din capul unghiului și celelalte pietre dintr-o clădire, nici la măsura unirii dintre viță și mlădițe, nici la cea a unirii dintre cap și membrele trupului, și nici măcar la cea a unirii dintre soț și soție. Modalitatea, natura și felul de unire diferă în funcție de circumstanțe. Există similitudine, dar nu identitate. Totuși, la fel cum nu putem reduce unirea dintre Hristos și poporul Său la nivelul formelor de unire care există la alte straturi ale existenței, nu trebuie nici să o ridicăm la nivelul unirii care există în cadrul Dumnezeirii. Similitudinea nu este nici aici totuna cu identitatea. Unirea cu Hristos nu înseamnă că noi am fi încorporați cumva în viața Dumnezeirii [adică nu devenim parte din Dumnezeu, nici Dumnezeu sau alți dumnezei, n.tr.]. Aceasta este una dintre distorsionările la care a fost supus acest adevăr măreț. Dar procesul de gândire prin care o astfel de perspectivă a fost adoptată neglijează unul dintre cele mai simple principii care ar trebui să ne ghideze mereu gândirea, anume că analogia nu este totuna cu identitatea.2 Când facem o comparație, nu rezolvăm o ecuație. Dintre toate felurile de unire sau unitate care există printre ființele create, unirea credincioșilor cu Hristos este cea mai înaltă. Cea mai mare taină a existenței este taina Trinității – trei Persoane într-un singur Dumnezeu. Marea taină a evlaviei este taina întrupării, anume că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om și a fost arătat în trup (1 Tim. 3:16). Dar cea mai mare taină în ce privește ființele create este unirea copiilor lui Dumnezeu cu Hristos. Iar taina aceasta este atestată chiar de faptul că este comparată cu unirea dintre Tatăl și Fiul în unitatea Dumnezeirii.
Întrucât se obișnuia folosirea termenului tainic pentru a exprima aspectul tainic care are de-a face cu exersarea credinței. Este necesar să recunoaștem că există un fel de caracter tainic inteligent în viața credinței. Credincioșii sunt chemați la părtășia cu Hristos, iar părtășia înseamnă comuniune. Viața credinței înseamnă ca acela care crede să fie într-o unire și comuniune vie cu Răscumpărătorul înălțat și mereu prezent. Credința nu este îndreptată doar către un Răscumpărător care a venit și a înfăptuit, odată pentru totdeauna, o lucrare de răscumpărare. Ea nu se îndreaptă către El doar ca Unul care a murit, ci și ca Unul care a înviat și care trăiește în veci ca Marele nostru Preot și Apărător. Și deoarece credința este îndreptată către El ca Mântuitor și Domn viu, părtășia atinge zenitul exercițiului ei. Nu există comuniune între oameni care să se poată compara cu Hristos – El are părtășie cu copiii Lui și ei cu El într-o dragoste conștientă și reciprocă3. „Pe care voi Îl iubiți fără să-L fi văzut”, scria apostolul Petru, „credeți în El, fără să-L vedeți, și vă bucurați cu o bucurie negrăită și strălucită” (1 Petru 1:8).
Viața credinței este viața dragostei, iar viața dragostei este viața părtășiei, a comuniunii tainice cu Acela care trăiește în veci pentru a mijloci pentru poporul Lui și care poate să ne înțeleagă în neputințele noastre (Evrei 4:15). Ea este părtășia cu Acela care are un rezervor inepuizabil de compasiune pentru ispitele, suferințele și neputințele poporului Lui, pentru că El însuși a fost ispitit în toate lucrurile ca ei, dar fără păcat (Evrei 4:15)…
Unirea cu Hristos este adevărul central al întregii doctrine a mântuirii. Tot ceea ce a fost predestinat pentru poporul lui Dumnezeu în alegerea veșnică făcută de El, tot ceea ce i-a fost procurat și asigurat în împlinirea răscumpărării, odată pentru totdeauna, toate lucrurile la care el devine părtaș prin aplicarea răscumpărării și tot ceea ce ajunge el, prin harul lui Dumnezeu, în starea de fericire finală – toate aceste lucruri sunt cuprinse în unirea și comuniunea cu Hristos… Este important să știm că alegerea în Hristos dinainte de întemeierea lumii este alegerea la înfierea ca fii. Când Pavel spune că Tatăl a ales un popor în Hristos dinainte de întemeierea lumii pentru ca ei să fie sfinți, el adaugă că, în dragoste, El i-a predestinat la înfiere prin Isus Hristos (Efes. 1:4-5). Alegerea la sfințenie este paralelă cu predestinarea la înfiere – ele sunt două modalități de a exprima același adevăr măreț. Ele ne arată fațetele diferite ale alegerii făcută de Tatăl. De aceea, unirea cu Hristos și înfierea sunt aspecte complementare ale acestui har măreț. Unirea cu Hristos își atinge zenitul în înfiere, iar înfierea orbitează în jurul unirii cu Hristos. Copiii lui Dumnezeu sunt „moștenitori ai lui Dumnezeu, și împreună moștenitori cu Hristos” (Rom. 8:17). Toate lucrurile sunt ale lor, fie viața, fie moartea, fie lucrurile de acum, fie cele viitoare, pentru că ei sunt ai lui Hristos, iar Hristos este al lui Dumnezeu (1 Cor. 3:22-23). Ei sunt uniți cu Acela în care sunt ascunse toate comorile înțelepciunii și cunoștinței, iar ei sunt desăvârșiți în Acela care este Capul oricăror puteri și stăpâniri (Col. 2:3, 10).
Copiii lui Dumnezeu extrag tot ce au nevoie în această viață și în nădejdea celei veșnice din plinătatea nemăsurată a harului și a adevărului, a înțelepciunii și a puterii, a bunătății și a dragostei, a neprihănirii și a credincioșiei care se găsesc în El.
De aceea, nu există adevăr mai potrivit să le dea încredere și putere, mângâiere și bucurie în Domnul cum este acest adevăr al unirii cu Hristos. El promovează de asemenea sfințirea, nu doar pentru că tot harul sfințitor derivă din Hristos, ca Răscumpărător crucificat și înălțat, ci și ca urmare a recunoașterii părtășiei cu Hristos și a privilegiului înalt care îi îndeamnă la recunoștință, ascultare și devoțiune. Unirea înseamnă de asemenea comuniune, iar comuniunea îndeamnă la o umblare smerită, în dragoste și reverență față de Acela care a murit și a înviat, și care este Domnul nostru. „Dar cine păzește Cuvântul Lui, în el dragostea lui Dumnezeu a ajuns desăvârșită; prin aceasta știm că suntem în El. Cine zice că rămâne în El, trebuie să trăiască și el cum a trăit Isus” (1 Ioan 2:5-6). „Rămâneți în Mine, și Eu voi rămâne în voi. După cum mlădița nu poate aduce roadă de la sine, dacă nu rămâne în viță, tot așa nici voi nu puteți aduceți roadă, dacă nu rămâneți în Mine” (Ioan 15:4).
Există un alt aspect al unirii cu Hristos care nu trebuie omis. Dacă ar fi trecut cu vederea, ar produce o înțelegere foarte deficitară și o apreciere incorectă a implicațiilor acestei uniri. Există implicații ale relațiilor lui Hristos cu celelalte Persoane ale Sfintei Treimi și ale relațiilor noastre cu celelalte Persoane ale Trinității, implicații care rezultă din unirea noastră cu Hristos. Isus însuși a spus: „Eu și Tatăl una suntem” (Ioan 10:30). De aceea, ar trebui să ne așteptăm ca unirea cu Hristos să ne aducă într-o relație asemănătoare cu Tatăl.
Iar acest lucru este exact ceea ce Domnul însuși ne spune: „Dacă Mă iubește cineva, va păzi cuvântul Meu, și Tatăl Meu îl va iubi. Noi vom veni la el, și vom locui împreună cu el” (Ioan 14:23).
Numai gândul acesta este copleșitor, însă nu trebuie să greșim aici: deopotrivă Tatăl și Hristos vin și Își fac locuința în cel credincios!
Poate că și mai izbitor este un alt cuvânt al lui Isus: „Și mă rog nu numai pentru ei, ci și pentru cei ce vor crede în Mine prin cuvântul lor. Mă rog ca toți să fie una, cum Tu, Tată, ești în Mine, și Eu în Tine; ca, și ei să fie una în noi, pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis. Eu le-am dat slava, pe care Mi-ai dat-o Tu, pentru ca ei să fie una, cum și noi suntem una, Eu în ei, și Tu în Mine; pentru ca ei să fie în chip desăvârșit una, ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimis, și că i-ai iubit, cum M-ai iubit pe Mine” (Ioan 17:20-23).
Și nu doar că Tatăl este unit cu cei credincioși și locuiește în ei, ci Isus ne vorbește și de locuirea noastră de către Duhul Sfânt: „Și Eu Îl voi ruga pe Tatăl, și El vă va da un alt Mângâietor, care să rămână cu voi în veac; și anume, Duhul adevărului, pe care lumea nu-L poate primi, pentru că nu-L vede și nu-L cunoaște; dar voi Îl cunoașteți, căci rămâne cu voi, și va fi în voi” (Ioan 14:16-17).
De aceea, unirea cu Tatăl, cu Fiul și cu Duhul Sfânt este o unire strâns legată de unirea noastră cu Hristos… Credincioșii intră în sfânta sfintelor comuniunii cu Dumnezeul Triunic, iar ei fac acest lucru deoarece au fost înviați împreună cu Hristos Isus și stau împreună cu El în locurile cerești (Efes. 2:6).
Viața lor este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu (Col. 3:3). Ei își extrag de aici siguranța deplină a credinței, având inimile stropite de o conștiință rea și trupurile spălate cu apă curată pentru că Hristos nu a intrat într-un locaș de închinare făcut de mâini omenești, ci El se înfățișează acum în cer, pentru ei, în prezența lui Dumnezeu (Evrei 9:24).
Fragment din Redemption: Accomplished and Applied, publicată de Wm. B. Eerdmans Publishing Company, eerdmans.com, Folosit cu permisiune.
Note bibliografice și explicative
(1) mediată– are sensul că Biblia a fost mijlocul prin care a fost făcută această revelație.
(2) altfel spus, a compara două lucruri nu înseamnă că ele sunt identic așa, de ex. dacă spunem că Luna este sferică precum o bilă de sticlă, nu înseamnă că Luna este o bilă de sticlă. – n.tr.
(3) reciproc– presupune a primi și a dărui în ambele sensuri.