Ce este pocăința?

Pocăința ține exclusiv de religia păcătoșilor. Ea nu-și are loc în niciun fel în viața ființelor care nu au căzut în păcat. Acela care nu a săvârșit niciodată nici măcar un singur act păcătos, sau care nu are o natură păcătoasă, nu are nevoie de iertare, de convertire sau de pocăință. Îngerii sfinți nu se pocăiesc niciodată. Ei nu au nimic de care să se pocăiască. Acest lucru este atât de clar, încât este inutil să argumentăm pe seama lui. Păcătoșii sunt cei ce au nevoie de toate aceste binecuvântări. Pentru ei, ele sunt indispensabile. Stricăciunea inimii omului face necesară pocăința.

Dumnezeu a insistat asupra pocăinței în toate dispensațiile, începând de la primii noștri părinți, care au fost alungați din Grădina Edenului. În vremea patriarhilor, Iov a spus „mi-e scârbă de mine şi mă pocăiesc în țărână şi cenușă” (Iov 42:6). În vremea Legii, David a scris Psalmii 30 și 51, psalmi de pocăință. Ioan Botezătorul a predicat: „Pocăiți-vă, căci Împărăția cerurilor este aproape” (Matei 3:2). Hristos însuși ne arată că El a venit să cheme „păcătoșii la pocăință” (Matei 9:13). Chiar înainte de înălțarea Sa, Hristos a poruncit „să se propovăduiască tuturor Neamurilor, în Numele Lui, pocăința şi iertarea păcatelor, începând din Ierusalim” (Luca 24:47). Apoi apostolii au predicat aceeași învățătură: „să le vestesc Iudeilor şi Grecilor: pocăința faţă de Dumnezeu şi credința în Domnul nostru Isus Hristos” (F.A. 20:21). De aceea, orice sistem religios existent între oameni care nu include pocăința este fals de la bun început. Matthew Henry¹ spunea: „Dacă inima omului ar fi continuat în starea de neprihănire, rămânând nepătată, mângâierile divine ar fi fost primite fără acest dureros exercițiu, care să le preceadă; dar, pentru că este păcătoasă, ea trebuie mai întâi rănită, ca apoi să poată fi mângâiată, trebuie trudită înainte de a se putea odihni. Rana trebuie cercetată, astfel nu poate fi vindecată. Doctrina pocăinței este centrală în învățătura Evangheliei. Pocăința a fost predicată nu doar de singuraticul Ioan, la care oamenii se uitau ca la un om vrednic de milă, ci și de către dulcele Isus, Cel plin de har, de pe buzele căruia cuvintele curgeau dulci ca mierea…” Această doctrină va rămâne în picioare atâta vreme cât va exista lumea.

Chiar dacă pocăința este o îndatorire evidentă și poruncită adesea, ea nu poate fi practicată cu adevărat și acceptabil decât prin harul lui Dumnezeu. Pocăința este un dar din Cer. Pavel îl îndemna cu blândețe pe Timotei să îi învețe pe cei care i se împotriveau, „în nădejdea că Dumnezeu le va da pocăința, ca să ajungă la cunoștința adevărului” (2 Tim. 2:25). Hristos este înălțat ca Rege și Mântuitor pentru a da pocăința (F.A. 5:31). Când păgânii erau convertiți, Biserica Îl proslăvea pe Dumnezeu, spunând, „Dumnezeu le-a dat deci şi Neamurilor pocăință, ca să aibă viața” (F.A. 11:18). Aceasta este și în acord cu promisiunile Vechiului Testament. Acolo ni se spune că El va face această lucrare pentru noi și în noi. Ascultați aceste cuvinte pline de har din partea Sa: „Vă voi da o inimă nouă, şi voi pune în voi un duh nou; voi scoate din trupul vostru inima de piatră, şi vă voi da o inimă de carne. Voi pune Duhul Meu în voi, şi vă voi face să urmați poruncile Mele şi să păziți şi să împliniți legile Mele” (Ezec. 36:26-27). Adevărata pocăință este expresia îndurării speciale din partea lui Dumnezeu. El o dăruiește. Nu vine de la nimeni altcineva. Este imposibil ca biata natură decăzută să se recupereze prin propria putere în ce privește pocăința adevărată. Inima este dedicată căilor ei și își justifică acțiunile păcătoase cu o încăpățânare incurabilă, până în clipa când harul divin o schimbă. Nu există motive suficient de puternice pentru a birui depravarea din inima naturală a omului. Dacă primim vreodată acest har, el trebuie să vină prin dragostea cea mare a lui Dumnezeu arătată față de oamenii aflați pe calea pieirii.

Cu toate acestea, pocăința este rezonabilă. Atunci când suntem chemați la îndatoririle față de care suntem ezitanți, ne vine ușor să credem că ele ne sunt cerute într-un mod nerezonabil. De aceea, este întotdeauna util ca îndatoririle noastre să ne fie date prin porunca lui Dumnezeu, care ne convinge în orice situație prin conștiințele noastre. Este un act autentic al bunăvoinței lui Dumnezeu ca El să ne vorbească cu atâta autoritate în această privință. Dumnezeu le „poruncește acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască” (F.A. 17:30). Temelia acestei porunci este că toți oamenii de pretutindeni sunt păcătoși. Mântuitorul nostru binecuvântat a fost fără păcat și, evident, El nu putea să se pocăiască. Dar, în afara acestei excepții solitare, începând de la căderea omului în păcat, nu a existat nici măcar o persoană care să nu aibă nevoie de pocăință. Nimeni nu este mai vrednic de compasiune ca acei oameni amăgiți care nu găsesc nimic în viețile și inimile lor de care să se pocăiască.

Dar ce este pocăința adevărată? Aceasta este o întrebare de maximă importanță. Ea merită atenția noastră totală. Iată ceea ce este probabil o bună definiție dată pocăinței: „Pocăința spre viață este un har mântuitor, produs în inima păcătosului de Duhul Sfânt și de Cuvântul lui Dumnezeu, prin care, nu fără vedere și simțuri, și nu doar ca urmare a conștientizării pericolului, ci și a spurcăciunii și caracterului odios al păcatelor sale, și văzând îndurarea lui Dumnezeu în Hristos arătată unui om care este penitent,² omul este întristat de păcatele sale și le urăște într-atâta încât se întoarce cu totul de la ele la Dumnezeu, propunându-și şi străduindu-se constant să umble cu Dumnezeu în toate căile ascultării noi”.³ Faptul că această definiție este sănătoasă și biblică va părea din ce în ce mai clar atunci când ea este examinată în detaliu. Pocăința adevărată este o întristare față de păcat care sfârșește în reformarea omului. Simplul regret nu înseamnă pocăință, la fel cum nici o simplă reformare exterioară nu este pocăință. Cel care se pocăiește cu adevărat este în primul rând întristat de păcatele sale. Cel a cărui pocăință este falsă, este preocupat în principal de consecințele păcatelor lui. Primul regretă că a săvârșit rele, pe când cel de-al doilea că trebuie să suporte consecințele faptelor lui rele. Unul deplânge cu amar că merită pedeapsa, pe când celălalt că trebuie să sufere pedeapsa. Unul subliniază validitatea Legii care îl condamnă, pe când celălalt se gândește că este tratat cu duritate și că Legea este prea riguroasă. Unui pocăit sincer, păcatul i se pare din cale afară de păcătos. Dar celui care are parte de o întristare lumească, anumite forme ale păcatului i se par plăcute. El regretă că acele lucruri îi sunt interzise. Unul spune că a păcătui împotriva lui Dumnezeu este un lucru rău și amar, chiar dacă păcatul nu este urmat de pedeapsă. Celălalt vede puțin rău în nelegiuirea lui, dacă nu există consecințe dureroase care să rezulte din aceasta. Dacă nu ar exista Iadul, unul și-ar dori totuși să fie eliberat de păcat. Dacă nu ar exista plată pentru păcat, celălalt ar păcătui și mai înverșunat. Adevăratul pocăit este vrăjmaș păcatului, în principal deoarece păcatul este o ofensă împotriva lui Dumnezeu. Acest lucru se referă la toate păcatele, de orice fel. Cu toate acestea, s-a observat adesea că există două feluri de păcate care apasă greu asupra conștiinței acelora care experimentează pocăința după voia lui Dumnezeu. Acestea sunt păcatele secrete și păcatele prin omisiune. Prin contrast, într-o pocăință falsă, mintea este puternic înclinată să se concentreze mai degrabă pe păcatele exterioare și pe cele de comitere.⁴ Pocăitul adevărat cunoaște ce înseamnă plaga unei inimi rele și a unei vieți lipsită de roade. Prin contrast, pocăitul fals nu este prea tulburat de starea reală a inimii lui, ci este deranjat mai degrabă că păcatele lui exterioare îi afectează reputația.

Fragment din Vital Godliness, Sprinkle Publications, www.sprinklepublications.net.

Note bibliografice și explicative

(1) Matthew Henry (1662-1714) – predicator prezbiterian galez și comentator biblic.

(2) penitent – care manifestă regret faţă de păcatele sale, cu hotărârea serioasă de a își corecta greșelile.

(3) Catehismul Mare de la Westminster, Întrebarea 76.

(4) păcate comitere… și de omitere – de omitere = au sensul de a nu face ceea ce este poruncit; comitere = înseamnă a face ceea ce este interzis sau a face un lucru bun, dar cu motivație greșită.