10 ianuarie / Roua dimineții

„EU SUNT VIERME” (Ps. 22:6).

Omul este în mod natural sărac și mândru, dar harul îl dezbracă și îl smerește în țărână. Aici, David, favoritul Domnului, omul după inima lui Dumnezeu, exclamă: „Eu sunt vierme”. Cât de mic, cât de disprețuitor părea în ochii săi! Oricine se smerește va fi înălțat. Tu te-ai uitat la sfinții Bibliei și ai oftat: „Ah, ei nu erau ca mine!”? Fratele meu, oare nu ești un vierme sărac, slab și fără valoare? Nu te simți așa?

Ei bine, la fel a făcut David. Cu cât ești mai mic în ochii tăi, cu atât ești mai potrivit pentru Domnul Isus, și cu atât vei fi mai binevenit la tronul harului. Dar acesta a fost și limbajul Domnului lui David. Aceasta era părerea pe care iudeii o aveau despre El și ei L-au tratat în consecință. Strălucirea slavei a fost comparată cu un vierme josnic. Chipul Persoanei Tatălui a fost tratat cu cel mai mare dispreț. Dar totul a fost pentru noi, oamenii, și pentru mântuirea noastră.

O, ce taină a milostivirii! Isus este adus la nivelul unui vierme, pentru ca noi să putem fi ridicați mai presus de îngeri. Suferința I-a marcat calea de la hanul din Betleem până la crucea Calvarului, și astfel El a făcut mulți pași apăsați ca să ne aducă înapoi la Dumnezeu.