15 mai / Roua dimineții

„UMBLĂM PRIN CREDINȚĂ” (2 Cor. 5:7).

Calea creștinului este adesea foarte aspră; spini și mărăcini cresc de o parte și de alta a ei, nori negri atârnă deasupra lui și nu par să îi însuflețească inima. Dar dacă acționează consecvent, el crede în continuare că aceasta este calea cea dreaptă; că încercările sunt îndurări deghizate și că această cale a necazului se încheie în Împărăția lui Dumnezeu. El crede că totul este necesar, că este cel mai bun lucru pe care Tatăl său l-ar putea alege; că planul lui Dumnezeu este plin de har, iar încercările sale prezente se vor sfârși în binele lui veșnic. El crede că Dumnezeul său este cu el, deși nu se bucură de prezența Lui, și că toate proviziile necesare vor fi trimise, deși nu poate spune de unde.

Creștinul se odihnește în Cuvântul credincios, se încrede într-un Dumnezeu neschimbător și spune, când este înconjurat de încercări: „Niciunul dintre aceste lucruri nu mă mișcă. Știu că prin multe necazuri trebuie să intru în Împărăție. Dumnezeul meu mă va sprijini, mâna Lui mă va apăra și harul Său va fi proslăvit în mântuirea mea prezentă și veșnică. Eu nu cunosc calea, dar Dumnezeul meu o știe și El mă va călăuzi. El nu mă va părăsi niciodată, ci va fi Călăuza mea până la moarte”.