4 mai / O motivație periculoasă

Un mesaj devoțional de John Piper, parte din seria Bucurii de Neclintit.
© 2022, Asociația MAGNA GRATIA. Toate drepturile rezervate.

Cine I-a dat ceva întâi [lui Dumnezeu], ca să aibă de primit înapoi? Din El, prin El, și pentru El sunt toate lucrurile. A Lui să fie slava în veci! (Rom. 11:35-36).

Când vine vorba de ascultare, recunoștința este o motivație periculoasă. Ea are tendința de a se exprima în termenii datornicului. De exemplu, „Iată cât de mult a făcut Dumnezeu pentru tine. Oare n-ar trebui ca, mânat de recunoștință, să faci și tu mult pentru El?” Sau, „Îi datorezi lui Dumnezeu tot ce ești și ai. Ce ai făcut în schimb pentru El?”

Eu am cel puțin trei probleme cu acest fel de motivație.

În primul rând, este imposibil să Îi plătim lui Dumnezeu tot harul pe care El ni l-a dat. Nu putem nici măcar să începem să Îi plătim ceva înapoi, pentru că Romani 11:35-36 spune: „‚Cine I-a dat ceva întâi [lui Dumnezeu], ca să aibă de primit înapoi?’ [Răspuns: nimeni!] Din El, prin El, și pentru El sunt toate lucrurile. A Lui să fie slava în veci!” Noi nu putem să Îi plătim ceva, pentru că El deja deține tot ce am putea să Îi dăm – inclusiv toate eforturile noastre.

În al doilea rând, chiar dacă am avea succes în a-I plăti pentru harul pe care El ni l-a dat, n-am face decât să transformăm harul într-o tranzacție de afaceri. Dacă I-am putea plăti ceva, n-ar mai fi har. Dacă cineva încearcă să îți arate o favoare specială invitându-te la cină, iar tu sfârșești acea seară spunând că îi vei plăti înapoi invitându-l săptămâna viitoare la cină la tine acasă, anulezi în felul acesta harul pe care a vrut să ți-l arate, și îl transformi într-un act de comerț. Lui Dumnezeu nu Îi place ca harul Lui să fie anulat. Lui Îi place ca harul Lui să fie glorificat (Efes. 1:6, 12, 14).

În al treilea rând, focalizarea pe recunoștință ca motivație a ascultării are tendința de a trece cu vederea importanța crucială a credinței în harul viitor al lui Dumnezeu. Recunoștința se uită înapoi, către harul primit în trecut, și este mulțumitoare. Credința se uită înainte, către harul făgăduit în viitor – fie în cinci minute sau în cinci secole de acum înainte – și se simte încrezătoare. „Credința este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite” (Evrei 11:1).

Această credință în harul viitor este motivația ascultării, care păstrează în ea trăsătura ascultării umane înrădăcinată în har. Ascultarea nu ține de a-I plăti înapoi lui Dumnezeu, transformând astfel harul într-un act de comerț. Ascultarea vine din credința în Dumnezeu pentru a primi mai mult har – har viitor -, preamărind astfel resursele infinite ale dragostei și puterii lui Dumnezeu. Credința se uită către făgăduință, care spune că Dumnezeu „va fi cu tine în tot ce vei face” (cf. Ios. 1:9), și face pasul înainte, în ascultare, cucerind țara.